IN A RELATIONSHIP | „O să mă bucur de experiența votului când voi simți că pot vota «binele cel mai mare»”. Cum să nu te resemnezi cu dezamăgirea

„M-am dus la vot cu tata de mână și, urcând scările spre secția de votare nr. 12, mi-am dat seama că, indiferent de alegerea pe care urma să o fac, ea va fi una neinformată. Adevărul e că singura alegere pe care am făcut-o nu e alegerea primarului sau a consiliului, ci aceea de a nu sta în casă și de a nu-mi lăsa votul să fie folosit de alții. Pe mine nicio promisiune de schimbare nu mă mai convinge și mă enervează că din toate miile de locuitori ai județului trebuie să alegem în fruntea noastră «răul cel mai mic». O să mă bucur de experiența votului când voi simți că pot vota «binele cel mai mare», până atunci votul rămâne pentru mine încă o responsabilitate care vine odată cu vârsta de 18 ani”, spunea un adolescent despre vot, într-un material jurnalistic mai vechi.

Despre adevăr în era post-adevăr

Adevărul a fost întotdeauna un câmp de luptă între oameni, mai ales atunci când miza disputată includea onoarea, orgoliul sau puterea celor implicați. Aspectele adevărului devin din ce în ce mai confuze pe măsură ce timpul trece, deși uneori lucrurile pot părea mult mai clare de la distanță – o eroare de interpretare foarte comună printre oameni. 

Adevărul absolut este prea complex pentru a putea fi operat de creierul nostru. De aceea, creierul apelează la varianta mult mai manevrabilă a adevărului subiectiv (informațiile și experiențele la care avem acces nemijlocit), pe care încearcă să-l încadreze în imaginea de ansamblu a adevărurilor relative (informațiile și experiențele la care avem acces prin contactul cu alți oameni). Dar care este adevărul care contează?

Recomandări

Cum au făcut praf Constituția niște judecători CCR? Cazul Șoșoacă nu e despre Șoșoacă

Din punct de vedere psihologic, adevărul care contează este cel subiectiv, cel care descrie felul în care fiecare persoană în parte se raportează la realitate. Din punct de vedere social, adevărul care contează este cel relativ – o imagine a adevărurilor subiective, profund îmbibată cu valorile morale ale societății și condiționată de ele. 

Procesul mental de sincronizare a adevărului subiectiv cu adevărurile relative este dificil și continuu. Deși este un proces inconștient în cea mai mare parte a timpului, el ne asigură o doză mare și constantă de anxietate. 

La finalul lui 2020, cu o pandemie în plină desfășurare, am ajuns cu toții să privim informația cu suspiciune și să o resimțim ca pe o agresiune, în special atunci când informația descrie realități triste, revoltătoare sau dezamăgitoare.

Silvia Guță:

Un exemplu concret: votul

O aplicație practică a conceptului de adevăr relativ este votul – acest proces electoral prin care cetățenii unui stat democratic își aleg reprezentanții la expirarea mandatelor unor funcționari publici. 

Alegerea reprezentanților ar trebui să reflecte adevărul subiectiv al fiecărui alegător în parte, construind o imagine cât mai fidelă a adevărului relativ „din teritoriu”, dar respectând regula votului, câștigă acei candidați care adună mai mult de jumătate din voturi (50% +1 din voturile exprimate).

Recomandări

O mașină s-a răsturnat la intrarea în Pasajul Lujerului, din București, pe linia de tramvai 41 | VIDEO

Și da, au existat și cazuri în care un singur vot a făcut diferența, dar și cazuri în care numărul de voturi exprimate nu acoperea nici măcar 30% din numărul de voturi posibile (cetățeni cu drept de vot). Evident, candidații aleși în astfel de condiții nu au o legitimitate prea mare, chiar dacă ajung să fie învestiți cu putere de decizie asupra intereselor publice ale tuturor cetățenilor.

De multe ori, în urma acestor alegeri apare dezamăgirea. 

