Interviu cu autorul unuia dintre cele mai așteptate romane ale anului, care îl are ca erou pe Eminescu: „În mentalul românesc, nu s-a schimbat mare lucru de la el încoace”

„Ce-ar fi să-i pun pe unii să spulbere cadrul politic local? Ce-ar fi dacă ar pune de-o revoluție?”, indică Florin Chirculescu punctul de plecare al romanului. 

Mi-e frică de criptobolșevicii și neonaziștii care, mimând umanismul, cenzurează liberul schimb de idei, mi-e frică de cei ce-ți pun pumnul în gură, căci pumnul în gură deschide calea sărăciei, a dezastrului, a morții. Uite, de-aia am scris „Solomonarul”.

Florin Chirculescu, scriitor:

De la muzica și lecturile din adolescență până la o călătorie în Africa, care l-a schimbat radical, scriitorul povestește, într-un interviu pentru cititorii Libertatea, cum a ajuns să semneze cu numele său, după ce și-a câștigat notorietatea sub un pseudonim, publicând o lungă listă de romane SF.

• De profesie chirurg, Florin Chirculescu spune că a ales medicina după ce părinții au insistat că meseria de scriitor nu există. Născut în 1960, la București, este unul dintre cei mai apreciați scriitori SF din România, romanele fiind semnate cu pseudonimul Sebastian A. Corn. În 2017 publică prima operă de ficțiune sub propriul nume – „Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu”. Ultimul roman, intitulat „Solomonarul”, a fost publicat anul acesta la editura Nemira.

Recomandări

Guvernul Ciolacu 2, învestit după audieri fulger. Puterea a tremurat până în ultimul moment. Ce nu s-a văzut la televizor

„Mă înfurie că se vorbește prea puțin despre pace acum”

Vasile Ernu: Dragă Florin Chirculescu, acum câțiva ani ne pregăteam să facem o călătorie în jurul Mării Negre. A venit peste noi pandemia și acum blestematul acesta de război. Crezi că o să mai apucăm să facem această călătorie? Tu de ce iubești Marea Neagră?
Florin Chirculescu: De ce să nu facem călătoria? Ia fii atent: hai să mai luăm cu noi doi inși, doi scriitori, un ucrainean și un rus. În ce-l privește pe rus, să-l alegi tu, iar dintre ucraineni, să-l invităm pe Andrei Kurkov. Dacă patru scriitori din trei țări diferite, care au opinii divergente despre războiul în curs, nu sunt în stare să cadă la pace într-o călătorie de câteva săptămâni înseamnă că suntem o specie condamnată. 

Zău c-ar merita să facem experimentul ăsta, chiar dacă pare naiv, dar cum să uit că în adolescență ascultam „Give peace a chance”? Sincer, mă înfurie că se vorbește prea puțin despre pace acum, la fel cum mă înfurie și faptul că societatea e full de falii comunicaționale, pe care nimeni nu încearcă să le „plombeze”. 

Cât despre Marea Neagră, ar fi taman bună pentru experimentul nostru, căci o asociez cu turismul și cu negoțul, nu cu războiul. În fond, când am fost prima oară la mare, ce crezi c-am văzut? Români, nemți, unguri, polonezi, englezi, austrieci, scandinavi, care se bronzau, jucau fotbal, înotau, leneveau… Unde mai pui că pe plajă mirosea a alge și a șuberek – uite de ce iubesc Marea Neagră.

Recomandări

Vlad Pascu riscă o pedeapsă mai mare, după ce Judecătoria Mangalia a decis să îi schimbe încadrarea juridică în dosarul accidentului de la 2 Mai

„Am prins profi deștepți la școlile de cartier” 

– Știi, în ultima perioadă am observat un lucru, că voi cei născuți în anii ‘60 sunteți poate cea mai pregătită generație profesional vorbind. Nu știu de unde vine – stabilitate, sistem? Însă asta am observat. Tu cum vezi generația voastră?
– Nu știu, domneʼ, ce e cu generația 1960. Ce-i drept, mai toți colegii au făcut treabă bună, fie aici, fie afară. Știu că explicațiile o să-i enerveze pe mulți, dar asta-i situația: cu excepția învățământului politic, am apucat o școală pretențioasă (de stricat, s-a stricat după 1980), am prins profi deștepți, mulți din ei cu har, și vorbesc de profii de la școlile de cartier. 

