ComenteazăRaluca Nagy este antropologă, doctor în științe sociale şi scriitoare. Din 2005, a contribuit cu eseuri la majoritatea revistelor culturale din România şi cu proze scurte la diverse antologii.
A publicat romanele premiate „Un cal într-o mare de lebede” şi „Teo de la 16 la 18” (Editura Nemira, 2018, respectiv 2021).
Locuiește în Japonia, unde este cadru didactic la Hokkaido University şi Hokkaido International School.
Cum a reușit Japonia să o transforme într-o scriitoare, care sunt cărțile ce au marcat-o și la ce lucrează în prezent, Raluca Nagy explică într-un interviu pentru cititorii Libertatea.
Vasile Ernu: Am aflat târziu că ești din Cluj. Asta m-a făcut curios pentru că mi-am petrecut ceva ani acolo. Spune-mi, te rog, cum au arătat copilăria și adolescența ta clujeană: ce-ți amintești cel mai mult de acea perioadă?
Raluca Nagy: Copilăria mea în Mănăştur a fost perfectă; imediat ce am primit buletin, am ajuns la liceu în Clujul propriu-zis, cu al cărui conservatorism provincial cu apucături de Silicon Valley, de care mă izbesc şi acum uneori când mă întorc, nu m-am potrivit. Deci adolescența n-a mai fost așa de perfectă.
The silver lining la cei patru ani de liceu a fost profesoara de limba română, doamna Monica Onojescu, care mi-a pus în mână cărțile şi literaturile de care aveam nevoie. Asta e ceea ce vreau să-mi amintesc cel mai mult din acea perioadă.
– Tu vii dinspre științele sociale, antropologie, care are un puternic element de teorie, dar presupune și muncă de teren. În ce măsură te ajută acest domeniu în munca de scriitoare?
– Cred că funcționez în continuare ca un antropolog, mă „documentez” tot prin teren, observație participativă. Nu prea mai pot să scriu ca un antropolog. Doar prin literatură, ficțiune am reușit să adaug antropologiei emoţia pe care disciplina însăşi o minimalizează, dacă nu chiar exclude.
Mi-a fost dintotdeauna clar că nu pot procesa lumea decât (re)scriind-o. Am avut nevoie de mult timp ca să înţeleg cum, iar antropologia m-a ajutat enorm cu metoda ei, cu aplecarea spre celălalt etc. Dar am văzut, în timp, că de scris trebuie să scriu aşa cum scriu acum şi nu altfel.
„Hiba tuturor sistemelor de învățământ este neoliberalismul”
– Ai o experiență de muncă academică în universitățile occidentale. Cum vezi viața academică și cercetarea de la noi? Care ar fi, după tine, principalele probleme cu care se confruntă acest domeniu la noi?
– E o întrebare la care nu pot să răspund, din păcate, nu prea mai am nicio legătură cu spațiul academic românesc de mulți ani. Ba chiar, de vreo doi, nici măcar cu cel occidental. În prezent predau la o universitate din Japonia.
– Atunci, cum vezi sistemul de educație de la noi privit dinspre experiența ta occidentală? Mai ales că tu le cunoști bine pe ambele. Care ar fi hibele majore de la noi fie că ne referim la cel preuniversitar sau la cel universitar?
– Hiba (aproape) tuturor sistemelor de învățământ, la orice nivel, este neoliberalismul. Elevii și indirect părinții sunt clienții, iar profesorii/instituțiile de învățământ, providerii de servicii. Or, asta pervertește scopul intrinsec al educației.
Nu ştiu cum ar trebui să se facă școală în mileniul III; nu-mi dau seama nici măcar dacă am învățat mare lucru din experiența pandemiei, pe termen lung, și dacă-i vedem cu adevărat efectele. Sunt sigură că mulţi oameni mult mai deştepţi decât mine se gândesc şi ei la toate astea şi sper că soluţiile vor veni rapid.
„Am încercat să explic Japonia într-un roman”
– Apropo de Japonia, acum câțiva ani, o editură din Japonia mi-a oferit un contract să-mi traducă prima mea carte. Am început să colaborez cu traducătoarea și brusc mi-am dat seama că eu nu știu mai nimic solid despre ei. Tot ce știam erau mai degrabă clișee. Tu lucrezi cu ei, ai făcut cercetare acolo, ai trăit acolo: cum e să pătrunzi în acea lume?
– Mă bucur că a fost publicată recent traducerea cărții tale în japoneză, felicitări, am să o caut aici. Sunt atât de puține traduceri din română în japoneză și atât de puțini traducători, încât orice nouă apariție este un motiv de sărbătoare.
