ComenteazăÎn curtea Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu e forfotă mare. Printre actori, tehnicieni și jurnaliști prezenți la Festivalul Internațional de Teatru (FITS), Marian Râlea și Dana Rogoz stau la o masă și repetă textul. Își dau replicile șoptit, firesc, fără să bage de seamă hărmălaia din jur. E amiază, iar la 22.00 au spectacol: „Proof”, în regia lui Andrei și Andreea Grosu.
După cei zece ani de la „Abracadabra”, Dana Rogoz și Marian Râlea s-au întâlnit adesea pe scenă. Actorul spune că au o relație care se vede și pe scenă, iar seara vor fi în roluri de tată și fiică, într-un spectacol despre singurătate, iubire, nebunie și nevoia de a fi ascultat.
Marian Râlea crede că teatrul este o cale sigură pentru a deveni mai buni și pentru a înțelege mai bine lumea din jur și pe noi înșine. Și-și dedică mai tot timpul teatrului: când nu e pe scenă, le predă studenților de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
Într-un interviu pentru Libertatea, „Magicianul” vorbește despre cum le-a rămas alături copiilor în perioada pandemiei, dar și despre greutățile pe care trebuie să le depășească noua generație de actori. Meseria aceasta ia diverse forme: una este să joci pe scândură, alta este să joci în fața camerei de filmat. „Noi am fost învățați la școala de teatru să jucăm pentru orice fel de public”, spune actorul.
„Majoritatea a considerat că a fi actor pentru copii nu este ceva important”
Libertatea: La FITS, jucați în spectacolul „Proof”, care atinge, printre altele, și tema singurătății, pe care am resimțit-o cu toții de când a început pandemia.
Marian Râlea: Cred că această singurătate ni se întâmplă în fiecare zi, nu numai în perioada pandemiei. Dar, într-adevăr, acum am înțeles cu toții ce înseamnă singurătatea, speranța și această libertate pe care o căutăm permanent.
Ca structură, piesa e foarte interesantă tocmai pentru că încearcă să construiască permanent speranța, scoate în evidență ideea de a nu fi singur și de a nu te lăsa în vraja vieții oricum. Trebuie să controlezi puțin ceea ce faci în fiecare zi, iar ca să faci asta, te ajută foarte mult amintirile.
– Așa ați trecut și dumneavoastră peste momentele mai dificile din pandemie?
– În pandemie, am simțit nevoia să nu fiu singur și să împărtășesc cât de mult pot eu din meseria pe care mi-am ales-o. Având o experiență destul de puternică cu cei mici, am înregistrat vreo 80 de povești românești pentru YouTube, care, probabil, au ajuns în acea perioadă la copiii mici și mari. Așa a trecut pandemia pentru mine.
– Copiii mai sunt interesați de povești, având în vedere că trăiesc în era tehnologiei?
– Eu cred că da. Cu toții avem nevoie de poveste, cu toții ne întoarcem la poveste. În plus, povestea te duce în acel imaginar – mai ales dacă e spusă de cineva – în care cuvântul are o deosebită importanță. Nu știu dacă ei descoperă acum povestea ca pe un lucru atât de important, dar sigur le rămâne în memorie.
– Mai știu copiii de azi cine este Magicianul?
– Pentru Magician, copiii se împart în două categorii: copiii de azi, care nu-l cunosc pe Magician, și copiii mari, care le povestesc celor mici de acea întâmplare frumoasă numită „Abracadabra”.
Unii spun că „Abracadabra” a fost un fenomen, dar pentru noi a fost o joacă. Pentru noi era importantă povestea, voiam să educăm copiii și orice gest al nostru conținea educație. Dar nu ne-am propus mari lucruri, ne-a plăcut să ne jucăm.
Marian Râlea, actor:
– Mai poate exista un fenomen similar azi?
– După zece ani, când am terminat, noi am lăsat o poartă deschisă prin care să intre altcineva și să continue ce am început noi, dar nu s-a întâmplat asta.
– De ce credeți că a rămas acest vid?
– N-au apărut oameni aplicați și devotați pentru povestea asta. Majoritatea a considerat că a fi actor pentru copii nu este ceva important. Abia mult mai târziu, cam după zece ani, a apărut acest „fenomen” numit Gașca Zurli. I-am ajutat cu sfaturi pe cei de la Zurli și le-am dat costumul de vrăjitoare din „Abracadabra”.
„E bine că există mulți actori talentați, e trist că nu există foarte multe teatre”
– Spuneați că unii actori au considerat că nu e important să joci pentru copii. Dumneavoastră n-ați renunțat niciodată.
– Nu, pentru că noi am fost învățați la școala de teatru să jucăm pentru orice fel de public, adică este normal să avem și întâlniri cu cei mici. Pe vremuri, orice teatru din țară trebuia să aibă în repertoriu și un spectacol pentru copii, pe care îl juca în fiecare duminică, de la 10.00, la matineu.
– Cum vi se pare că se ocupă teatrele din București de scena pentru copii?
