1 comentariu„Este barbar să scrii poezie după Auschwitz”, spunea filosoful Theodor Adorno la câțiva ani după Al Doilea Război Mondial. Se referea la faptul că era prea devreme pentru scriitori să înțeleagă nebunia Holocaustului.
Mai mult de 70 de ani mai târziu, s-au adunat mii de analize istorice, memorii și povești, mai ales despre tragediile de la Auschwitz. Cu toate acestea, sunt încă dezbateri aprinse cu privire la scopul pe care îl poate servi literatura despre Holocaust, cât de aproape ne poate duce de a înțelege ce s-a întâmplat acolo, cine și cum e îndreptățit să o scrie.
Cărțile lui Heather Morris apar frecvent în aceste dezbateri. Autoare născută în Noua Zeelandă, dar stabilită în Australia, a scris trei romane plecând de la mărturiile supraviețuitorilor Holocaustului.
Cele trei romane ale lui Heather Morris, inspirate de poveștile supraviețuitorilor de la Auschwitz
Prima și cea mai populară dintre ele, „Tatuatorul de la Auschwitz”, a fost publicată în peste 50 de țări și vândută în peste 7.500.000 de exemplare. Romanul spune povestea reală a lui Lale Sokolov, evreu din Slovacia, închis la Auschwitz în 1942, și a Gitei, fata de care s-a îndrăgostit în timp ce îi tatua pe braț numărul de prizonier. În lagăr, tânărul Lale, care vorbea fluent în șase limbi, capătă rapid o poziție privilegiată, din care încearcă să ajute și alți prizonieri.
Cartea a fost scrisă pe baza a numeroase conversații cu Lale Sokolov, desfășurate pe parcursul a trei ani, până la moartea acestuia, în 2006.
După succesul romanului de debut, Heather Morris a revenit cu alte două povești ale supraviețuitorilor – inspirate de realitate, dar romanțate: „Călătoria Cilkăi” (care merge pe urmele unui personaj din prima carte) și „Trei surori”. Ambele publicate în România, la Editura Humanitas.
La începutul lunii iulie, scriitoarea a fost în România pentru lansarea romanului „Trei surori” (apărut în traducerea Luanei Schidu în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu).
Cu această ocazie am discutat, la un ceai, cu Heather Morris despre limitele literaturii despre Holocaust și importanța poveștilor sale în contextul războiului din Ucraina.
Decenii de tăcere, ca mecanism de autoprotecție
Libertatea: De ce a vrut Lale să își spună povestea – dar numai după ce a murit soția lui?
Heather Morris: Pentru că Gita nu voia ca el să vorbească despre asta. În Australia, unde trăiau, nu vorbiseră decenii întregi despre aceste lucruri – mai ales, în afara comunității evreiești. Însă Lale a vrut mereu să spună această poveste despre ea, despre tânăra căreia i-a ținut brațul și i-a tatuat cifre pe piele. „M-am uitat în ochii ei și am știut de-atunci că nu o să pot iubi pe altcineva.” Holocaustul nu era un subiect despre care Gita voia să vorbească.
– De ce?
– Cred că era felul ei de a se proteja: dacă nu vorbești de asta, nu s-a întâmplat. Era autoconservare. Toți din comunitatea evreiască știau însă cine erau Lale și Gita. Mergeam cu Lale pe stradă, își plimba câinele și oamenii de vârsta lui îl salutau: „Hello, Tatowierer”. Încă îi spuneau așa.
„Mi-am dat seama cât de puternic era doliul lui”
– Cum a fost când v-ați întâlnit prima dată cu Lale?
– Am fost șocată. El ceruse să mă vadă – sau să vadă pe cineva, dar, când am ajuns acolo, stătea cu capul în jos și nu știam ce să spun. Iar el a început să vorbească sărind de la una la alta. Nu putea să-mi spună nicio poveste până la capăt. Așa că am ascultat, fără să știu încotro se ducea.
Fusesem mult timp asistent social, lucrasem în spital și îmi dădeam seama cât de puternic era doliul lui. Știu că îmi spunea că nu vrea să fie acolo cu mine, iar eu răspundeam: „Iartă-mă, să plec?”. „Nu, nu e vorba de tine, ci de oricine. Eu am nevoie să fiu cu Gita”.
