IN A RELATIONSHIP | Inegalitatea de gen în creșterea copiilor: „Când ești tată de fată, crezi că trebuie să fii tot timpul acolo să o bibilești. Ceea ce este total greșit”

Andrei Ionel Mocanu este tată, terapeut, dar și creator de conținut în online: și-a înființat propriul blog tatalactiv.ro, unde promovează conceptul de tată implicat activ, combinând experiența profesională cu cea de tată de fată. 

Dacă până să devin părinte eram un practician doar teoretic, din momentul în care am devenit părinte am devenit mult mai empatic decât credeam eu că sunt deja și am început să mă pun mai des în pielea părinților. Să-mi dau seama că anumite situații de strategie care sunt livrate în cărți nu funcționează pentru toți copiii sau trebuie să le adaptăm în funcție de temperamentul părinților.

Psiholog Andrei Ionel Mocanu:

În mod tradițional, societatea noastră repartizează femeilor (în special mamelor, deci) rolurile de îngrijire și educare a copiilor, dar și cele de mediere a conflictelor și soluționare a problemelor emoționale. Bărbații sunt adesea „scuzați” sau chiar dați la o parte de la responsabilitățile domestice, în special cele care presupun muncă emoțională, fiind încărcați cu alte responsabilități „mai masculine” – de obicei muncă fizică sau intelectuală. Rezultatul este menținerea unei mentalități colective care încurajează inegalitatea și violența de gen. 

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

În societățile patriarhale, abuzul prin neglijență le poate fi imputat mai ușor taților sau bărbaților. Pe de altă parte, și femeile sau mamele sunt predispuse la acest tip de abuz, în special când sunt surmenate, supraresponsabilizate sau copleșite de îndatoririle față de familie, job etc.

Ce înseamnă un tată activ?

„Înseamnă un tată prezent. Când spun prezent, mă refer la faptul că, musai, zilnic, să am câteva momente de joacă. […] Un tată activ este acolo atât în momentele de fun, dar și când copilul plânge, se lovește, trebuie schimbat sau ajutat în anumite situații.

Cei mici au nevoie de noi, să fim acolo. Asta se aplică și în relația de cuplu, nu trebuie să vin să rezolv problemele, important este să fiu acolo și să ascult.”

Când vorbim despre relațiile de familie, comportamentele abuzive pot lua multe forme, unele atât de subtile și de normale în aparență, încât trec neobservate mult timp. Asta nu le face însă mai puțin periculoase.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

În rubrica In a Relatiosnhip am mai discutat despre stilurile parentale (părintele autoritar, părintele permisiv, părintele neglijent și părintele suportiv), dar astăzi vom pune lupa pe abuzul prin neglijență, care poate apărea în comportamentele tipice pentru parentingul autoritar, neglijent sau permisiv.

Dacă uit de mine, nici pe tine nu am cum să te ajut

Un astfel de tip de abuz subtil se manifestă prin neglijarea nevoilor celor dragi și centrarea exclusivă pe propriile nevoi, dorințe, obiective. De multe ori, abuzul prin neglijență e însoțit de justificarea „Eu știu mai bine ce e bine pentru tine”, ba chiar de gesturi și decizii descrise drept „Sacrificiile pe care le fac eu pentru tine”, chiar și atunci când sacrificiile respective sunt respinse sau nesolicitate.

Noi, ca părinți, ne activăm foarte mult și dăm feedback-uri pe tot ce e negativ. Nu ai făcut asta, te-am chemat, n-ai venit, ia uite, ai greșit aici. Noi trebuie să învățăm să contrabalansăm toată situația asta cu feedback pozitiv. Uite, apreciez că ai venit imediat cum te-am strigat.

Psiholog Andrei Ionel Mocanu:

Acest gen de dinamică emoțională se întâlnește cel mai des între părinți și copii, dar și între partenerii de cuplu. Ea stă la baza unor legături afective care, deși pleacă de la sentimente de iubire și grijă, se resimt prin trăiri emoționale dezagreabile. 

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Părintele care „uită de sine” și se sacrifică constant va avea sentimente de supraîncărcare, copleșire, iritabilitate și frustrare. Uneori, sacrificiile sunt însoțite și de episoade de critică și reproșuri de tipul: 

• „Nu meriți tot ce fac pentru tine” 
• „Îți bați joc de toate eforturile mele” 
• „Nu vreau decât să am grijă de tine și ție nu-ți pasă deloc”.

Acestea, de fapt, scot în evidență incompatibilitatea dintre sacrificiile făcute și nevoile reale ale celor implicați în relație. 

Sacrificiile merg mână în mână cu frustrarea

Copilul unui părinte critic va simți, pe lângă iubire și recunoștință, și sentimente de vinovăție, frica de a nu putea răsplăti sacrificiile părintelui și presiunea de a se ridica la înălțimea așteptărilor acestuia. În plus, mai devreme sau mai târziu, vor apărea și gânduri de genul „Oricum faci ce vrei tu, nu îți pasă cu adevărat de ce vreau eu”, care vor crește nivelul de insatisfacție în relație. 

Dacă la această tendință adăugăm și efectele mentalității bazate pe inegalitatea de gen, ajungem rapid la conflicte interpersonale ce pot degenera ușor în abuzuri mai simplu de identificat, căci rolurile se distribuie ceva mai vizibil în funcție de apartenența de gen (femei/bărbați).

