1 comentariuÎn ultimii ani, în România s-au deschis mai multe dezbateri publice menite să redefinească conceptul de familie, fie prin extinderea definiției, fie prin restrângerea și rigidizarea termenilor utilizați pentru a descrie acest concept.
Dacă și pentru tine sună cumva nostalgic definiția învățată pe băncile școlii “Familia este celula de bază a societății”, poate că ar trebui să ne aducem aminte că ea a fost promovată de socialiști ca parte importantă din propaganda comunistă, care împărțea clar niște roluri bine definite fiecărui membru al familiei și, desigur, fiecărui cetățean.
Din punct de vedere psihologic, problema cu această definiție este că ea reduce individul la rolul de parte dintr-un sistem indivizibil – familia ca “celulă”. Acest lucru reduce importanța fiecărui individ în parte, cel puțin în contextele în care ne raportăm la societate.
Relația cu autoritatea și frica
Automat, asta ne influențează și relația cu autoritatea, căci ordinea socială de care cu toții avem nevoie este menținută de structurile de autoritate, adică, pe de o parte, structura și dinamica relațiilor de familie și, pe de altă parte, structurile de organizare ale statului între granițele căruia trăim.
Țara noastră nu a reușit încă să se desprindă de moștenirea dureroasă a totalitarismului, iar autoritățile sunt, deocamdată, departe de a fi demne de încredere, chiar și la nivel de concept. Singurul lucru cu care putem fi de acord cu toții deocamdată este că de autoritate trebuie să ne fie frică – și când noi greșim, și când autoritățile sunt cele care greșesc.
“Tradiție de familie”
O definire mai elaborată a conceptului de familie, disponibilă tuturor pe Wikipedia, o descrie ca fiind “o formă specifică de comunitate umană, formată dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie”. Aceste persoane au atât drepturi, cât și responsabilități legale unele față de altele, dar și o dinamică relațională specifică: trăiesc împreună sau au contacte frecvente și prezintă un comportament de grijă, preocupare și loialitate față de ceilalți membri ai familiei. Totodată, ele și aderă la un set de valori, principii și practici comune, exprimate adesea prin termeni ca “tradiție de familie”.
Într-un interviu revelator despre valul posttraumatic al carantinei – material publicat de revista DoR și semnat de jurnalista Oana Sandu în luna mai, psihiatrul Vlad Stroescu spune:
“La noi, aparent, a fost folosit un model de tip «părinte autoritar». Îmi displace profund genul ăsta de comunicare, mi se pare demoralizant, opresiv, înspăimântător. Dar poate o fi fost eficace. Poate că, printre factorii ipotetici care au limitat răspândirea pandemiei s-o fi numărat și docilitatea noastră de popor ieșit foarte recent de sub tiranie”.
Tipologia părinților și viitorul copiilor
Conform unei teorii apărute în anii 60 (adică acum 60 de ani!), preluată și prelucrată ulterior de o mulțime de specialiști, există mai multe tipuri de părinți sau “stiluri parentale”: părintele autoritar, părintele permisiv, părintele neglijent și părintele suportiv.
Stilul parental determină destul de consistent pachetul de avantaje și dezavantaje cu care pornește în viață un copil, indiferent de moștenirea genetică.
Silvia Guță:
Atunci când au părinți autoritari, copiii vor învăța să fie disciplinați și să respecte regulile, chiar și pe cele fără noimă, însă vor avea probleme cu dezvoltarea încrederii în sine, vor avea o predilecție către dependență și le va fi dificil să ia decizii care contravin modelelor promovate de societate. Adică vor fi mult mai vulnerabili la presiunea socială și vor avea dificultăți de asumare a responsabilității. Astfel de copii vor continua și în viața adultă să facă lucrurile mai mult de frică decât de drag, iar relația lor cu autoritatea va fi profund ambivalentă.
Voi descrie, pe scurt, și celelalte stiluri de abordări parentale, dar doar pentru a-ți deschide apetitul pentru literatura de specialitate pe tema relației dintre părinți și copii, cum ar fi cartea ”Copilul invizibil” a psihoterapeutului român Gáspár György.
Părintele permisiv oferă copilului sprijin şi afecţiune de pe o poziție de prieten, însă nu-i oferă și limite clare sau o structură după care mintea copilului să se poată disciplina. Copiii crescuți de părinți permisivi au dificultăți în a respecta regulile și a se adapta la ele, dar și în gestionarea frustrării, a stresului și a emoțiilor neplăcute.
De regulă, părinții permisivi vor lăsa copilului libertatea de a decide pentru sine (ce le place să facă, să mănânce, cum să se îmbrace etc.) și se mândresc cu această abordare atunci când alte persoane îi acuză că își răsfață copiii. Ei neglijează însă nevoia de îndrumare a copiilor sau supraestimează capacitatea copiilor de a se descurca pe cont propriu, predispunându-i la eșecuri și dezamăgiri cauzate de o gândire prea optimistă sau prea încrezătoare.
“Strigătele după atenție”
Părintele neglijent lipsește din relația cu copilul – ori fizic, ori emoțional, ori ambele, fiind centrat mai degrabă pe sine. Astfel de părinți sunt detașați și nu oferă nici iubire, nici reguli sau limite pe care copilul să le respecte, uneori înlocuindu-le cu bani sau alte bunuri. Lipsa de interes a părinților va genera la copii sentimente de neîncredere față de alți oameni, stimă de sine scăzută și tendințe conflictuale.
