Comentează„Impudoare” este cartea anului 2021 la editura Humanitas, anunță reprezentanții editurii. Cartea este construită din ideile pe care Gabriel Liiceanu le-a expus în volumele scrise în trecut, după cum explică însuși autorul.
„E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi-a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de-a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu”, spune Gabriel Liiceanu, scriitor și filosof.
Împărțită în opt capitole, „Impudoare” invită cititorii la curajul privirii lăuntrice, la o introspecție chirurgicală deopotrivă a metehnelor și a amețitoarelor înălțimi sufletești de care e capabil omul. O călătorie prin lumile nevăzute ale minții și spiritului, pe urmele străinului numit „Eu”, anunță Humanitas.
Volumul „Impudoare”, de Gabriel Liiceanu, este disponibil pentru precomenzi, cu autograful autorului, pe site-urile Libhumanitas, Cărturești, Diverta, Libris și librărie.net. Cartea va fi disponibilă în librării începând cu 5 noiembrie.
Libertatea vă prezintă în avanpremieră două fragmente din volumul „Impudoare”
„Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului și dezbrăcarea sufletului și că iubire există atunci când sunt învinse, simultan și prin corelație, aceste două pudori. Atunci suntem ușori și liberi. Tot ce este ascuns în noi – nevăzut și ne-exprimat – iese afară; intimul este expus în fața celuilalt și, în felul acesta, singurătatea esențială a ființei noastre este învinsă.
Dar ce-ar fi să ne imaginăm o clipă că miza vieții se joacă mai degrabă în nevăzut? Că există o dezbrăcare și o impudoare mai profunde decât dezgolirea unui trup? Că există o impudoare a spiritului și că de la dezbrăcarea lui începe filosofia și, cu ea, toate «științele spiritului»? Oricât de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită, şi limita e trupul gol însuşi. Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? Doar punându-ne întrebarea asta s-ar putea să ne dăm seama cât de «îmbrăcaţi» suntem şi cum nicio viaţă, oricât de lungă, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, până la capăt, sufletul. Nimeni nu şi-a văzut vreodată «sufletul gol» și nimeni nu a ajuns să-i contemple cuiva sufletul în toată goliciunea lui.
Ce-ar fi, deci, să trecem de la desfrâul privirii care dezbracă un trup la «desfrâul» scrutării nevăzutului din noi? «Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?», îi întreabă Socrate pe prietenii lui când aceştia, lăudându-i frumuseţea lui Charmides, vor să-i propună tânărului să-şi dezgolească o clipă trupul. Socrate ştie de fapt că dacă vor începe de aici, de la sufletul lui Charmides, nu vor mai ajunge niciodată la trupul lui. Căci sufletul fiind infinit – «întins în toate direcţiile», spunea Heraclit –, operaţia dezvăluirii lui va fi la rândul ei infinită.
Cu această întrebare – «Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?» – Socrate deschide galeria marilor dezbrăcători de suflete din istoria omenirii. Iar proza scrutativă a lumii, care se deschide odată cu întrebarea lui Socrate, cea care se încăpățânează să privească în nevăzut, în lăuntrul și în cel mai adâncul nostru, va deveni o direcție în cultura Occidentului. Ea va porni de la eu ca nucleu al conștiinței și al conștiinței de sine și va ajunge dincolo de el, la sine, la Dumnezeul din noi, la inconștient și la necunoscutul din noi. Marii dezbrăcători de suflete vor fi deopotrivă filosofi, întemeietori de religii, autori de jurnale celebre, moraliști, scriitori, psihologi. Se vor numi Socrate, Iisus, Marc Aureliu, Augustin, Pascal, Kierkegaard, Dostoievski, Jung, Kafka, Musil, Noica, Cioran…”
***
„«Chemarea conștiinței» e cea mai spectaculoasă răsucire care s-a petrecut în istoria lumii. Până la noi, oamenii, nicio vietate nu a stat de vorbă cu ea însăși. Nici una nu a înfăptuit această chemare tautologică, nu s-a strigat pe sine și nu a intrat în circularitatea interpelării. Niciuna nu a desenat pe harta ființei cercul sacru al «voinței de a avea o conștiință» și, în descendența acesteia, confruntarea cu faptul de a se simți vinovată.
Acum, pentru prima oară, apare în lume o entitate – conștiința morală (das Gewissen) – care cheamă, interpelează, convoacă; și tot ea ascultă. Se produce astfel o sciziune, o fracturare a conștiinței, survine o stare paradoxală: unu devine doi. Ca unic termen, conștiința stă de vorbă cu ea însăși: ea întreabă, ea trage la răspundere, ea răspunde, ea explică, ea se justifică, ea dă sentința. Dinăuntrul ei chiar, conștiinței mele i se cere să se desprindă de ea, să se privească cu o stranie, căci imposibilă, detașare.”