În plus, toți colegii voiau „să se facă ceva”, nu se gândea mai nimeni la bani, iar aspirația de a dobândi pe cinstite o meserie adevărată era deprinsă acasă, în familie. 

Se spunea atât de mult că „meseria e brățară de aur” că ajunsesem să folosim la mișto zicătoarea cu pricina. Primeai responsabilități de mic, asta era. Atenție: vorbesc de copiii din mediul urban, pentru că pe ăștia i-am cunoscut, deși, pe de altă parte, am avut colegi de facultate din mediul rural absolut remarcabili. Cred că am apucat un fel de interregnum în învățământ, pentru că, repet, sistemul de educație s-a dus în jos în anii  ʼ80; se discuta mult pe tema asta, dar pe șoptite.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

„În adolescență, am primit «Critica rațiunii pure» și ascultam «progres»”

– Apropo, care au fost cărțile copilăriei tale?
– Maître, am citit de toate! De la Jules Verne, Alexandre Dumas și Karl May, la Constantin Chiriță, Ludovic Roman și benzi desenate. Erau cărți serioase, nu râde: personajele trebuiau să rezolve probleme, se pricepeau să ducă la bun sfârșit tot soiul de lucruri, nu băteau câmpii la mișto. Cărțile alea spuneau povești, nu umblau cu ironii nesărate. 

– Dacă tot suntem la acest capitol, aș vrea să știu și ce citeai și ascultai în adolescență?
– Prima lectură serioasă, mi-o amintesc, a fost Oliver Twist, după care am citit tot Dickensul din casă. Am trecut la Poe, la Balzac, apoi am luat-o cu non-ficțiune, cu istorie, mai precis. La pubertate, am scăpat hățurile: Faulkner, Sartre, sud-americani, Buzzati, francezi, Spinoza, ce nimeream. 

Pe la 15 ani, am avut o dispută cu tata, i-am dat peste nas fiindcă citisem „Mitul lui Sisif” de Camus, pe care el îl cumpărase, dar cine mai era ca mine? Tata mi-a replicat c-ar fi bine să citesc și niscaiva ruși, dar eu eram atât de rusofob atunci, încât i-am zis că vreau Kant, nu smiorcăieli. În consecință, am primit „Critica Rațiunii Pure”, și mai bine îl las pe Kant aici… 

Pe urmă m-a luat un prieten la Siberiada lui Koncealovski – am făcut nazuri, fițe, tot ce știam, dar până la urmă m-am dus. Ei, după film, mi-am dat seama că tata avusese dreptate, așa că dă-i cu Dostoievski, dă-i cu Tolstoi, și tot așa, după care am descoperit suprarealismul și dadaismul – Urmuz și Jarry mi se păreau geniali (mi se par și acum). 

De ascultat, ascultam „progres”, așa îi ziceam în liceu: Pink Floyd, Genesis, Yes, Gentle Giant, plus Jimi Hendrix și The Doors, iar printr-a zecea am început să merg cu colegii de clasă la concertele de muzică clasică de la Ateneu și de la Sala Radio.

Un an în Africa și școala americană l-au schimbat radical

– Știu că ai avut un periplu în Africa în perioada adolescenței. Cum ai ajuns acolo și ce a însemnat acea experiență pentru tine?
– Tata a lucrat ca expert ONU la Conakry, Guineea. Mare noroc, fiindcă nu doar c-am ajuns în Africa, dar am și învățat la o școală americană, cu colegi și profi de peste Ocean, din Europa Occidentală, din țări africane. Anul ăla guinez și școala americană m-au schimbat radical. 

Când am plecat într-acolo, aveam o perspectivă ideală, știi cum e: savană, arhitectură colonială, Oceanul Atlantic, popoare care luptă pentru libertate, zebre, șerpi, elefanți; odată ajuns la Conakry, însă, m-a izbit fierbințeala sufocantă a nopții de 5 ianuarie, o țin minte și-acum.

 De la aeroport, ne-am dus acasă, iar acasă, pac: pereții erau plini de șopârle care secretau o chestie urzicătoare dacă la atingeai. Pâinea avea gâze coapte în ea, țânțarii te nenoroceau, valurile Atlanticului te usturau dacă-ți intrau în ochi, orașul mirosea a citrice în putrefacție, mama filtra și fierbea apa cu care spăla rufele, vasele, fructele și legumele. 

