Îmi pare rău că i-am făcut farmece bărbatului meu

La vârsta de șaptesprezece ani, eram elevă la școala sanitară din Rm. Vâlcea, care pregătea surori medicale. Mi-am ales profesia asta nu pentru că m-a atras în mod deosebit, ci pentru că era de viitor și se plătea bine. Mai aveam acasă un frate și o mamă singură, iar salariul meu ar fi fost ca o mană cerească. Tata divorțase de mama. A făcut asta abia târziu, după ce a stat vreo patru ani plecat, fără ca mama să aibă vreo veste de la el. Credea că e mort, când s-a pomenit cu el la ușă, într-o seară. Pe noi, copiii, ne-a trimis în dormitor, iar ei vorbeau în bucătărie:

— Ce-ai pățit, măi omule, unde ai dispărut atâția ani? Credeam că ai murit…

— Ai fi vrut tu să mor…

— De ce să vreau? Nu ești tu tatăl copiilor?

— Copiii n-au nicio legătură cu motivul pentru care am venit acasă. Ei tot ai mei rămân, dar de tine vreau să divorțez.

— Ai altă femeie?

— Da, de patru ani am altă femeie și vreau să mă însor cu ea. Dar mai întâi trebuie să mă despart de tine. Mi-am făcut un rost, sunt șef de sală la o cârciumă din Timișoara.

— Deci… vrei să mă lași!

— Copiilor o să le trimit pensie alimentară, dar eu nu mai am de ce să dau pe-aici. Ne vedem la tribunal.

Recomandări

Dezastru aviatic în Kazahstan, după ce un avion plin cu pasageri s-a prăbușit chiar lângă aeroport. Momentul a fost surprins de martori

Divorțul s-a terminat repede, că și mama a fost de acord, iar tata nu a avut pretenția să ia nimic: doar să fie liber.

Ne descurcam destul de greu cu banii. Mama lucra la un atelier de croitorie, unde când era prea mult de lucru, când nu era deloc. Pe lângă ce aducea ea, mai intra în casă pensia noastră alimentară, iar cu banii ăștia trebuia să trăim toți trei.

în drumul meu spre școala sanitară, treceam pe lângă o școală militară. Aici l-am cunoscut pe Matei. Era ofițer proaspăt absolvent și în fiecare zi făcea instrucție cu soldații. într-o dimineață, am întârziat și fugeam, ca să nu intru după profesor. Atunci mi-a strigat Matei:

— Ce faci, domnișoară, ai întârziat?

Din fugă, am întors capul și l-am văzut în fața porții de fier a unității. Nu l-am luat în seamă. Am fugit mai departe. Dar după terminarea orelor, în timp ce treceam pe lângă școala aceea militară, același băiat mi-a strigat:

— Ai reușit să ajungi la timp? Abia atunci m-am oprit din mers și m-am uitat bine la el. Era înalt, cu părul negru, negru și cu ochii albaștri. Avea trăsături frumoase, nu ca restul soldaților pe care-i mai văzusem zgâindu-se la mine peste gard. A doua zi, la aceeași oră, stătea tot la poartă. M-a fixat de departe cu privirea și, când am ajuns în dreptul lui, mi-a zis:

Recomandări

Procurorii din dosarul Revoluției au refăcut pas cu pas regia pusă la cale de Ion Iliescu și de gruparea sa pentru execuția soților Ceaușescu

— Bună dimineața, domnișoară! Ce faci?

Pe atunci, tinerii se purtau frumos cu fetele, țineau să pară cât mai galanți. Politețea era cea mai bună formulă de cucerire. Eu tot nu i-am răspuns nimic, nici măcar ochii nu i-am ridicat din pământ. Dar la terminarea orelor, m-a pândit iar și a ieșit exact când treceam pe-acolo. M-a întrebat:

— Cum a fost azi?

— Bine… i-am răspuns și am grăbit pasul, ca să-mi prind colegele din urmă.

Tânărul m-a așteptat multe zile la rând, la aceeași oră, și când plecam la școală, și când mă întorceam acasă. Schimbam două vorbe, nu mai mult. Dar într-o zi, nu a mai apărut. Mă obișnuisem să vorbim zilnic și am crezut că a fost detașat în altă parte. L-am întrebat despre el pe soldatul din ghereta de la intrarea în unitate.

— știu, întrebați de domn’ ofițer. A plecat la el acasă, că are tatăl bolnav.

După o săptămână, l-am văzut iar așteptându-mă. Arăta obosit și tras la față. Eram bucuroasă să-l revăd și mi-am dat seama că îmi lipsise. Dar nu puteam să-i spun toate astea.

— Ați pățit ceva rău?

— Nu eu, tata. L-am dus la spital și a fost operat. Acum e bine. Mă bucur să te revăd, domnișoară… Care ți-e numele?

— Ingrid. și eu mă bucur să vă revăd.

Recomandări

Instalații de pom din comunism se vând pe internet cu sute de lei. „Chiar și în ochii tinerilor pot părea cool și unice” I Interviu

— Nu-mi vorbi cu dumneavoastră, te rog. Am douăzeci și cinci de ani, nu sunt chiar un moș…

— Ești ofițer?

— Da. De unde știi? Cunoști gradele?

