INTERVIU. Autorul care a pus mitologia românească în romane fantasy citite de zeci de mii de oameni: „Ce înseamnă succesul ca scriitor? Să publici și să fii citit constant”

Andrei Ruse (38 de ani) a debutat cu un volum de poezie, ca apoi să meargă către o proză dinamică ce a prins mai ales la publicul tânăr. „Soni”, primul său roman, de exemplu, spune povestea unei tinere de 26 de ani diagnosticată cu cancer care în ultimele șase luni pe care știe că le mai are de trăit pornește într-o călătorie urbană plină de sex și droguri. 

Romanul său „Zaraza”, care spune povestea cunoscutului dizeur din perioada interbelică Cristian Vasile, a ajuns deja la trei reeditări și a fost desemnat Romanul anului 2014 prin votul cititorilor, pe site-ul Bookaholic. 

Între documentarea ultimei părți din trilogia „Ultimul împărat nemuritor” care își are izvorul în mitologia și folclorul de la noi și munca de editare, Andrei Ruse a vorbit cu scriitorul Vasile Ernu despre inspirație și cum se naște creația țintită să fie pe placul publicului.  

Libertatea: Dragă Andrei Ruse, tu ai avut mai multe cărți care s-au bucurat de un real succes: care sunt cărțile tale mai vechi care au avut succes și ce înseamnă un succes de public în România azi?
Andrei Ruse: Cărți foarte îndrăgite au fost romanele „Soni” (debutul meu, de-acum cincisprezece ani) și „Zaraza”. Au fost titluri care s-au tot retipărit continuu de când au apărut, trecând prin mai multe ediții și edituri. La Zaraza, chiar de curând am scos ediția a IV-a, cartonată, în cel mai mare tiraj pe care l-a avut vreodată, la cererea librăriilor, iar în octombrie voi lansa a V-a ediție din „Soni”, aniversară. Ambele au depășit 10.000 de exemplare vândute și nu e chiar un lucru mic pentru piața de carte din România. În genere, autorul român se poate considera fericit dacă își vinde un tiraj de o mie de exemplare (și nu tot timpul se întâmplă…), iar orice a sărit peste două-trei mii primește patalamaua de bestseller. Mai sunt, desigur, și câțiva autori care dau la noi zeci de mii, dar îi numeri pe degete, e greu să îi consideri reprezentativi pentru ce înseamnă piața de carte de la noi.

Recomandări

Castelul Peleș a ajuns o ruină în proptele. Casa Regală și Ministerul Culturii negociază molcom cine să rezolve problema care accelerează degradarea

Așa că poate asta înseamnă succesul ca scriitor, eu știu? Să publici și să fii citit constant. Să ai reacții din partea publicului, eu mereu m-am bucurat de ele. Nu mă consider neapărat un autor „de succes”, ci unul care se bucură să fie citit și comentat. Cel mai negru scenariu pe care l-aș vedea privind un titlu ar fi să apară și să nu se întâmple nimic. Dar din contră, cu fiecare an care a trecut și carte care mi-a apărut, am simțit că și publicul a crescut. 

La ultimul meu roman, „Cartea Ielelor” (a doua parte a trilogiei „Ultimul împărat nemuritor”), chiar recent, în mai, am avut aproape o mie de exemplare date numai din precomenzi, înainte de apariție așadar, iar cartea a fost pe locul întâi în topul vânzărilor Cărturești aproape două luni. Lucrurile astea m-au entuziasmat peste măsură, sunt roadele unei munci de ani de zile și reprezintă cu adevărat aprecierea cititorilor.

Recomandări

Primele clipe ale dezastrului din Spania. Șoferii din Valencia așteptau liniștiți la semafor | VIDEO

„Romanele până la urmă sunt niște călătorii”

– Ce crezi că atrage mai mult – genul sau subiectul? Sau poate felul în care este scrisă o carte? În cazul tău avem o diferență mare între „Zaraza” și „Soni”. Cum le vezi acum?
– Cred că e un mix între toate acestea, iar fiecare scriitor își prioritizează unul dintre aceste lucruri. Pentru mine, subiectul e întâietor, dar nu mai puțin important e stilul. 

Ca gen, ce pot să zic? „Soni”, de exemplu, e un roman mai mult adolescentin, un fel de carpe diem al anilor 2000, plin de sex, drugs & rocknroll, scris la douăzeci și-un pic de ani, pe când „Zaraza” e un roman istoric și biografic pentru care m-am documentat aproape trei ani. 

Seria „Ultimul împărat nemuritor” e iar altă poveste, în care reinterpretez lumea basmelor românești și pătrund în lucruri uitate din mitologia și folclorul nostru, ba chiar în chestiuni ce țin de un limbaj arhaic. Am încercat să-i dau trilogiei o muzicalitate aparte a limbii. Fiecare dintre aceste proiecte a necesitat o cu totul altă „voce” și mare parte a aventurii scrierii a fost tocmai găsirea abordării potrivite. 