– Există teatre dedicate, cum sunt Teatrul Excelsior, Teatrul „Ion Creangă”. În afară de acestea, am văzut niște lucruri pentru copii făcute exemplar și oameni care au luat în spate această meserie și se duc din grădiniță în grădiniță, din eveniment în eveniment, ceea ce e foarte important. Piața s-a umplut de astfel de oameni. Oferta este foarte mare și mulți actori și-au găsit această nișă în care să funcționeze și să câștige niște bani, pentru că e dramatic ce se întâmplă. Fiind mulți actori, concurența este destul de mare.
– Ați declarat de multe ori că dumneavoastră ați fost un actor cu șansă. Astăzi, tinerilor actori li se oferă șanse?
– Dacă vorbim de șansă, e o problemă. Am avut bucuria și fericirea să lucrez cu mulți actori tineri, în multe teatre din țară, și pot spune că sunt foarte talentați. Numai că, într-adevăr, trebuie să vorbim despre șansă. Da, eu sunt un actor care a avut multă șansă. Să dea Dumnezeu ca și ei să aibă măcar șansa pe care am avut-o eu. E bine că există mulți actori talentați, e trist că nu există foarte multe teatre.
Suntem la Sibiu, într-un festival absolut extraordinar, știu cum a început, pentru că am participat la majoritatea edițiilor. N-a fost ușor, n-a fost ușor să convingi oamenii să intre în sală, n-a fost ușor să transformi Piața Mare într-un teatru. E multă muncă, trebuie să ai mult noroc și trebuie să ai și foarte mulți prieteni.
– La ce vă referiți?
– Fără să vă dați seama, dar toată atmosfera de la Sibiu e una de mare prietenie și asta și pentru că teatrul are puterea de a uni oamenii în felul ăsta.
Necazurile tinerelor generații de actori
– Sunteți și profesor universitar, chiar la Sibiu. Cum vi se par noile generații de actori?
– Îi învăț și eu ce pot (râde). Comparativ cu noi, au aceeași voință de a face, aceeași neștiință de a ajunge, sunt de pus pe rană sau de scos în stradă, să-i faci de râs. Dar calitatea lor cea mai mare este că sunt tineri, că au timp și au voie să greșească.
– Cum v-ați descurcat cu orele în pandemie?
– În pandemie am fost îmbrăcați în acel personaj online și a fost puțin mai greu. Studenții mei au lucrat, i-am pus în situația de a se filma, de a vedea și ce înseamnă un prim-plan. A fost destul de dificil să le explic și să-i fac să înțeleagă că nu e nicio greșeală să te vezi așa cum ești. Au reușit să facă personaje extraordinare și sunt convins, din ce mi-au mărturisit și ei, că teatrul s-a schimbat puțin odată cu această experiență online, care uneori e lipsită de adevărul pe care îl ai pe scenă, în fața publicului.
– Care sunt cele mai mari griji ale tinerilor cu care lucrați?
– Angajamentele în teatre, pentru că n-au nicio certitudine că vor fi angajați într-un teatru, pe un salariu pe care nu-l vor pierde, că vor avea traiul și pensia asigurate. Este această căutare a lor permanentă de a încerca să apară, să existe. Banii pe care îi iau sunt foarte puțini.
– Dați-ne un exemplu.
– Când o trupă tânără joacă într-o sală cu o capacitate de 50 de persoane, 30% din încasări se duc pe cheltuieli tehnice și de întreținere a sălii, iar 70% revine actorilor. Și dacă biletul e 50 de lei, tot e puțin, mai ales dacă sunt șapte actori în distribuție. Noi am fost privilegiați din punctul ăsta de vedere: după ce terminam facultatea, eram repartizați într-un teatru de stat, apoi dădeam concurs și ajungeam în București. Politica culturală trebuie întreținută prin grija statului. Gândiți-vă că nici în București nu sunt destule teatre, comparativ cu alte capitale din această lume.
Teatrul, „un pașaport către dumnezeire”
– S-a vorbit mult despre ajutorul dat de stat în pandemie sectorului cultural, unul dintre cele mai afectate.
– Problema mare a fost la teatrele independente, unde actorii au rămas, pur și simplu, fără sursa de venit. Statul ar trebui să-i ajute. Pe unii i-a ajutat, pe alții, nu. Știți cum e asta cu ajutatul culturii?
Statul a ajutat teatrul cât s-a priceput, de fapt. Dacă se pricepea mai mult, ajuta mai mult, dar, nepricepându-se la povestea asta cu teatrul, așa s-a întâmplat. Pentru actorii tineri, pentru teatrul independent a fost o catastrofă. Ești pus în situația de a te apuca de o altă meserie ca să poți să trăiești.
Marian Râlea, actor:
Apropo de tinerii actori și de teatrul independent, mi-aduc aminte că am fost la un festival în Londra, unde ne-am întâlnit cu actorii de acolo. Ne-au spus că ei lucrează în restaurante, baruri, în diverse locuri, ca să-și întrețină cât de cât viața sau familiile, dau castinguri în continuu și, dacă reușesc, șase luni sunt asigurați. Dar după acele șase luni, se întorc la alte munci. Pentru că sunt foarte mulți. Așa e și în România.
