Interviu cu scriitorul Florin Lăzărescu: „Adolescența e mai degrabă o boală din care-i important să ieși fără sechele”

În vârstă de 47 de ani, Florin Lăzărescu a debutat în 2000, cu volumul de povestiri „Cuiburi de vîsc”, urmat de „Șase moduri de a-ți aminti un cal sau Șase povestiri” (2003). În 2003 i-a apărut la Polirom primul roman, „Ce se știe despre ursul panda”, pentru ca doi ani mai târziu să publice romanul „Trimisul nostru special”, tradus în mai multe limbi străine. Alături de alte cărți, Lăzărescu a scris și scenarii pentru regizorul Radu Jude. În acest an a publicat la Polirom volumul „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, despre care vorbim în interviu.

Vasile Ernu: – Dragă Florin, prima oară când ne-am cunoscut mai bine și am stat multe nopți la povești la Tescani, tot ascultând-te am avut așa un sentiment că te-ai născut undeva într-o mare metropolă. Toate poveștile tale se legau de localitatea de naștere. Eu mă întrebam: băiatul ăsta are atâtea povești că parcă a trăit copilăria la New York sau Londra: adică undeva unde se întâmplă multe. Unde te-ai născut, cum a fost copilăria ta și de unde atâtea povești legate de acel sat?

Florin Lăzărescu: – Nu cred că-i așa important locul unde te naști, nici în privința calității, nici a multitudinii poveștilor. Mă simt apropiat în egală măsură și de copilul din „Amintirile” lui Ion Creangă, și de cel din „Dulcele bar” al lui J.R. Moehringer. Ori de copiii din filmele regizorului iranian Abbas Kiarostami. Copilăria mea într-un sat în care te puteai trezi cu lupul în bătătură, în căutare de oi, are și ceva de african în ea. De fapt, există o rețetă simplă – pofta de viață, oleacă de sărăcie, multă curiozitate, bucuria de a vedea și asculta oamenii, poate și o țâră de traumă – care funcționează din toate timpurile și te face să descoperi repede că cea mai grozavă jucărie din lume e imaginația. A ta și a celor din jur. E gratis, nu se strică, nu ți-o poate fura nimeni. Doar dacă o pierzi tu, ca prostul.

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Te poți naște la Paris și să ajungi IT-ist ori fermier, sau într-un colț de lume ca Doroșcaniul meu (județul Iași), și să ieși artist vizual ori tractorist. Totul ține de ceea ce te fascinează, de jucăriile care-ți vin mai la îndemână.

Florin Lăzărescu, scriitor

Chiar acum îmi amintesc de vreo doi prieteni din copilărie care se jucau toată ziua de-a tractorul, târând o creangă prin colbul drumului, li se lățiseră și buzele de la cât „bruum-bruum” scoateau pe gură. Ghici ce-s astăzi? Tractoriști. Și nu o spun cu superioritate, ci cu maximă admirație. Ei, pe la 15 ani, puteau deja să desfacă piesă cu piesă și să împrăștie pe iarbă un tractor, apoi să-l monteze la loc. Aia a fost jucăria lor fascinantă. A mea a fost povestea, s-o ascult, s-o spun mai departe, s-o citesc și de la un moment dat mi-a venit s-o și scriu. Așa s-a nimerit cablajul în creierul meu, cred că mi se putea întâmpla oriunde m-aș fi născut și exista cumva un context asemănător.  

– Apropo când ai părăsit satul și cum ai simțit acea schimbare? Cum a fost trecerea spre „metropola” Iași? Cum a fost liceul?
– Trecea în sine, schimbarea locului a presupus doar o deplasare de 32 km. Pe de-o parte, plecare la liceu a fost cu mare fericire. Am scăpat de munca fizică, pe care o uram din tot sufletul. Toată munca aia la câmp, în CAP-urile comuniste – și mi-au sărit capacele muncind până în clasa a VIII-a -, mi se părea un fel de ocnă. Pe de altă parte, dincolo de muncă, în timpul meu liber, în Doroșcani, eram și mă simțeam un fel de rege al jocurilor și al poveștilor. În Iași, m-am simțit un an întreg al nimănui. Dar atât. Pe urmă au început prieteniile de care sunt legat și astăzi, m-am obișnuit să descopăr poveștile noului ținut cu aceeași pasiune, chit că din postură de soldat.

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

Nu-s deloc nostalgic după liceu, deși m-am simțit foarte bine. Ceva totuși nu mi-a plăcut atunci: 6-7 ore de școală pe zi, programul strict din cămine, nu știu, crize de personalitate stupide, prea mulți hormoni, prea multe avioane în capul nostru de adolescenți.

Cred că adolescența e mai degrabă o boală din care-i important să ieși fără sechele. Sunt mulțumit de cum am ieșit, dar nu rezonez deloc cu oamenii care spun că e cea mai frumoasă parte a vieții.