Oricât de bine sau de rău ai scrie însă, dacă nu ai un subiect bun, nu cred că publicul te va citi – asta mi se pare că și e una dintre marile probleme ale literaturii contemporane, că n-au un storyline solid. 

Recomandări

Alexandr Stoianoglo, candidatul prorus la președinția Moldovei, sponsorizat cu bani din România. Afaceristul care i-a plătit o vacanță de lux

Romanele până la urmă sunt niște călătorii. Stabilești o convenție de la primele pagini cu cititorul și apoi îl porți într-o altfel de lume, fie ea magică, abstractă, a altui timp sau spațiu. 

Povestea trebuie să te țină cu sufletul la gură, iar apoi, desigur, contează enorm felul în care e scris totul, astfel încât să nu-l faci să iasă nici măcar o fărâmă de secundă din acest „voiaj”, ba dimpotrivă. Să vrea mai mult. 

Asta cred eu că cere un cititor sau poate asta cere cititorul din mine: nu-mi pasă genul neapărat, doar ia-mă de mână și poartă-mă către o experiență inedită din care, pe de o parte, să aflu lucruri noi, iar pe de alta, să trăiesc intens un soi de viață paralelă. Și cred (sau vreau să cred) că mi-au ieșit aceste aspecte în mare măsură, pentru că altfel nu cred că aș fi atât de citit, iar cărțile, din câte văd de ani de zile din reacțiile oamenilor, îndrăgite. 

– Ultimul tău proiect – „Ultimul împărat nemuritor”, „Cartea Blestemelor” și „Cartea Ielelor” apărute deja, care se bucură de succes la public, în ce gen o încadrezi?
– Publicul singur vorbește despre această trilogie ca fiind fantasy. Eu cred că e și un high fantasy, însă mai mult întrepătruns cu basmul cult și, cum ziceam, ceva mai adânc prin reinterpretarea folclorică și a mitologiei noastre păgâne, a ființelor noastre fantastice, a credințelor și obiceiurilor străvechi, a miturilor cosmogonice ș.a.m.d. 

– Cum ai ajuns la acest proiect literar și care este ideea din spatele acestei serii?
– Am pornit de la basmul „Tinerețe fără bătrânețe și Viață fără de Moarte”, captivat fiind de paradoxurile temporale care se nășteau de aici, dar în afară de ideea de bază, am vrut să creez un univers complex al basmului nostru, pentru că simțeam că lipsește. 

Am vrut să scriu o carte plină de aventuri și în același timp profundă, care să fie la fel de intrigantă ca opera lui Tolkien (John Ronald Reuel Tolkien, autorul cărților „The Hobbit” și „Stăpânul inelelor”) sau Sapkowski (Andrzej Sapkowski, autor al volumului „Vrăjitorul, n.r.), dar să aibă strict elemente românești și pre-românești. 

Avem o lume a oamenilor și una a lighioanelor și un tărâm uitat, prin care o magie strașnică face ca ființele vorbitoare să nu îmbătrânească. Eroul meu, Aleodor, printr-o conjunctură nefastă, dar și o ursită aparte pregătită de zâni, se naște cu două feluri de sânge, atât al timpului curgător, cât și necurgător. Iar lui îi stă scris să răstălmăcească timpurile. Este destinul atât de puternic încât să nu-l poți învinge? Ar fi una dintre întrebări. Dar la fel de bine ne putem întreba ce înseamnă de fapt moartea pentru noi, când lucrurile capătă un cu totul alt sens în fața veșniciei. 

– Cum ai folosit folclorul românesc ca pe o sursă, până unde poți merge în utilizarea acestui filon?
– Am citit enorm despre mitologia noastră și mai ales acele mituri ale creației, fundamentale. Apoi o bună parte din timp mi-am dedicat-o studiind „bestiarul” ființelor noastre imaginare și supranaturale și legătura dintre tărâmul morților și al viilor. 

Din cercetarea mea, am realizat și câteva materiale dedicate mitologiei românești pe Zaiafet (canal de youtube pe teme culturale și istorice, n.r.) – de la cum au apărut primii oameni și de câte feluri erau, ce e Apa Sâmbetei, ce se întâmpla cu cei care intrau în contact cu tărâmul spiritelor (pentru că sunt niște „reguli” foarte interesante), ce sunt strigoii, ielele, știmele ș.a.m.d. 

Apoi, cum ți-am mai spus, m-am oprit asupra limbajului, pentru că mi s-a părut că lumea pe care o cream trebuie să aibă o unitate aparte și doar așa o puteam defini. Unii au fost deranjați de cele peste 300 de note de subsol ale primului volum, însă în același timp cam toți care au spus asta, au concluzionat că fix limbajul dă o notă specială atmosferei cărții. E o chestie pe care mi-am asumat-o din start și am știut că o să îndepărtez o parte din public, în special cel tânăr, obișnuit cu young adult-urile foarte puerile ca structură. Însă am fost surprins să văd cum mulți au depășit acest fals obstacol. 