Părinți neglijenți sunt, de exemplu, cei care lipsesc foarte mult fizic din relația cu copilul, fiind mult prea ocupați cu munca sau cu alte activități. Copiii cresc cu senzația că nu sunt suficient de importanți și se vor strădui să câștige atenția sau bunăvoința părinților prin diverse strategii de adaptare – de la “strigăte după atenție” manifestate în comportamente de agresivitate sau sensibilitate și fragilitate extremă și până la delincvență sau respingerea totală a părinților sau a regulilor sociale, mai târziu în adolescență.
Părintele suportiv (de sprijin) îi asigură copilului suport emoțional complet: și afecțiune, și structură. Adică își sprijină copilul emoțional și cognitiv pentru ca acesta să devină autonom și îi pune la dispoziție atât recomandări și reguli, cât și explicații clare – toate într-o comunicare deschisă, în care soluțiile finale sunt negociate alături de copii.
De exemplu, părinții suportivi sunt cei care observă din umbră evoluția copilului cu răbdare, toleranță și empatie și intervin doar atunci când acesta are nevoie de ajutor. Ei pun interesele copilului pe primul loc în adevăratul sens al cuvântului – adică nu îi vei auzi reproșându-le ocazional copiilor, la nervi, sacrificiile făcute “pentru ei”. Crescuți astfel, copiii lor vor fi mai independenți, responsabili și respectuoși, se vor integra mai bine la școală și, apoi, în mediul profesional și vor ști să se respecte pe sine, pretinzând același respect și de la ceilalți. Acești copii vor ști cum, când și în ce fel să refuze abuzurile altor persoane asupra lor, având o relație sănătoasă cu autoritatea.
Uneori, acest stil parental este comparat cu o abordare democratică a relațiilor din familie. Bineînțeles, în extrema opusă vom avea stilul autoritar, pe care îl recunoaștem în reproșurile frecvente ale tinerilor români la adresa “mentalității comuniste” a părinților lor.
Fiecare părinte este, la rândul lui, copilul cuiva
Pe de altă parte, fiecare părinte de astăzi este un copil al cuiva – unii părinți poate încă se simt copii înfricoșați și neputincioși în fața părinților lor sau nu vor ieși niciodată din umbra acestora, fie pentru că nu simt nevoia, fie pentru că vor eșua de fiecare dată când vor încerca. Dar următoarea generație de copii încă se formează, iar viitorul lor depinde de fiecare părinte în parte. Copiii de azi ar trebui să aibă șansa de a ieși din umbra părinților cât mai din timp.
Mergând mai departe pe firul relației cu propriii părinți, poate ar fi util oricui să știe că o replică foarte des rostită de clienți în cabinetele psihologilor – cu năduf, dar și cu ușurare – este următoarea:
“Nu îmi dau seama cum am ajuns să fac exact aceleași lucruri pe care le uram la mama/tata!”
De fapt, ajungem să reproducem exact acele comportamente care ne dau senzația de obișnuință – acea normalitate a fiecărei familii în parte. Dacă ai ajuns să faci ce urai la părinții tăi, probabil că o faci pentru că “îți vine pur și simplu” și nu ți-ai pus încă niște întrebări foarte necesare, plecând de la “Cine sunt/au fost părinții mei, în afara rolului lor de părinți?” și până la “Sunt o persoană groaznică pentru că simt/am simțit ură față de părinții mei?”. Sunt conversații dificile, cu propria persoană și cu familia, dar lipsa lor te face să trăiești cumva în ceață.
Abuzurile percepute de copii în relația cu părinții lor vor da măsura amplitudinii cu care variază sentimentele de iubire și ură, de apropiere și respingere pe care copilul, apoi adolescentul, apoi adultul le va simți în privința părinților săi. Mai mult, ele se vor organiza în loialități, revolte și rezistențe ce ies de sub puterea controlului conștient și îi vor influența adultului identitatea, gândirea și sentimentele, alegerea profesiei și a partenerului de cuplu și multe alte decizii importante din viața sa, inclusiv atitudinea față de politică și felul în care se implică în viața comunitară/cetățenească.
Recomandările Silviei Guță
Pe lângă interviul și cartea pe care ți le-am recomandat mai sus, te încurajez să citești și “Mă dor strămoșii” – o colecție de interviuri semnată de Patrice Van Eersel și Catherine Maillard, este o lectură minunată și foarte accesibilă despre metodele de studiu și psihoterapie transgenerațională.
Cred că poate să te ajute să înțelegi mai bine cum și de ce ai ajuns să fii cine ești astăzi. Mai mult, te poate ajuta să iei decizii mai bune astăzi, astfel încât copiii tăi să nu fie nevoiți să se lupte cu tine mai mult decât este sănătos. Poate chiar vei reuși să închei lupte vechi cu propriii tăi părinți.
Data viitoare vorbim despre cum putem recunoaște tendințele autoritare în comportamente simple, de zi cu zi, și cum putem face virajul către un stil de parentaj mai sănătos, bazat pe suport emoțional și comunicare asertivă – adică o comunicare mai clară, mai directă, mai respectuoasă și mai eficientă.