Nici eu nu știam mai nimic despre Japonia când am ajuns aici pentru prima dată, acum zece ani. Am scris atunci un text în Dilema Veche, chiar cu titlul „Nimic despre Japonia”. După ce am stat un an la Tokio, am încercat să explic Japonia într-un roman.
Mai târziu am făcut un alt exercițiu de popularizare, cu cercetarea mea de la Tokio, printr-un minunat proiect coordonat de Antropedia, pe numele lui „Sfertul academic”. (Îi invit pe cititorii care vor să afle ce fel de cercetări fac antropologii români să caute acest proiect.) Foarte recent „m-am fript” încercând să explic pe scurt, în Scoala9, învățământul preșcolar japonez.
De fiecare dată mi-a fost greu. Până și antropologii care lucrează „pe Japonia” sunt un trib aparte, au conferințele lor, articolele lor conțin enorm de mulți termeni/concepte în japoneză, considerați/e intraductibili/e.
De un an trăiesc din nou în Japonia și îmi pare tot mai mult că e, de fapt, o lume care rămâne majoritar inexplicabilă cuiva care n-o știe. Poți ajunge mai aproape de a o înțelege, însă, cu timpul, ești din ce în ce mai departe de a o putea explica cuiva care n-o cunoaște. Una peste alta, este o lume în care mă simt foarte privilegiată să fi pătruns.
Între două lumi
– Tu trăiești, practic, în două lumi. Cum e să lucrezi între două lumi?
– Aș minți dacă aș spune că mi-e ușor. Începând de la unele evenimente pe care mi-ar plăcea să le urmăresc, să zicem, live online, dar, având ele loc seara în România, la mine e mult după miezul nopții. Apoi, e mai complicat să faci parte dintr-o breaslă, solidară sau nu, de la mii de kilometri distanță.
Sigur că suntem conectați, la o adică se și călătorește mai ușor (mă rog, cu excepția sincopei pandemice); și tot mă aflu oarecum în afara a ceea ce se întâmplă în România, academic, literar. Încerc să țin pasul și să urmăresc ce se întâmplă, în special să citesc literatură română (foarte contemporană), ca să fiu cât se poate de la curent cu ceea ce fac colegii mei.
Asta îmi mănâncă destul de mult timp, iar faptul că realitatea mea este atât de diferită mă face uneori să simt că trăiesc două vieți paralele. Ceea ce nu e rău, dar nici simplu.
„Reversul e că n-am mai prea scris nimic academic…”
– Hai să vorbim puțin despre literatură, căci te-am invitat în calitate de scriitoare. Cum ai ajuns să scrii literatură când, de fapt, noi așteptam de la tine studii academice?
– Am ajuns să scriu literatură exact din imposibilitatea de a explica academic Japonia. De scris, scriam dintotdeauna și literatură, poate n-am simțit neapărat nevoia să public până la un moment dat decât antropologie (sau popularizare antropologică/articole de opinie, pe ici, pe colo) – adică până și eu așteptam de la mine studii academice!
Apoi a venit Japonia și mi-a dat un knock-out, din care m-am cules de pe jos doar scriind, în sfârșit, exact așa cum simțeam că trebuie să scriu. Și de atunci nu m-am mai oprit. Reversul e că, într-adevăr, n-am mai prea scris nimic academic…
– Cartea ta de debut, „Un cal într-o mare de lebede”, se vrea un soi de popularizare a antropologiei, spui tu undeva. Care e, de fapt, miza cărții?
– Adevărul e că mi-am dorit două lucruri: o dată să răspund la o întrebare care mi se punea foarte des – „Și, cum e (în) Japonia?” –, dar să răspund astfel încât să poată înțelege cât mai multă lume, nu doar colegii mei antropologi, sau japonologi, sau apropiații care mă vizitaseră sau nu etc. Din punctul ăsta de vedere a fost un soi de popularizare a antropologiei.
Iar miza, de fapt, a fost să ilustrez experiența universală a alterității, a senzației pe care cred că oricine a avut-o cel puțin o dată în viață: că nu se regăsește printre cei din jur.
Și, că tot m-ai întrebat de primul roman, mă bucur că în curând va ieși în lume ediția a doua, cu haine (coperți) noi, despre care sunt tare curioasă!
– A doua ta carte, „Teo de la 16 la 18”, vine cu o temă dură: lupta unei tinere femei cu propriul ei cancer. Care este povestea și cum te documentezi pe astfel de teme?
– A doua carte a fost foarte diferită de prima, în sensul în care consider că „s-a scris singură”. Tot ce am făcut eu a fost să ascult povestea unui personaj și să încerc să o redau exact așa cum ar fi spus-o acel personaj.