Public de la 10 ani la pensie

– Care crezi că este publicul acestui tip de literatura? Dintr-o parte pare a fi unul mai tânăr dar poate fi o iluzie. Ce public ai și cum ții legătura cu el?
– Am întâlnit cititori de 10-12 ani care au devorat cartea, până la bătrâni. Pentru că de fapt am ascuns fiecărui public câte ceva. Cei maturi s-au reapropiat, după spusele lor, de momentele magice ale copilăriei. Adolescenții au descoperit pentru prima oară complexitatea folclorului nostru. Și tot așa. Nu există un public de o vârstă sau de un gen anume. Cartea a fost îndrăgită atât de cititorii de fantasy, cât și de cei care jurau că nu s-ar apropia de o astfel de carte. Am văzut-o luată de părinți și nu doar citită copiilor, ci chiar părinții bucurându-se de lectură, văzând alte lucruri ascunse în textul meu. 

– Astfel de cărți se bucură și de o parte de imagine solidă. Tu cu cine lucrezi la acest capitol și cum colaborezi cu desenatorul?
– Ambele volume apărute până acum au apărut în format hardcover, ediții de lux, „Cartea Blestemelor” având și o hartă pe coperta interioară, pentru care am fost mult felicitat. Pe partea grafică m-a ajutat pictorul Bogdan Andronic, atât pentru coperte, cât și pentru ilustrațiile interioare (câte trei pentru fiecare carte), care au ieșit nemaipomenit. 

În sfârșit, mi-au spus foarte mulți, avem un fantasy care arată ca cele din afară. Și, după finalizarea scrisului la fiecare parte, ăsta a fost unul dintre obiective. Pusă la raft, în librării, să nu te poți abține să n-o răsfoiești. Nu zeci, ci sute de oameni mi-au lăsat mesaje privind „estetica” cărților. Sunt niște cărți chiar frumoase, iar Bogdan (care a lucrat în trecut și la grafica jocului The Witcher) a făcut o treabă minunată și a înțeles exact ce vreau pe partea grafică. 

– Ești pe lângă scriitor și un editor dinamic: ce înseamnă munca de editor și cum împarți cele două munci aparent incompatibile?
– Editura mă ajută foarte mult să fiu la curent cu piața de carte. Nu e un job, e o pasiune până la urmă, și îmi permite să am timp atât de editat cărțile altora, cât și să le scriu pe ale mele. Un job clasic, cu program de x ore, m-ar fi năucit. 

Lucrez cu câțiva autori foarte buni și încerc împreună cu ei să găsesc soluții cât mai bune de promovare. Avem la Hyperliteratura o colecție de beletristică micuță, dar unde se regăsesc nume ca Octavian Soviany sau Ana-Maria Negrilă, dar și mai proaspeții Radu Găvan, cu stilul său sumbru, sau debutanta Oana David, care a cucerit deja publicul larg cu romanul „Între două fronturi”. 

Apoi e colecția de istorie, unde avem îndeosebi „Memorialul Durerii” Luciei Hossu-Longin, iar ultimele ei cărți, „Reeducarea de la Pitești” și „Povești de iubire din infern” (poveștile de dragoste ale partizanilor anti-comuniști) sunt extraordinare. Și mai nou am deschis și o colecție de marketing și comunicare, 100% românească, coordonată de Cristian China-Birta, unde am publicat câteva cărți unice în țară, despre care nu avem nici mari traduceri. 

Nu publicăm mult, dar publicăm lucruri de calitate, zic eu. În portofoliul nostru se regăsește și „Istoria ROCKului românesc” (Nelu Stratone), un alt proiect inedit pe piața noastră de carte, și va urma, de exemplu, „O poveste a literaturii române”, marca Octavian Soviany. 

Faptul că sunt mereu în contact cu librarii, cu tipografia, cu autorii și mulți alți colaboratori îmi permite să am o viziune de ansamblu asupra pieței de carte și, înțelegând mult mai bine cum stau lucrurile, să vin ulterior și cu soluții, acolo unde pot, de a apropia publicul de autorii autohtoni. Sigur, nu-mi iese tot timpul, dar învăț în fiecare zi. 

– Ne poți spune când va apărea cea de-a treia parte și cum se va numi?
– „Cartea Blestemelor” a apărut în primăvara anului trecut și se apropie de a treia reeditare. „Cartea Ielelor” e proaspătă și a ieșit la începutul acestei veri. Am început deja să lucrez la „Cartea Plângerii”, care va încheia seria, și sunt ferm convins că va ieși anul viitor. Sunt sigur că cititorii o așteaptă cu sufletul la gură, mai ales la cum am lăsat lucrurile în ultimele pagini din al doilea volum. 

Nu știu exact când, ori tot spre vara lui 2024, ori spre toamnă cel târziu. Pe de altă parte, vreau să mai las puțin timp primelor volume să se „așeze”, să mai fie descoperite și să ajungă la noi tiraje. Cred că pot avea parte de mai multă promovare decât au avut până acum și sunt sigur că e un public și mai mare acolo care le va îndrăgi, dacă va afla de ele. 

Urmărește-ne pe Google News