Gelozia, posesivitatea, tendințele autoritare, controlul, ridiculizarea, amenințările, șantajul emoțional sau critica vor câștiga din ce în ce mai mult teren în relația respectivă, iar comunicarea deschisă și onestă va fi împiedicată, căci suferința emoțională provocată de ele îi face pe cei implicați în relație să impună o distanțare emoțională din ce în ce mai mare, tocmai pentru a se proteja.

Relațiile de familie devin astfel ambivalente, conflictuale sau reci/distante, sub influența unor factori culturali neconștientizați. 

Sacrificiile construiesc relații de dependență

Distribuția tradițională a rolurilor de gen induce și un alt tip de abuz prin neglijență, manifestat cel mai frecvent prin încercarea părinților de a-și educa copiii astfel încât să se încadreze în tiparele obișnuite de fete, respectiv băieți.

Când spui că ești tată de băiat ai niște așteptări ca el să fie puternic, să facă față unor situații, să-și gestioneze mai bine emoțiile. Atunci când ești tată de fată, cred că în mintea noastră este că sunt mai sensibile, că au nevoie de suportul nostru, că trebuie să fim tot timpul acolo să le bibilim. Ceea ce este total greșit, atât fetele, cât și băieții au nevoie de noi în egală măsură.

Psiholog Andrei Ionel Mocanu:

O astfel de mentalitate în creșterea copiilor induce diferențe majore între fete și băieți. Fetele și băieții care nu vor manifesta comportamentele și tendințele asociate în mod tradițional cu tiparele de gen promovate de societate se vor simți inadecvați, insuficient de buni sau lipsiți de valoare.

Acești copii pot să aibă probleme din sfera anxietății și depresiei, iar conflictele identitare pot să apară foarte devreme în dinamica lor psihică. 

Copiii învață să se autoevalueze după modelul conform căruia îi evaluează părinții, familia, apoi școala și societatea, în general. Dacă ei vor primi din toate părțile mesaje care le spun că nu sunt suficient de buni sau adecvați ca fete, respectiv băieți, ei vor învăța să creadă aceste lucruri despre sine.

Independența copiilor – cel mai sănătos obiectiv parental

Mulți părinți își propun conștient să crească copii fericiți. Prea puțini însă își propun să-i ajute pe copii să devină capabili să ia decizii bune pe cont propriu, încă din copilărie.

Mulți se bazează pe ideea că „mai e timp” și încearcă să-i protejeze pe copii de asumarea responsabilității, ca să le prelungească inocența sau naivitatea, obiectiv ilustrat adesea prin declarații de genul „Lasă-l / Las-o să-și trăiască copilăria”. Problematica introducerii educației sexuale în școli se leagă direct de acest gen de gândire, dar ea se reflectă în multe alte decizii ale părinților.

La fete, cred că ne ducem pe partea cealaltă, că le credem prea sensibile și avem tendința să le protejăm prea mult uneori. Pe când, ele au nevoie și de independență, să vadă că avem încredere în ele și știm că se descurcă și că pot să se descurce. Încerc să mă gândesc la Reacția mea o ajută sau nu pe viitor? Dacă eu sar acum și fac treaba asta pentru ea sau o ajut, data viitoare, când nu sunt lângă ea, ea va putea să facă față situației respective?

Psiholog Andrei Ionel Mocanu:

Când vine vorba despre independență, multe fete au de suferit, chiar dacă părinții lor au cele mai bune intenții. În cultura noastră, fetele sunt educate să fie tolerante, supuse și să nu deranjeze, ceea ce le scade șansele de a dezvolta o gândire independentă și de a primi validări pentru tendințele lor de independizare.

Feminismul este adesea ridiculizat sau blamat, ceea ce face discriminarea de gen cumva invizibilă, dar omniprezentă. 

Părinții judecați pentru că sunt „altfel”

Pe de altă parte, și părinții care încearcă să-și educe copii altfel, după principii moderne de parenting, s-ar putea să fie ținta judecăților și presiunii celorlalți. Dacă metodele lor de educație, disciplinare și îndrumare a copilului diferă de modelele tradiționale, acei părinți vor experimenta sentimente de confuzie, frustrare sau chiar furie, de fiecare dată când vor primi sfaturi, recomandări sau critici de la alți părinți sau de la propriile familii extinse.

Dacă părintele reușește să rămână concentrat pe obiectivul său de a răspunde nevoilor reale ale copilului și de a nu-l forța pe copil să se modeleze sub așteptările familiei, ale altora sau ale societății, în general, copilul va avea cele mai bune șanse de a deveni un adolescent și apoi un adult independent, responsabil și capabil să ia decizii sănătoase pe cont propriu. 

Evident, oricine poate face greșeli, dar mai importantă este reacția de după conștientizarea greșelii. Părinții care-și recunosc greșelile și își cer iertare de la copii le cresc astfel stima de sine a copiilor și îi ajută să aibă încredere în continuare în bunele intenții ale părinților. 

Astfel, părintele responsabil și prezent, implicat activ în relația cu copilul și atent la nevoile reale ale copilului, indiferent de gen, va fi un sprijin de încredere și va primi întreaga recunoștință și apreciere a copilului său, care va învăța că greșelile se pot repara și că relațiile sănătoase sunt bazate pe echitate, onestitate și comunicare deschisă. 

*Silvia Guță a absolvit Psihologia la Universitatea București și s-a specializat în psihoterapie experiențială. Lucrează de mai bine de 15 ani în proiecte de educație și cultură pentru tineri, cum sunt „In a Relationship” sau „Ideo Ideis”, unde coordonează departamentul de dezvoltare comunitară.

Urmărește-ne pe Google News