După două ore cu el, nu știam nimic, și i-am spus: „m-am bucurat de timpul petrecut cu tine, pot să mă întorc?”, la care imediat a replicat: „Da, marți”. Deja făcuse planul.
De ce Lale a ales ca povestea să îi fie spusă de un non-evreu
– În carte, Lale vă spune că vrea să-i spuneți povestea tocmai pentru că nu sunteți evreică. Așa a fost și în realitate și, dacă da, de ce voia un autor non-evreu?
– Da. A fost prima întrebare pe care i-am pus-o și eu. A zis: „Simplu, nu poate fi o persoană evreică în viață care să nu fi fost atinsă într-un fel sau altul de Holocaust. Cum să spună povestea mea, dacă au propria lor poveste?” Mii de oameni sunt de acord cu el. Mi-au spus mulți oameni din comunități evreiești: „Lale a fost un om înțelept, știa ce face când nu a vrut ca povestea să o spună unul din noi.”
– Nu voia să aveți prejudecăți. Dar de ce era îngrijorat?
– O persoană evreică ar fi avut propria istorie familială care putea sau nu să se fi potrivit cu a lui. Cum puteau să fie obiectivi și să îi spună povestea lui Lale, dacă se gândeau la ceea ce știau din propria experiență? Așa că a vrut pe cineva atât de ignorant ca mine.
Mi-era chiar rușine să admit cât de puține știam despre Holocaust. Eu am primit o educație tipică de oraș mic în Noua Zeelandă și nu s-a întins dincolo de faptul că ne-a fost menționat cuvântul la orele de istorie.
„A durat șase luni până să înceapă să se deschidă cu adevărat”
– Din epilogul cărții am înțeles că a durat trei ani ca Lale să se deschidă și să-și spună povestea.
– Nu chiar, dar am petrecut într-adevăr trei ani cu el: de când l-am cunoscut până a murit. Însă a durat în jur de șase luni până când a început cu adevărat să se deschidă.
Îmi spunea povești și la început, dar foarte clinic, fără emoția din spatele lor. Începea să-mi spună ceva, apoi se supăra și se oprea. Voiam să găsesc o cale ca să aibă încredere în mine. Mergeam la el trei zile din săptămână: marți, joi și duminică.
Într-una din duminici, l-am întrebat: „Ai ceva pentru cină? Vino acasă la mine”. Atunci mi-a cunoscut soțul și cei trei copii, deja adulți. Iar în următoarele trei ore a aflat că eram o persoană obișnuită, ca el. Copiii mei i-au povestit despre toate defectele mele. Glumeau cu el: „Suntem norocoși că a gătit tata în seara asta, că nu am fi putut mânca dacă gătea mama, ar fi fost îngrozitor.” Fiica mea se plângea: „Mama mă pune să-mi spăl rufele de când eram bebeluș”. Lale a iubit lucrurile astea.
Lucrurile cu care „Tatuatorul” nu a putut face pace
– I-ați câștigat încrederea. Pe de altă parte, mă gândesc că a fost și un efort pentru el să confrunte toată trauma din nou?
– Da. Pentru mine, era o responsabilitate uriașă. Mi-a povestit și lucruri la care adăuga: „Te rog să nu spui nimănui asta” – nu sunt în carte, nici nu voi vorbi de ele.
– Simțea rușine sau vinovăție pentru ceea ce făcuse ca să supraviețuiască?
– Erau lucruri în legătură cu care credea că oamenii îl vor judeca dur. Nu pentru ce făcuse, ci de multe ori erau fapte la care fusese martor și nu intervenise. Lucruri care îl îngroziseră și i-au dat multe nopți albe.
De ce nu a scris „Tatuatorul de la Auschwitz” ca o biografie
– Când și cum ați ales să scrieți o versiune romanțată parțial, și nu o operă de non-ficțiune?
