1 comentariu- Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends.
- Săptămânile trecute am discutat despre efectele autoritarismului asupra relațiilor de cuplu și asupra sănătății mintale și relaționale a oamenilor.
- Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre violență și jocurile de putere din cupluri.
“Abuzul în relația de cuplu este o ucidere simbolică, lentă și sigură. Nu ți se taie o venă, dar ți se suge elanul vital. Nu ți se sparge capul, dar ți se strecoară idei care îți omoară performanța. Nu ți se rup oasele, dar ți se frâng ideile și inițiativele. Nu ești strâns de gât, dar ți se ia aerul de a mai vrea altceva decât să ajungi cu bine în ziua de mâine. Dacă în plus de asta există și violență fizică pe bune, FUGI. A fi într-un cuplu chiar nu e o mare șmecherie în lumea de azi. Singur ajungi mult mai departe decât alături de cineva care nu-ți e vânt sub aripi. De ce să accepți să te strivească zilnic cineva?”.
Andra, 37 de ani, este una dintre femeile care au acceptat anul trecut să completeze pentru In a Relationship un chestionar online. Așa descrie ea, pentru adolescenți, ce înseamnă abuzul în relația de cuplu. Răspunsuri de la bărbați nu am primit deloc la acel chestionar, deși invitația de completare a fost publică.
COVID, violență domestică și depresie
De când cu pandemia, s-a tot scris despre riscurile majore în materie de sănătate mentală pe care populația lumii le confruntă, iar primele valuri de anxietate și depresie ca reacții de stres post-traumatic încep să se facă simțite printre noile valuri de restricții și crizele financiare sau cele relaționale generate de infectări, izolare, pierderi, conflicte etc.
Peste tot în lume, izolarea impusă ca restricție împotriva răspândirii coronavirusului a creat condițiile perfecte pentru reactivarea unui alt “virus” în rândul populației, violența domestică. Fără să țină cont de clasă socială sau educație, violența domestică a infectat tiparele de comportament transmise în familie de la o generație la alta.
Cine scrie istoria deține puterea
Am ajuns ca în 2020 să avem aceleași probleme pe care istoria le-a mai trăit, dar peste care “s-a trecut” cumva, în lipsa înregistrărilor: dezbaterea despre necesitatea educației sexuale, dezbaterea pentru dreptul femeilor la avort, dezbaterea pentru legislație și pedepse mai stricte pentru abuzatorii sexuali etc. Istoria s-a scris doar de cei care au deținut puterea, iar astfel de lucruri nu au fost mai puternice decât inerția noastră culturală.
Cum poate o valoare pozitivă să-i afecteze pe ceilalți
În societatea noastră cu valori patriarhale, violența domestică este normală și omniprezentă și este legitimată chiar de valorile pe care societatea se bazează. Dar care sunt acele valori, dacă tot dăm vina pe ele? La o primă vedere, ele or să sune bine când le voi enumera, dar cel mai mult contează cum sunt traduse la nivel de comportament, cum sunt aplicate de oameni. Las aici câteva exemple, în ordine aleatorie:
Responsabilitatea – O valoare pozitivă și puternic dezirabilă, dar care poate fi resimțită și ca o povară pentru cel care trebuie să și-o asume. Responsabilitatea poate fi înțeleasă ca o poziție de putere din care oamenii pot cere sacrificii și de la ceilalți, nu doar de la sine. Oamenii care resimt povara responsabilităților copleșitoare s-ar putea să creadă că au dreptul de a fi agresivi sau violenți cu alți oameni și că ceilalți sunt datori să accepte.
Sinceritatea – O altă valoare prin definiție pozitivă, dar care creează o presiune atât de mare în relațiile semnificative (cuplu, familie etc.), încât oamenii aleg să mintă sau să ascundă adevărul cu privire la lucruri extrem de relevante pentru relație. Sentimentele, greșelile, aventurile și trădările devin secrete apăsătoare, care parazitează dinamica relațională și îi predispun pe oameni la tot felul de abuzuri și conflicte, mai ales în momentele de dezvăluire accidentală a secretelor.
Charisma – Ce concept frumos această idee cum că totalitatea comportamentului unui om îl poate face plăcut imediat de majoritatea celorlalți oameni din jur. Charisma este o valoare importantă a societății noastre, dar reprezintă și un risc pentru “norocoșii” care o dețin și care, de multe ori, se luptă să își înțeleagă și să își controleze nevoile de atenție și validare implicate în comportamentul charismatic. În interiorul cuplurilor, oamenii charismatici sunt adesea victimele tendințelor posesive și ale crizelor de gelozie ale partenerilor, indiferent de sex.
Conduita morală îndoielnică a societății noastre e doar o dovadă a ineficienței felului în care ne gestionăm valorile și educația la nivel de stat, dar și la nivel de familie.
Silvia Guță:
Cine poate fi un agresor?
Întorcându-mă la relațiile de cuplu și lupta pentru putere dintre parteneri, aș vrea să scot în evidență o idee adesea neglijată: în categoria violenței domestice intră și abuzurile emoționale și verbale care nu implică violență fizică sau sexuală.
Chiar dacă ne-am învățat să punem semnul egal între violență domestică și violență împotriva femeilor, aceasta este doar o formulare incompletă a problemei, care duce automat la interpretări radicale și atitudini de respingere. Doar pentru că urgențele au întâietate ne este permis să facem această confuzie (urgențe = cazurile de violență fizică, adesea împotriva femeilor și copiilor). Dar realitatea este simplă și evidentă: în interiorul familiilor, atât femeile, cât și bărbații, copiii și adolescenții sunt la fel de predispuși să intre în rol de agresor domestic.