M-am documentat tot prin observație participativă, de toate felurile, de la uitat în jurul meu la diversele experiențe cu această boală, la lucrat patru ani în cercetare aplicată pe tema asta: trei ani despre parcursul pacienților cu diferite forme de cancer, odată ce și-au încheiat tratamentul și încearcă să se reîntoarcă la o viață „normală”; și un an pe partea clinică/farma, de dezvoltare medicală și teste clinice.
Cancerul de col uterin mi s-a părut cel mai halucinant de invizibil, iar aici, din păcate, România stă extrem de prost. Pur și simplu am simțit nevoia să fac un fel de raising awareness (sensibilizare – n.r.). În afară de asta, se și potrivea perfect cu povestea personajului și una dintre mizele cărții – de reinterpretare feminină a imaginarului religios.
Cărțile care au marcat-o
– Sunt tare curios să aflu ce cărți te-au marcat pentru că noi avem cumva multe lucruri comune, dar cred că și cărțile noastre de referință sunt diferite…
– Când eram mai „începătoare” într-ale scrisului de literatură m-au marcat trei autoare anglofone: Ursula K. Le Guin (am ajuns la ea pentru că este fiică de antropologi); Doris Lessing, care pur și simplu m-a spulberat cu al ei „Al cincilea copil”, iar mai târziu cu „The Cleft”, care, din ce știu eu, nu e tradus în română (m-a cucerit, la un moment dat, și Jenny Diski, fiica adoptivă a lui Doris Lessing. Like mother, like daughter); și Rachel Cusk, al cărei stil mi se pare perfect, mai ales prin observațiile din cotidian. Un autor român o numea într-un interviu „antropolog sau stafie” – m-a amuzat lucrul ăsta, a fost ca un fel de confirmare a admirației pe care o am pentru tehnica ei literară.
Apoi m-a răpit Elena Ferrante. (De la ea încolo am început să citesc tot mai mult, în unele perioade aproape exclusiv, autoare.) Am făcut efortul să-i citesc tetralogia napolitană (Prietena mea genială) în original. Țin minte că nu coboram din mansarda în care am stat în vara respectivă, cred că prin 2014; nu mâncam, nu dormeam. Visam și aveam dialoguri interne în italiană, mi se părea atât de bine scrisă stilistic, structural, tematic, tehnic. Am recitit bucăți în engleză și română și nu m-au impresionat la fel, deci iată o autoare care, cred eu, pierde la traducere.
În afară de Ursula K. Le Guin, toate mi-au fost recomandate de Oana Uiorean (și ea o scriitoare născută la Cluj). În prezent, mă inspiră foarte mult Clarice Lispector, pe care am descoperit-o via Simona Sora.
După publicarea primului meu roman, Florina Pîrjol mi-a recomandat romanul de debut al Ștefaniei Mihalache, în a cărei estetică literară mă regăsesc, îmi plac mult și proza, și poezia ei. Practic, îmi dau seama că, încă din liceu, am avut mereu șansa asta, să întâlnesc scriitoare care mi-au pus în mână cărți scrise de alte scriitoare, care m-au marcat, mi-au picat la țanc.
În plus față de cele deja menționate, alte scriitoare din România pe care le admir și care mă inspiră sunt, în ordinea în care le-am descoperit: Adriana Bittel, Lucia Lupea, Maria Manolescu, Maria Orban, Corina Sabău, Alina Nelega; îmi plac și două scriitoare române de expresie franceză, respectiv finlandeză: Irina Teodorescu și Cristina Sandu, ambele traduse și în limba română.
Nu mai spun câte poete, multe poete contemporane, îmi plac; tot în ordinea descoperirii, câteva dintre ele: Elena Vlădăreanu, Iuliana Lungu, Mina Decu, Cristina Ispas, Teodora Coman, Daniela Hendea, Ruxandra Novac, Adela Greceanu, Mara Cioroianu.
La ce lucrează în prezent
– La ce lucrezi acum, dacă nu e secret?
– Nu e absolut deloc secret, lucrez la o carte de eseistică în care compar experiența copilăriei mele în comunism cu trăitul în același regim, treizeci de ani mai târziu, în Vietnam. Speram să o închei în timpul rezidenței literare Cărturești din luna iunie, de la Țibănești. Reîntâlnirea cu România, după trei ani în care nu m-am putut întoarce din Asia din cauza pandemiei, mi-a schimbat puțin planurile.
Înainte de a finisa volumul, trebuie să mai umblu la structură, din simplul motiv că dialogul meu intern (și intelectual) era cu România anului 2019, când o văzusem ultima dată. Acum, după o parte din vara petrecută acolo, sper să pot comunica mai bine cu România anului 2022.
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!