Florin Lăzărescu, scriitor

– Studenția parcă a fost la Iași? E straniu că nu ne-am intersectat prin Copou. Dar eu eram la Filosofie și disprețuiam profund literații – erau „gânditori de mâna a doua” pentru cei de la Filosofie „cu aere”. Pe tine ce te-a marcat în studenție?
– Între liceu și studenție a fost o pauză în care m-am întors la țară, pentru că nu am intrat la Filosofie, unde am fi fost probabil colegi. Tu probabil mai ții minte că, pe lângă Filosofie, era și probă de Genetică la admitere. De mine nu s-a prins Genetica mai deloc, de asta am și fost printre primii picați cu notă mare la Filosofie și jalnică la Genetică. Atunci mi-am băgat mințile în cap și m-am întors la ce mă pricepeam: literatura, Litere. Am citit enorm până la noul examen de admitere – am și acum în pod la țară doi saci cu fișe de lectură din vremea aceea. Și-am intrat la Litere, și-a început chiar un rai pentru mine, am redevenit rege în studenție, cu o libertate și o plăcere înzecite decât îmi putea imagina.

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

În liceu, visam cu prietenul Zara Briscan să facem un cenaclu literar. Dar numai vorbeam de asta. În facultate, l-am legat în câteva luni. Și cu ajutorul unui „filosof” de-al tău, Codrin Dinu Vasiliu. N-a trecut anul și s-a ajuns la un cenaclu literar foarte serios, Outopos, care a funcționat ani de zile și a devenit cumva și o instituție în sine. Am debutat la editura noastră, la fel ca și Lucian Dan Teodorovici și Dan Lungu. Doris Mironescu și Bogdan Crețu sunt profesori universitari și critici care au pornit din Outopos. Azi sunt mulți oameni de cultură care au trecut pe acolo. Și, important, sunt foarte mulți profesori de română care frecventau acel cenaclu, iar acum formează generații întregi de tineri care să înțeleagă și să iubească literatura.

Clar, atmosfera Outopos – sentimentul acela de oameni care cresc împreună de la zero, pe cont propriu, că fac ceva important, naivitatea că poți schimba literatura și lumea în general – a fost un lucru marcant din studenția mea.

Așa, și ca să te liniștesc, și noi, literații, vă priveam de sus pe voi, filosofii, ca pe niște tipi ce se extaziază la terminologii și traduceri aproximative din germană, pentru că nu studiază temeinic și nu înțeleg lingvistica.

– Vă urmăream odată la ceva târg internațional de carte – „secta povestitorilor de la Iași”, tu, Teodorovici, Lungu – și mereu aveam impresia că după cinci minute de despărțire iarăși aveți să vă povestiți o mulțime. E ca în bancurile cu prietenii din pușcărie care stau în aceeași celulă zece ani: după ce sunt eliberați mai stau câteva ore în fața porții să termine discuțiile. De unde pasiunea asta pentru povești? Ține de cultura locală tipic „moldovenească” sau e o întâmplare?

– Ține de un anumit fel de oameni. Știi bine că nici noi doi nu ne putem opri când ne vedem. Îmi amintesc pe loc, de exemplu, seara în care am vorbit până, în timpul și după instaurarea regimului dictatorial din Turcia. Și-am fi continuat, dacă nu aveai un tren de prins către București. Dacă ascultatul și vorbitul ar fi daruri „moldovenești” înseamnă că foarte mulți scriitori sunt moldoveni undercover. Fără exagerare, îți pot face oricând o listă cu minimum o sută de scriitori români din toate colțurile țării cu care aș putea sta la taifas până leșin. 

– Una dintre aventurile tale „paraliterare” este filmul. Ai scris scenarii, ai lucrat cu Jude? Ce însemnă să scrii scenarii și cum e să lucrezi cu Jude?

Scenariile nu sunt decât un alt fel de a scrie povești, după alte reguli, uneori foarte diferite de cele literare. Ba chiar cele literare pot fi o piedică destul de mare pentru scenarist. Și invers. Nu cred că pot scrie scenarii pentru oricine, oricând, e problemă de compatibilitate cu o echipă, în primul rând cu regizorul. Cu Radu am lucrat, am crescut împreună multă vreme, aproape de la zero, am învățat foarte multe de la el nu doar în privința filmului. Dar, deși am rămas aceeași vechi prieteni, observ că la ultimele încercări nu prea ne-am mai găsit frecvența comună. Mai bine zis, eu n-am fost în stare să intru pe frecvența lui, încât să-i fiu de vreun ajutor. Nu cred însă că-i timpul trecut, nici pentru a mai colabora cu Radu ori cu alt regizor căruia îi pricep și îmi acceptă conceptul „zicerii” unei anume povești, cum am mai și făcut, de altfel.

– Stai că mi-am mai propus să te întreb ceva: când a apărut la tine nebunia cu fotografia? La început am crezut că glumești – faci precum toată lumea fotografie. Dar în timp am văzut că e o pasiune serioasă și faci bine ceea ce faci. Ce este pentru tine fotografia?