– Nu mai scrisesem niciodată o carte. Începusem să o scriu ca pe un scenariu, credeam că o să fac un film. Atunci inevitabil e ficționalizat, pentru că nu e un documentar. Prin 2005 era gata scenariul. În 2016, când am încercat să public, editurile îmi tot cereau să spun povestea ca o biografie. Am încercat, dar nu îmi plăcea cum iese. După mai multe luni și încercări eșuate, editorul meu mi-a spus să scriu cartea așa cum mi-o doresc.
Atunci am știut că va fi o carte foarte simplă, pentru că voiam să folosesc limbajul lui Lale. Nu e nimic literar la ea.
– Ce nu vă mulțumea la felul în care ieșea proiectul ca volum de memorii?
– Chiar m-am înscris la un curs de scris memorii, dar am știut după o zi că nu pot să fac asta. Atât scenariul, cât și cartea au foarte mult dialog. Nu poți să faci asta în memorii sau biografie – decât dacă ai înregistrări ale conversațiilor pe care să le transcrii cuvânt cu cuvânt. Poți să pui doar ceea ce omul care povestește a văzut cu ochii lui și a trăit. Nu aș fi putut să am nimic cu Gita, nimic din lagărul fetelor, pentru că Lale nu fusese martor direct acolo. Erau niște restricții pe care am vrut să le elimin.
– Lale a fost de acord cu o versiune romanțată a poveștii?
– Lale nu a citit cartea niciodată, pentru că a murit înainte să fie scrisă, dar a citit foarte multe drafturi ale scenariului de film și le iubea. În carte am adaptat scenariul pur și simplu.
Nu tot ceea ce povestesc supraviețuitorii poate fi verificat
– Totuși, cum i se păreau schimbările pe care le-ați adus poveștii în primele drafturi?
– El voia mai degrabă să pun mai multe în scenariu, dar am renunțat la unele părți din poveste. Îmi spunea și lucruri care păreau fantastice, te făceau să te întrebi dacă a putut cu adevărat să fi făcut asta. Am renunțat la părțile unde nu am găsit nimic altceva care să confirme ce îmi povestea. Erau lucruri bune pe care le făcuse el, pentru a ajuta alți prizonieri, dar unde nu aveam alte dovezi.
Nu erau lucruri care să apară în documente. Am căutat foarte mult în alte mărturii și am vorbit cu mulți dintre supraviețuitori, să obțin confirmări. Numai cu eliminarea acestor lucruri (pentru care nu a găsit confirmări – n.r.) nu a fost de acord Lale, dar a înțeles de ce. Culmea e că pentru unele am găsit dovezi abia după ce apăruse cartea.
Reacții critice din partea Memorialului Auschwitz
– Centrul de Cercetare de la Memorialul Auschwitz a criticat cartea, spunând că sunt inexactități care pot duce la o educație greșită privind evenimentele istorice. Cum ați reacționat la acea critică?
– A fost greu de primit. Mă așteptam ca astfel de critici să apară imediat ce a fost lansată cartea, dar au venit mai târziu. Editorul meu i-a contactat să vedem la ce se referă. Unele date calendaristice erau greșite sau faptul că foloseam cuvântul „penicilină”. Trebuia să scriu „medicament” – eu îl înregistrasem pe Lale și el folosea cuvântul „penicilină”, pentru că așa îi spunea el în 2005, dar nu am verificat acel element. Nu mi-am dat seama că nu era posibil să fi făcut rost de penicilină.
Câteva lucruri mi-au scăpat, dar nu sunt greșeli care țin de poveste, sunt detalii.
Acum cartea se vinde la muzeul Auschwitz, unde se fac și tururi ghidate. Oamenii vin și întreabă unde au stat Lale și Gita. În plus, cei care fac miniseria, o ecranizare a cărții, au mers de multe ori acolo și au primit acces integral.
Adevărul este că Holocaustul a fost aproape în întregime documentat de academicieni și istorici, care vorbeau de numărul de 6 milioane. Și erau nefericiți de faptul că eu redusesem Holocaustul la o persoană.
– Cred că nu ați făcut asta numai dumneavoastră. Au mai fost cărți care vorbeau în mod similar de Holocaust: mărturii individuale ale supraviețuitorilor.