– Care credeți că este rolul teatrului în societate?
– Eu cred că teatrul s-a născut tocmai ca să fie un pașaport către dumnezeire. Cred că este, de fapt, un fel mai altfel de a trăi viața, pe care oamenii vor să-l vadă și atunci înțeleg puțin ce se întâmplă în jurul lor, devin mai buni, devin mai credincioși și, sufletește, sunt împliniți.
Cred că oamenii au nevoie de teatru, nu cred că se poate trăi fără cultură. Cultura este cea care personalizează fiecare societate și fiecare națiune și va rămâne întotdeauna un exemplu pentru oricine mai crede în libertate.
Marian Râlea, actor:
Teatrul are în continuare sălile pline. Sigur că e o muncă să-i convingi pe oameni să meargă la teatru, dar după ce au gustat din ce se întâmplă într-o sală de teatru, nu mai e nicio problemă. Au fost perioade în istoria României când sălile de teatru n-au mai fost pline, dar, apropo și de pandemie, s-a jucat și în vreme de război. Povestea teatrului nu s-a întrerupt. Între ‘90 și ‘95, lumea n-a mai intrat în săli pentru că era foarte interesată de ce se întâmpla afară, de această schimbare a istoriei, dar după ‘95, sălile au fost mereu pline.
Actoria din telenovele, o altă meserie
– Aveți și experiența telenovelelor. Sunt voci care spun că, pentru un actor mare, e un compromis să joace și în astfel de seriale. Dumneavoastră cum vă raportați la acest lucru?
– Făcând telenovele, eu n-o să spun niciodată că este un compromis. Este o altă meserie a actorului. În primul rând, 80 din cei 3.000 de actori au marea șansă să fie pe ecran. Pentru cei care cred că e ușor, e problema lor. Faptul că n-au ajuns să joace e tot o chestiune de noroc. Dacă ajungeau acolo, nu mai spuneau asta.
– De ce spuneți că nu-i ușor?
– Textul nu se învață ca la teatru, în două luni. E un text pe care trebuie să-l înveți de pe o zi pe alta, să-l știi perfect. Timpul de filmat este de un minut, un minut și jumătate, trebuie să fii tot timpul în priză, să păstrezi toate racordurile, toate stările. De asta spun că este o altfel de meserie. Costă mai mult, nu mai ai timp, trebuie să gândești instantaneu, nu poți să lucrezi cinci luni la un rol.
– Se întâmplă ca oamenii care vă văd la TV să vă urmeze și în sălile de teatru?
– Da, există public și public. Publicul de teatru poate fi și un consumator de televiziune. Se întâmplă și ca publicul de televiziune să meargă la teatru să-l vadă pe eroul din serial, dar în momentul în care intră într-o sală de teatru, devine un spectator de teatru. Adică, făcând Magicianul și Tusenbach din „Trei surori”, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă confunde cineva. Dacă au venit la teatru, oamenii au vorbit despre rolul din spectacolul de teatru, despre personaj, despre Marian Râlea, nu despre rolurile de la TV.
În general, la teatru vine un public educat, nu un public întâmplător, vin cei interesați, nu vin cei care vor să-și piardă o seară. Cei care vor să-și piardă o seară se duc în cluburi sau în alte locuri.
Marian Râlea, actor:
Locul în care trebuie să fii fără de greșeală
– Și, totuși, unde vă simțiți mai bine, pe scândură sau în fața camerei?
– Jocul pe scândură e cel mai frumos, pentru că e viu, se întâmplă atunci și e irepetabil. Dincoace, există un efort al fiecărui actor de telenovele să fie prezent încontinuu, dar el poate să reia secvența, poate să și greșească. Pe scenă n-ai voie să greșești, iar emoția se transmite altfel de pe scenă decât prin televizor. Există și o tehnică a filmului care îți poate transmite emoția, prim-planul, gros-planul, dar acolo, nu spun că e o falsitate, e o păcăleală. La teatru n-ai cum să fii păcălit, pentru că actorul trăiește unic emoția deasupra publicului.
– Sunteți un actor autocritic?
– Eu nu mă uit niciodată la filmele pe care le fac. Dacă e lungmetraj și sunt invitat la premieră, stau, în rest, nu. Oricum o să-mi aduc critici, că n-a fost bine, că nu-mi place. La teatru, la început, am avut perioade în care mă criticam – dar după o anumită vârstă încerci să fii exemplar.
– În ce vă puneți speranța și ce vă lipsește cel mai mult?
– Speranța mea e să nu se mai închidă teatrele, în primul rând, iar actorii tineri să aibă confortul pentru a-și face meseria. La vârsta asta, nu mai ai nicio neîmplinire, poate doar că n-ai mai fost în vacanță de vreo zece ani.
Foto principală: Eu pot, eu sunt Magician