Am făcut malarie, iar sărăcia submina tot: dă-ți seama că atunci când ne-am mutat, tata a șpăguit un ministru cu un cartuș de Kent, ca să ne repartizeze un apartament de două camere, la etajul opt, într-un bloc în care nu mai mergea liftul de 15 ani. Una peste alta, a fost o experiență de neuitat: la 13 ani, m-am prins că nu tot ce zboară se mănâncă.

„Făceau într-a șaptea ceea ce noi făceam într-a treia”

– Având experiența de școală în afară, cum ai evalua acum nivelul școlarizării tale? Atât în preuniversitar cât și în sistemul de educație superior – totuși ai devenit medic…
– Americanii ne dădeau clasă la „debate”, la interactivitate, și la niște materii care aici nu existau: una se chema „Productive Thinking”, unde, sub pretextul unor enigme pe care trebuia să le rezolvăm, învățam să raționăm. Îmi amintesc de ultima problemă pe care ne-au dat-o: se construiește barajul de la Assuan, iar templul de la Abu Simbel va fi inundat – voi ce-ați face cu templul, copii? Afacerea fusese rezolvată cu bine, dar noi nu știam. 

Mai erau ei foarte tari la științe sociale, atunci am învățat ce-i ăla veto, cum a fost cu Războiul de Secesiune, cu perioada de reconstrucție, cu segregația, atunci am aflat o grămadă de lucruri despre sclavagism, și nu doar despre cel american, ci și despre cel african, l-am dezbătut la ore cu colegii din Nigeria și Liberia. 

Spre deosebire de învățământul de acasă, puteai vorbi despre orice, cu condiția să faci pe dracu-n patru și să-ți susții punctul de vedere. La mate și științe, însă, erau de tot râsul, făceau într-a șaptea ceea ce noi făceam într-a treia și-a patra. 

Nu-mi venea să cred că sunt atât de slabi – în fond, fabricau Chevroleturi, Boeinguri, rachete Saturn, dar na, asta era situația. Mă rog, acolo am învățat să argumentez, fiindcă profii ne îmboldeau să analizăm orice până la ultima consecință.

Cum a ales medicina

– Când ai decis că vrei să fii medic, o meserie deloc ușoară? Și de ce ai făcut pe filieră militară, nu civilă?
– Tata voia să mă fac inginer, mama zicea: lasă-l, domneʼ, să facă ce vrea, eu voiam să mă fac scriitor. Auzind asemenea gogomănie, ai mei s-au aliat: fă, domnule, o meserie omenească, nu există scriitori 24/7, toți au avut alte joburi: ingineri, fochiști, piloți de avioane, de vapor. 

Aveau dreptate pe undeva; în socialism, cu cenzura aia nenorocită, scriitorii erau o specie pe cale de dispariție. Apoi, am citit Cronin și Axel Munthe și am zis, ah, uite ce-o să fac, medicină! Cât despre militărie, am candidat pe locurile care pregăteau doctori pentru Navrom, „medicină pe vapoare”, după cum îi spuneam. Gata, aici mă bag, m-am gândit: voiam s-o șterg din România, mă-nțelegi?

„Bine, rău, cum oi face-o, simt că sunt obligat să scriu”

– Bine că nu ai plecat – pierdeam un prieten. Zi-mi te rog, de unde nebunia asta cu scrisul: când a apărut și cum funcționează la tine? Mereu m-am minunat de munca ta: un chirurg profesionist își găsește timp să scrie cărți atât de complexe – cum reușești? Ce înseamnă această a doua muncă pentru tine?
– Am avut o profă de română senzațională la Școala 196. Am avut o profă de franceză senzațională în particular. Am avut un prof de engleză senzațional la liceu. Am avut niște părinți care au umplut casa cu sumedenie de cărți, iar toți prietenii noștri de familie discutau despre ceea ce citeau. Prin urmare, n-am avut de ales: trebuia să scriu. 