— Nu. Am întrebat de tine.

— Vasăzică ai întrebat de mine… Ce-ai zice să ieșim duminică în parc?

— Nu știu dacă mă lasă mama.

— Vin eu și te iau de-acasă. Pe la douăsprezece e bine?

— E bine.

I-am spus unde să mă aștepte și am plecat. Pe drum, singurul lucru la care m-am gândit a fost cum să mă îmbrac la întâl-nire. Când i-am povestit despre ofițer, mama nu m-a întrebat decât două lucruri:

— îți place băiatul?

— Da.

— Cât mai ai până termini școala?

— Trei luni.

— Atunci, poți să te vezi cu el.

S-a așezat pe pragul casei, într-o pată de soare, și a zis uitându-se în gol:

— Sper să ai cu băiatul ăsta mai mult noroc decât am avut eu cu taică-tău. Să nu te lase pe drumuri când ți-o fi lumea mai dragă…

în ziua de duminică, la prânz, mă plimbam prin parcul central, la brațul tânărului ofițer. Era prima mea întâlnire. Mă simțeam mândră la brațul lui Matei. Cu fiecare pas, lăsam în urmă copilăria și deveneam femeie.

Trei luni mai târziu, eu am absolvit școala de asistente. Am ocupat un post la spital, la secția de pediatrie, pentru că îmi plăcea să lucrez cu copiii. Iar după alte două luni, am devenit „doamna ofițer”. încă nu-i văzusem pe părinții lui Matei, dar știam că sunt de acord ca fiul lor să se căsătorească. Despre mama mea ce să mai zic: era încântată de soarta care mi se prevedea.

M-am înțeles bine cu socrii mei. Cred că în relația noastră a avut un rol important faptul că ne vedeam de două ori pe an. O dată era sigur la una dintre Sărbători, fie că era vorba de Paște sau Crăciun, a doua oară era în timpul concediului de vară. Văzându-ne atât de rar, nu aveam cum să nu ne înțelegem bine.

Băiețelul nostru s-a născut la Rm. Vâlcea, într-o atmosferă de înțelegere și relativ confort financiar. Când a aflat că avem băiat, Matei a făcut cinste întregii unități. Era cel mai fericit om de pe lume. La fel am fost și eu, până când frica mi s-a furișat în suflet. Prea aveam o viață frumoasă ca să o pierd, prea se legaseră lucrurile bine, ca să se destrame. Dacă ar fi intrat altă femeie în viața lui? Matei era un bărbat chipeș și îngrijit, după care se uitau femeile pe stradă. și, oricum, uniforma militară atrage privirile ca un magnet. Sau dacă s-ar fi săturat el de mine și ar fi vrut să renunțe la tot și să plece în lume, așa cum a făcut tatăl meu, când eu și fratele meu eram copii? Destul de des îmi aminteam ce mi-a zis mama în ziua primei mele întâlniri cu Matei: „Să nu te lase pe drumuri când ți-o fi lumea mai dragă…”

Nu era niciun semn că aș păți ca mama, dar nici nu puteam să aștept. știți cum se spune: mai bine să previi, decât să tratezi. îmi doream să rămân toată viața cu Matei și să mă iubească mereu. Atunci mi s-a cuibărit în minte o idee: să fac ceva pentru ca Matei să fie mereu cu mine! La spital, auzisem pe la pacienți și pe la asistente despre o țigancă tare pricepută la farmece. O chema Roza și stătea la periferia orașului.

După ce am aflat mai multe amănunte, am luat bani și m-am dus la ea.

— Ce caută o domniță așa bine la mine? Treburi cu bărbatul?

— Da, pentru asta am venit.

— Are pe cineva?

— Nu…

— Atuncea, ce vrei să-i fac eu?

— Să rămână toată viața cu mine și să mă iubească mereu.

— Vrei să-l legi la ochi…

— Da.

M-a întrebat dacă am la mine vreo fotografie de-a lui. Aveam. Femeia a turnat ceva într-o cană și a început să boscorodească farmece. După aia, a turnat totul peste f otografia lui și mi-a zis:

— De-acum, gata! Dacă i-am făcut așa vrajă, nu-l mai scapi din mână!

I-am plătit țigăncii cât a cerut, nu m-am tocmit cu ea la bani. Speram numai să facă treabă bună. M-am întors direct acasă. Ziua aia am încercat să o fac uitată și, după multă străduință, am reușit.

Viața mea de familie a rămas la fel de bună: băiatul nostru a crescut în spiritul insuflat de taică-său și a ales tot cariera militară; după ce a absolvit liceul militar, a luat examenul la Academie. Matei îmi vorbea cu drag și mă sorbea din ochi, ca în prima zi a iubirii noastre. Totul a fost perfect până acum trei ani, când Matei s-a îmbolnăvit… S-a pensionat și, pe cât i-a stat în puteri, m-a ajutat în gospodărie. Dar s-a stins în floarea vârstei…

Acum un an, când el a murit, mi-am adus aminte de ziua în care am fost la Roza. Am regretat atât de mult ziua aia, cum nu vă puteți imagina! Din pricina greșelii mele, n-am să știu niciodată dacă Matei a fost bun cu mine pentru că așa i-a fost firea sau s-a com-portat așa datorită farmecelor.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News