– Da, erau scrise chiar de supraviețuitori și asta era în regulă. Poate reacția lor venea de la faptul că am romanțat povestea și că nu sunt una dintre ei. Mă așteptam la asta.
– Considerați că a fost prea puternică reacția critică?
– Nu, aveau tot dreptul să critice. Sunt oamenii care au ținut memoria Holocaustului în viață în tot acest timp. Câtă vreme puteam vorbi cu ei, puteam înțelege de unde vine critica, a fost în regulă.
„Nu am scris povestea Holocaustului, am scris o poveste despre Holocaust”
– Vedeți în cărțile dumneavoastră și, în general, în literatura pe această temă o modalitate de a educa oamenii despre Holocaust? Credeți că ficțiunea are și acest scop?
– Da, dacă este scrisă suficient de simplu. Nu am nimic în cărți extrem de inexact, nu e o viziune distorsionată a Holocaustului. Eu spun mereu că nu am scris povestea Holocaustului, am scris o poveste despre Holocaust. Însă una suficient de separată de tabloul mare. Când reduci tragedia la o persoană, e mai ușor pentru oameni să empatizeze. Pot să înțeleagă mai bine o persoană, nu pot să înțeleagă la fel numărul de 6 milioane.
– La aproape 80 de ani de la Holocaust, cum vedeți relevanța poveștilor supraviețuitorilor pe care le-ați scris în cărțile dumneavoastră, în contextul războiului din Ucraina?
– Mă înfurie dincolo de ce pot să exprim în cuvinte că istoria se repetă și îi permite unei persoane să facă atât de mult rău și să genereze atâta teroare. Nu pot să înțeleg – deși am încercat din răsputeri – de ce noi, tot restul lumii care ne opunem lui, nu reușim să facem mai mult.
Înțeleg geopolitica în oarecare măsură, sunt licențiată în științe politice, dar creierul meu nu-mi permite să înțeleg de ce stăm și ne uităm la ce se întâmplă acum.
Recent, am participat la un eveniment online cu cineva din mediul academic din Ucraina. Am vorbit cum pot fi ajutați supraviețuitorii. „Când se termină și când am câștigat”- mi-a zis ea – „să ne asigurăm că supraviețuitorii sunt îngrijiți și ajutați să meargă înainte. Și că nu se vor afla niciodată în poziția în care au fost supraviețuitorii Holocaustului, să petreacă decenii întregi fără să fie recunoscuți și ajutați”.
Am avut această conversație despre trauma pe care supraviețuitorii care au părăsit Ucraina o vor experimenta, că au lăsat în urmă soți, tați, frați. Trauma celor care sunt acolo acum. Și mai e și o traumă, care a fost în mare măsură ignorată, a fetelor și femeilor care au fost agresate sexual. Acum, la universitatea din Liov, ei pregătesc un grup de oameni care să înceapă să ajute supraviețuitorii.
„Când ajungi în România, să le mulțumești că mi-au salvat viața”
– Da, e mare nevoie de a merge proactiv în această direcție.
– Sunt foarte conștientă că vorbesc cu tine, la ceai, într-un oraș la 300 de kilometri distanță de război. Cred că, dacă eram mai tânără, probabil că m-aș fi înrolat.
Știu că țara voastră a făcut multe pentru a ajuta refugiații. Știi, e o poveste frumoasă cu românii care ajută refugiați: două din cele trei surori din carte (n.r. – „Trei surori”, lansată recent la Editura Humanitas). Dacă românii nu le-ar fi ajutat când au traversat țara voastră, nu ar fi trăit viața pe care au trăit-o, iar eu nu aș fi scris povestea lor.
Iar Livi, cu care vorbesc tot timpul, mi-a spus acum câteva zile: „Când ajungi în România, te rog să le mulțumești că mi-au salvat viața”.
„Nu poți convinge cu nimic un negaționist al Holocaustului”
– Un studiu realizat de Universitatea Tel Aviv arată că anul trecut, numărul incidentelor antisemite din toată lumea a crescut dramatic. În ce măsură credeți că pot ajuta cărțile dvs.?