Primul roman a fost cu indieni, o pastișă după Winnetou, aveam 12 ani când l-am scris. Ulterior, am înnebunit: eram atât de trufaș încât îmi imaginam că am descoperit esența literaturii, credeam că incoerența programată a unui text este calea spre… Pfuh, prostii, dar am scris sute de pagini așa. 

Pe urmă, mi-am spus: ce-ar fi, domnule, să termini cu aiurelile și să scrii niște povești? De-atunci am tot scris povești. Ce înseamnă scrisul pentru mine? Nu mi-e clar, am impresia că pur și simplu n-am încotro; bine, rău, cum oi face-o, simt că sunt obligat să scriu.

– Tu faci un amestec foarte straniu în ultimele tale cărți – istorii, lumi fantastice, thriller, detectivism: unde încadrezi tu ceea ce faci?
– Păi, când crești pe lângă o bibliotecă în care găsești „Decameronul”, „Das Kapital”, Clifford Simak și Vargas Llosa, scrii ce-ai citit, ce să faci. Adevărul e că-mi place să visez lumi, îmi place straniul, îmi place ceea ce nu e familiar, mă simt bine, la îndemână, să scriu despre așa ceva. Cât despre unde le-aș încadra, sper că în ceea ce se cheamă literatură. 

– Inițial, semnai cu Sebastian A. Corn, iar acum ai revenit la numele tău, Florin Chirculescu. De ce unul și altul?
– Cred că a fost o derivă dinspre dublura mea tânără spre eu cel de acum. Sebastian A. Corn (A, de la Aaron) e o găselniță la care a concurat vărul meu, un pictor pe care l-am numit Iovik în anumite texte; Sebastian ăsta scria, mai ales, texte de ficțiune speculativă pe care unii le bagă la SF – bine, SF să fie! 

Primul text semnat Florin Chirculescu a fost scris în 1995, cred, se chema „Deviațiile”, și era din zona realismului magic. Of, mă joc, Vasea, mă joc cu numele meu – ce, tu nu te joci? Degeaba mai am nițel și fac 63 de ani, încă îmi place să mă joc, deși au fost situații când cheful de joacă m-a condus la greșeli mari, mari de tot.

 „În secolul XIX aveam mai mulți oameni politici cu scaun la cap”

– După monumentalul volum  „Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu”, acum vii cu un alt roman mult așteptat – „Solomonarul”. Aud că e despre Eminescu. Dar nu cred că e doar atât. Despre ce este el?
– În mentalul românesc, mai ales social și politic, nu s-a schimbat mare lucru de la Eminescu încoace, în ciuda comunismului nivelator din antract. Mai mult, am impresia că în secolul XIX aveam mai mulți oameni politici cu scaun la cap decât azi; erau, oricum, mai instruiți, făceau școală pe bune, doctoratele nu erau vorbă goală. 

Pe de altă parte, România e o pană înfiptă într-o falie geopolitică: dacă citești Kaplan, Friedman și… hm… Dughin, vezi c-așa ne e scris, ne-o trage geografia de nu ne vedem, te și miri cum de existăm cu asemenea clasă politică în capul mesei. Bine, nu-s pesimist sută la sută – dacă citim istoria sionismului, vom vedea că și evreii sunt haotici, iar dacă-i mai vezi și cum se contrazic la un chef, ajungi să te întrebi: cum Dumnezeu de-au reușit să coaguleze o țară? 

Cu alte cuvinte, sunt semne că reziliența (ah!) unui popor e mai mare decât pare la prima vedere, deci cred că mai avem șanse, fiindcă existăm de atâta timp în circumstanțe nefaste, ăsta e specificul nostru, la care azi plusăm din răsputeri cu toate metehnele noastre. 

Trăgând linie, m-am întrebat: ce-ar fi să-i pun pe unii să spulbere cadrul politic local? Ce-ar fi dacă ar pune de-o revoluție? Așa mi-a venit ideea unui roman pe care l-am scris cu frică: frica de faliile comunicaționale din societatea contemporană, cele despre care ți-am spus la început. 

Mi-e frică de criptobolșevicii și neonaziștii care, mimând umanismul, cenzurează liberul schimb de idei, mi-e frică de cei ce-ți pun pumnul în gură, căci pumnul în gură deschide calea sărăciei, a dezastrului, a morții. Uite, de-aia am scris „Solomonarul”.

Urmărește-ne pe Google News