Banal zis: și fotografia e un mod în plus de a spune o poveste. Dar eu nu mă consider nicio secundă fotograf. Îmi mai place și chitara clasică și era o vreme în care mă descurcam atât de bine, încât era cât pe ce să mă duc la Conservator, doar că trebuia să plătesc a doua facultate și n-aveam parale. Dar asta nu mă face chitarist. Cred că știu să gătesc bine câteva feluri de ciorbă, dar asta nu mă face bucătar. Ideea e că, în general, dacă tot mă apuc de ceva, o fac cu pasiune. Orice. Să șofez, să joc șah, să tund iarba din curte. Doar că pasiunea nu-i suficientă pentru a face un lucru bun, îți mai trebuie și timp pentru a studia, pentru a pune în practică cât mai profi ceea ce-ți trece prin cap. Am învățat asta de mult, încă de când eram PR-ul Editurii Polirom, de la Silviu Lupescu.

Și-am ales doar două chestiuni cărora să mă dedic până la capăt. Dincolo de scris, de peste 20 de ani, meseria mea a fost să promovez și să vând poveștile altora. Începând cu Poliromul (poate chiar cu Outoposul) și terminând cu Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, unde lucrez azi, de la lansarea colecției  „Ego. Proză” la FILIT, într-un fel sau altul am avut de lucru cu peste 80% dintre scriitorii români în viață. Munca mea i-a vândut fiecăruia măcar 10 exemplare în plus. Poate că, de fapt, PR-ul și marketingul de carte le-am făcut și mai bine decât scriu. În rest, șofez, tund iarba sau fotografiez cu pasiune, dar după ureche, fără să am orgoliu de meseriaș.

– Recunosc că eu sunt fanul prozelor tale scurte – „Lampa cu căciulă”. Mai recunosc că nu simt „Trimisul nostru special”, însă îmi place „Amorțire” mult. Acum ai scos „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”. Care e povestea din spatele acestui nou roman?
– După 7 ani în care munca la Festivalul Internațional de Literatură și traducere de la Iași nu prea mi-a lăsat suflu pentru cărțile mele, la începutul pandemiei am întrevăzut posibilitatea de a avea timp de un roman. Chit că cu Mira în brațe sau după ce adoarme ea.

Îmi amintesc precis cum îi duceam pe mama și tata acasă la Doroșcani, în mașină, și le povesteam că probabil n-o să mai am atât de mult stres pe cap și ce  planuri personale ar fi pe 2019: niște propuneri amânate de scenarii, altele de piese de teatru, poate un roman. Iar tata mi-a zis brusc, sec: „Florin, lasă tot și scrie o carte, că aia rămâne”. Și de atunci am hotărât nu doar că mă apuc de un roman, ci și despre ce o să fie acesta: despre lumea taților noștri, pornind de la cea tatăl meu. Ăia simpli, peste care istoria – atât cea comunistă, cât și cea imediat capitalistă – a trecut cu buldozerul, iar ei au supraviețuit cumva, au crescut și mai ales ne-au crescut pe noi, copiii lor, în urmele lăsate de șenile. Cu grijă să ne fie nouă cât mai bine, trudind zilnic, fără altă mulțumire decât că noi ne vom bucura mai mult de viață decât au apucat ei. 

Oameni care de la distanță nu ies cu nimic în evidență, par banali, dar, dacă te apropii de ei, vezi un mic univers. Iar lumea lor și modul lor de a fi dispar sub ochii noștri pe nebăgate de seamă, pentru că nu par suficient de cool.

În fine, romanul nu e deloc atât de încruntat pe cât tind să devin eu acum, nu-i nici atât de autobiografic cum ai putea crede ascultând ce zic eu în câteva vorbe. Mă bucur că am dat deja peste cititori din generația noastră care își recunosc tații și de tineri care deja au îndrăgit personajul principal, exclamând „parcă-i tataia meu!”. Tata mi-a citit romanul la două zile după ce i l-am dat. Și i-a spus mamei imediat după ce l-a terminat: „Femeie, apăi să știi că n-am trăit degeaba!”. Și cu atât să rămân după „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, mi-ar fi suficient.

– Apropo, te-am văzut foarte împlinit și bucuros de această „întâmplare” din viața ta. Cum e să fii tată?
– Având și o vârstă în curând respectabilă (47 de ani – n.red.), sincer, înainte de a se naște Mira, mă temeam – mă și speriaseră unii părinți – de ce-o să urmeze, că n-o să mă descurc. Și totul se concentrase pe dilema concretă: ce-o să fac eu în primele săptămâni cu un nou-născut total neajutorat în brațe? Dar de când am văzut-o pe Mira printr-un geam de la maternitate, la o oră după ce s-a născut, ei bine, din secunda aceea am vrut să sparg sticla și s-o iau acasă. Și fix de-atunci totul mi-a venit foarte la îndemână, firesc, cel mai firesc lucru de pe pământ, parcă mă pregătisem toată viața să fiu tată.

Urmărește-ne pe Google News