– Cărțile mele nu vor ajuta deloc oamenii care gândesc așa. Important e să ajungem la cei mici, la adolescenți. „Tatuatorul de la Auschwitz” e lectură obligatorie în școlile din Australia, dar și în multe alte țări din lume. Se predă inclusiv în Rusia, culmea – deși cred că Putin nu a citit-o.
Dacă poți să ajungi la elevi de 14-15 ani, înainte să fie îndoctrinați, și să le arăți lucrurile astea, poți să încetinești rata cu care oamenii cad în aceste ideologii pur și simplu nebune. Nimeni nu mai poate face ceva pentru cei deja căzuți de partea întunecată a ideologiilor.
Nu e ceva ce le poți spune să-i convingi.
– De ce? E ca în cazul antivacciniștilor?
– Da. Sau a celor anti-imigrare, sau anti-comunitatea gay. Sunt tot mai mulți oameni care se definesc ca fiind anti-ceva, nu? Cred că pleacă din frustrare sau invidie. Ei văd ceva la unii oameni ce percep că le lipsește lor, așa că încearcă să dea vina pe celălalt. Urăsc cuvântul „vină”. Nu da vina pe cineva că e diferit de tine.
Mai apoi, e natura tribală a fenomenului, ideea de a aparține unui grup: toți suntem împotriva aceluiași lucru. Oamenii gravitează în jurul celor care gândesc la fel ca ei. Cred că internetul și social media sunt responsabile pentru aceste creșteri, pentru că îi ajută să se găsească între ei.
Ce face pe cineva să fie un supraviețuitor
– Poveștile dumneavoastră sunt despre supraviețuitori. Ce credeți că face diferența, ce face pe cineva să fie un supraviețuitor? E doar norocul, sunt alte calități?
– A început cu norocul. Toți supraviețuitorii pe care i-am cunoscut mi-au spus asta: am fost norocos. A început cu acea secundă când au ajuns în fața persoanei în halat alb și au fost trimiși fie la stânga, fie la dreapta. Să trăiască sau să moară. Nu aveau niciun control. Nu puteau face nimic să influențeze asta.
Apoi, toți supraviețuitorii întâlniți de mine mi-au spus: „Trebuia să stau în viață pentru că.. “ și mereu urmarea era legată de o persoană iubită sau de familie. Mereu era vorba de nevoia de a se întoarce la familie, de dragostea romantică sau pentru frați ori pentru părinți. De o promisiune făcută tatălui. Nu cred că există un răspuns simplu la întrebarea asta, dar dacă e un numitor comun, acela e responsabilitatea față de altcineva.
– Cei mai mulți dintre noi nu am traversat experiențe așa oribile ca acelea din lagăr. În ce măsură credeți că literatura, chiar și când e atât de aproape de faptele reale, ne poate ajuta să ne putem cu adevărat în locul victimelor?
– Cred că în cărțile scrise de supraviețuitori este vorba despre răul cumplit și oroarea prin care au trecut. Și e așa pagină după pagină. Cred că lecția cea mai importantă pe care am învățat-o scriind scenarii e că, atunci când spui o poveste, vrei ca spectatorul să se uite în continuare – sau să dea pagina în continuare. Așa că trebuie să schimbi constant arca emoțională a poveștii tale.
Dacă mergi la o comedie, scenaristul nu încearcă să te facă să râzi o oră și jumătate. La fel și la o dramă, nu suferi tot timpul. În cărțile mele, încerc să alternez, să arăt și actele de bunătate sau generozitate din mijlocul ororii.
Libertatea îşi propune să ofere o voce egală femeilor în reprezentarea lor din media și crede în puterea #EqualVoice pentru a face mai vizibile femeile în presa românească, pentru a include vocile lor și perspectivele feminine. Fie că vorbim de jurnaliste, de surse, de specialiste sau de comentatoare / editorialiste, doar așa putem reflecta echilibrat societatea.
Libertatea își folosește capacitatea jurnalistică și tehnologică de a promova valorile în care crede: egalitatea între femei şi bărbați.
Vezi noutățile din cadrul inițiativei EqualVoice!