Formele violenței domestice sunt desenate de rolurile tradiționale ale femeilor și bărbaților, adică de valorile primitive ale societății noastre.
Agresiunile caracteristice bărbaților abuzatori sunt cele care implică mai des violență fizică extremă, dar există și nenumărate femei care sunt abuzive fizic cu partenerii sau copiii lor. Abuzurile emoționale par să fie apanajul rolului feminin, atât în cultura populară, cât și în modelele promovate de mainstream media, dar cu siguranță că sunt nenumărați bărbați care își abuzează emoțional partenerele sau copiii.
Cum despre abuzul emoțional am mai vorbit, astăzi ne vom concentra atenția pe ciclul abuzului.
Știi povestea aceea care tot pare să se repete la știri, cu o femeie care a ajuns la spital după ce soțul sau partenerul de viață a agresat-o fizic? Mai toate poveștile astea tragice care ajung în ziare și la televizor conțin detaliul (scos în evidență sau nu) că agresiunile nu erau ceva nou, că alți oameni știau deja despre situația de abuz din acea familie, dar că victima nu a depus niciodată plângere la autorități sau că, în mod irațional, și-a retras plângerile și a ales să rămână în relație. Te-ai întrebat cum se ajunge în astfel de situații?
Relațiile toxice au o dinamică similară, în care rolurile de abuzator și victimă tind să rămână fixate și să nu se alterneze, ceea ce înseamnă că puterea rămâne mai tot timpul la partenerul abuzator. Totuși, putem vorbi despre niște etape foarte bine definite ale ciclului abuzului, pe care le putem identifica în orice relație, ca într-un scenariu de film:
- Construirea tensiunii – Comunicarea este din ce în ce mai tensionată și defectuoasă, victima simte presiunea și se teme să nu provoace o reacție agresivă. În această etapă, victima face tot ce poate pentru a evita reacția agresivă (inclusiv sacrificii, disimulare sau minciuni). Agresorul rămâne ferm pe poziția sa, fără să manifeste interes pentru sentimentele sau nevoile victimei.
- Incidentul – Un eveniment declanșator marchează debutul agresiunii. Agresorul se folosește de forță și provoacă suferință victimei în diverse feluri: prin violență fizică (pedepse corporale), prin violență verbală (țipete, amenințări, învinovățiri) și toate combinațiile dintre acestea două, inclusiv violență sexuală, în cazuri extreme. Victima este speriată, descurajată, învinovățită, umilită și orice spune sau face poate să agraveze reacția agresorului. Acesta poate să se controleze după o ieșire violentă scurtă sau poate să se dezlănțuie în furia sa, devenind distructiv în mod complet irațional cu oamenii și obiectele din preajmă sau chiar autodistructiv uneori.
- Împăcarea – Imediat după izbucnirea agresivă sau la ceva timp după, abuzatorul își cere iertare, la inițiativa sa sau la inițiativa victimei. Nu e cu mult mai bine dacă o face din proprie inițiativă, căci tot interesul propriu este la mijloc. În timp ce își cere iertare, se asigură că scoate în evidență și care a fost vina victimei sau încearcă să minimizeze cumva gravitatea agresiunii, uneori făcând cadouri sau surprize care să compenseze pentru “deranjul”, supărarea sau vânătăile victimei. Victima agresiunii se poate simți mulțumită de acest comportament și poate chiar spera că reacția violentă a fost ultima dată. Pe cât de rău este să fii amenințat de acest agresor puternic și de temut, pe atât de bine este să te știi în grațiile sale sau chiar protejat de acesta.
- Liniște – Un fel de “lună de miere” de după împăcare, care poate dura de la câteva minute la câteva luni bune până la următoarea agresiune. Sentimentul victimei de “liniște de dinaintea furtunii” chiar poate să dispară complet, în funcție de cât de realistă sau optimistă este victima, dar și în funcție de mulți alți factori. Condiționările de timp, spațiu și bani fac însă perioada liniștii destul de scurtă în general – toți oamenii au motive să se supere în viață, doar că aceia care au o preferință mai mare pentru control și dominanță au tendința de a reacționa mai violent atunci când se confruntă cu obstacole în calea lor, în viața de zi cu zi.
Cine are “ultimul cuvânt”
Jocul de putere din cadrul cuplurilor are mai mereu aceeași miză inconștientă pentru fiecare partener în parte: supraviețuirea relației într-o formă cât mai avantajoasă pentru sine. Acest lucru înseamnă adesea că victimele și abuzatorii trebuie să rămână împreună, uneori chiar sub același acoperiș, făcând schimb de roluri periodic și luând-o iarăși de la capăt, într-un fel de lanț vicios al deciziilor nefaste.
Copiii ajung întotdeauna să participe activ sau pasiv la jocul de putere dintre părinți. Cine are “ultimul cuvânt” și sub ce formă va conta enorm în definirea rolului pe care copilul îl va juca în familie: tampon, scut, armă, jucărie – în primii ani de viață ai copilului, apoi companion, salvator, bufon, inamic, rival – mai târziu.
Cu cât sunt părinții mai buni în a-și gestiona jocurile de putere într-o manieră modernă, bazată pe respect, egalitate și asertivitate, cu atât mai sănătoși vor fi copiii lor – cel puțin din punct de vedere emoțional. Recomand pe această temă cartea “Părintele conştient. Cum să ne transformăm pe noi pentru a avea copii puternici”, scrisă de Dr. Shefali Tsabary, care propune o abordare de parentaj centrată pe nevoile reale ale copiilor.
Data viitoare vom merge pe un alt fir roșu al valorilor contradictorii din societatea noastră și vom intra în subiectul sexualității și al educației sexuale.