Dezamăgire + resemnare = NOT OK

Din punct de vedere psihologic, cea mai periculoasă emoție cu care se poate combina dezamăgirea este resemnarea, iar combinația asta e cu atât mai nocivă, cu cât asocierea dintre cele două se produce mai devreme în viață. Dacă experiența ta directă cu realitatea ți-a produs încă din copilărie emoții de dezamăgire combinate cu resemnare, ești predispus la o mulțime de riscuri, dintre care le enumăr aici pe cele mai puțin evidente:

Recomandări

Ce sunt învățați liberalii să spună despre „criza” din coaliție, Șoșoacă și Lasconi

• Tulburări și dezechilibre emoționale în adolescență și în viața de adult – diverse forme de depresie sau anxietate și dificultăți în procesul de integrare în societate (dificultăți apropo de încheierea studiilor, profesionalizarea sau abilitarea pentru o meserie, independența financiară, întemeierea unei familii).
• Acceptarea abuzurilor ca normalitate și lipsa reacțiilor de delimitare, respingere sau revoltă împotriva abuzurilor – scenariul victimei sistemului, care acceptă cu resemnare o viziune negativistă asupra realității și asupra viitorului. Riscul este că o astfel de viziune este transmisă către noile generații. De exemplu, lipsa educației sexuale, care îi predispune pe copii și tineri la abuzuri și traume emoționale.
• Convingerea personală că părerea ta nu contează și retragerea din viața cetățenească – de exemplu, neexercitarea dreptului la vot poate fi o formă de împotrivire pasivă la corupția statului, dar are același rezultat ca lipsa educației civice sau dezinteresul pentru viața civică. Riscul este ca statul tău să devină un stat captiv în tentaculele corupției responsabile de dezamăgirea ta și cercul rămâne închis.
• Atitudinea de mândrie sau defensivă cu care oamenii se declară apolitici – „Eu sunt apolitic/-ă” tot apare și reapare, în mai toate cercurile sociale. Riscul este că oamenii sunt oricum afectați de impactul politicului, doar că din poziția de „apolitici”, ei nu pot apela la niciun mecanism de intervenție asigurat de contractul dintre stat și cetățean.

Cum să nu te resemnezi cu dezamăgirea

Până la urmă, nimeni nu poate cunoaște viitorul. Nu putem cunoaște nici măcar prezentul, în complexitatea sa labirintică de adevăruri relative, căci prezentul se vede și se simte diferit pentru fiecare dintre noi.

Ce putem face însă este să ne chestionăm sentimentele de resemnare cu privire la viitor, căci ele ascund mai mereu traume personale, suferințe nerezolvate, nedreptăți îndurate în trecut și proiectate asupra viitorului, pe modelul simplu, dar eficient al vulpii care declară strugurii acri, atunci când nu-i poate mânca. 

Totuși, dacă ai curiozitatea să recitești fabula, vei observa că vulpea se consolează cu această concluzie caraghioasă abia DUPĂ CE încearcă în toate felurile să ajungă la struguri – o împiedicau, bineînțeles, gardul cu spini și uluca înaltă, adică inteligența și determinarea oamenilor, care apărau rodul muncii lor. Era dreptul lor până la urmă, nu? 

În realitate, fiecare dintre noi este, în același timp, și vulpea, și stăpânul de drept al strugurilor. 

În opinia mea, vulpea face o repoziționare emoțională foarte necesară pentru echilibrul ei psihic, după eșecul de a ajunge la struguri. Dar această soluție s-ar putea să o împiedice să mănânce struguri inclusiv în viitor, dacă ajunge și ea să creadă cu adevărat că preferă stafidele, pentru că strugurii sunt cruzi și acri. 

A fi dezamăgit de propria persoană, de cei dragi sau de lumea înconjurătoare din când în când este un rău necesar. Așa ni se conturează mai clar nevoile și ni se perfecționează strategiile de adaptare la realitate, astfel încât alegerile noastre să ne aducă rezultate pozitive. Și pentru noi, și pentru ceilalți.

Poate că la alegerile viitoare avem în continuare de ales „răul mai mic”, dar am putea încerca să ne gândim la el și ca la „binele mai mare” din opțiunile disponibile, nu? Important este să nu renunțăm să ne facem vocea auzită. 

Săptămâna viitoare vorbim despre iubirea de sine și autocompasiune. 

Urmărește-ne pe Google News