ComenteazăManuel Vilas a debutat ca poet în 1982, dar spune, într-un interviu acordat ziarului Libertatea, că nu s-a simțit niciodată „poet profesionist”, pentru că, spre deosebire de romane, „poezia nu e muncă”.
26 de ani mai târziu, și-a publicat primul roman: „Ordesa” (titlul original) sau „În toate a fost frumusețe” (titlul sub care a apărut traducerea în limba română, de Marin Mălaicu-Hondrari, în 2022, la Editura Pandora M).
Romanul de debut e un emoționant exercițiu autobiografic prin care autorul caută să facă pace cu moartea părinților săi, dar și cu ceea ce percepe ca încheierea unei epoci în Spania. A fost tradus în peste 20 de limbi și desemnat cea mai bună carte a anului în Spania, în 2018, conform criticilor de la El Pais, El Mundo, El Heraldo și El Cultural. I-a urmat romanul „Alegria” (2019), finalist la Premiul Planeta, cel mai important premiu de literatură hispanică.
Vilas, care a publicat numeroase volume de poezie, eseuri, nuvele și romane, este și profesor la Universitatea Iowa din SUA. În România a ajuns ca invitat special la ediția a X-a a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași.
„Să spun povestea familiei mele a salvat-o de la uitare”
Libertatea: Ce riscă un autor când scrie ceva atât de autobiografic, atât de intim cum e „În toate a fost frumusețe”?
Manuel Vilas: Riscul este că multă lume îți va cunoaște intimitatea, dar nu am văzut niciun risc în scrierea acestui roman. Pentru mine era mai important să spun istoria tatălui și a mamei mele. Eu știu că era o istorie personală, dar, în Spania, cititorii și-au văzut propria familie, nu pe a mea. Firescul relatării autobiografice e chiar coincidența cu experiența cititorului.
– În ce măsură a fost această carte pentru dv. un spațiu de trăire a doliului?
– A fost important. Când a murit mama, în mai 2014, eu sufeream mult, iar literatura era o manieră de a înfrunta doliul, de a lupta împotriva doliului. E o parte terapeutică în literatură, iar asta nu e un lucru rău.
– V-ați salvat de ceva prin scris?
– Da. Literatura salvează cu cuvinte ceea ce nu mai există. Scrisul are această putere: dispare o familie, pentru că a murit, dar dacă tu o povestești într-un roman, rămâne în viață.
„Munca mea se termină când cineva citește ce-am scris”
– Spuneați într-un interviu: „Scriitorul care are noțiunea că ceea ce scrie nu va ajunge la marele public să abandoneze, că nu mai e pe drumul cel bun”. Câtă importanță le dați cititorilor când scrieți?
– Literatura există doar atunci când există un cititor de cealaltă parte. Dacă nu e nimeni de partea cealaltă, literatura nu există. Nu e vorba că o să mă modelez după gustul cititorilor, ci trebuie să mă gândesc că munca mea se termină când cineva citește ce-am scris.
Relația cu țara noastră, ca o căsnicie
– Citind „În toate a fost frumusețe”, am simțit că aveți o relație ambivalentă cu Spania.
– Da. Uneori mă simt profund spaniol și alteori aș pleca din Spania și nu m-aș mai întoarce niciodată. Dar cred că asta li se întâmplă și românilor, nu? Uneori sunt îndrăgostiți de țara lor și alteori nu o suportă. E ca într-o căsnicie.
– Și când sunteți îndrăgostit de Spania, ce vă place cel mai mult la ea?
– Oamenii onești, care muncesc, care fac eforturi. În schimb, nu-mi plac instituțiile și politicienii. Când vezi nedreptățile, hibele din politică, minciunile, te enervezi. Politica nu e în serviciul cetățeanului, ci în serviciul politicienilor; dar asta se întâmplă în toate țările.
Cred că marea ambiție a unui politician adevărat ar trebui să fie să îmbunătățească viața a milioane de oameni, nu propria lui carieră. Să te preocupi doar de cariera ta înseamnă să fii un politician cu ambiții mici. Să lupți ca să schimbi în bine viața oamenilor – asta mi se pare minunat.
– Dar oamenii care gândesc așa nu se bagă în politică.
– Nu, se dedică literaturii.
Aventura spirituală și relația cu copiii
– Când ați scris cartea, erați într-un moment personal foarte prost: vă confruntați cu divorțul, cu moartea mamei, cu alcoolismul și depresia. Cum ajunge cineva din acel punct întunecat până într-un loc în care poate vedea că „În toate a fost frumusețe”?
– Printr-o aventură spirituală. Se întâmplă când începi să-ți dai seama de lucrurile umile din viață. Când tu, ca ființă umană, îți dai seama că să te trezești dimineața, să vezi lumina soarelui, pur și simplu faptul biologic de a fi viu e minunat, începi să crești spiritual.
– Ce au spus fiii dumneavoastră când au citit cartea „În toate a fost frumusețe”?
– Nu se simt așa implicați, nu se recunosc în carte. Ei nu cred că tatăl lor e un om așa interesant. Un fiu începe să-și schimbe perspectiva asupra părinților săi după 40 de ani. La 20 de ani, te gândești la tatăl sau mama ta ca fiind cineva care rezolvă probleme, care îți dă bani, nu ca la cineva care trece printr-o experiență importantă de viață. Un tânăr de 20 de ani cere lucruri, nu spune: „tată, explică-mi viziunea ta despre viață!”
„Eu știam cum gândea tatăl meu, pentru că ne uitam împreună la televizor”
– În carte scrie că nu i-ați putut spune mamei dv. că ați divorțat. Sunt și multe momente când spuneți că nu vorbeați de unele lucruri cu tatăl dv. Cum apar și cum se negociază aceste limite ale intimității cu persoanele pe care le iubim cel mai mult?
– Familia mea este o familie din anii ‘70, din secolul XX, din Spania. În aceste familii nu se numeau sentimentele. Tu știai că tatăl și mama ta te iubeau pentru că își făceau griji pentru tine, dar mie nici mama, nici tata nu mi-au spus vreodată „Te iubesc”. Era incomod, oamenilor le era teamă de sentimente în acel context politic și social.
Eu știam cum gândea tatăl meu, pentru că ne uitam împreună la televizor. Tatăl meu vorbea cu televizorul și, prin ceea ce-i spunea persoanei de la televizor, înțelegeam maniera lui de a vedea lumea. Și eu vorbeam tot cu televizorul. Aveam nevoie să comunicăm cu televizorul, pentru că nu puteam vorbi față în față, pentru că în acel moment, familiile nu vorbeau. Cred că în România a fost la fel. Nu se vorbea.
– Cartea se citește, în schimb, ca o declarație de dragoste pentru părinții dv. Ce credeți că ar fi spus dacă o puteau citi?
– Ar fi fost imposibil. Nu aș fi scris-o dacă trăiau încă. Ca să pot scrie această carte, ar fi trebuit să fie morți.
– Scriați cândva: „Adevărul este lucrul cel mai interesant în literatură”. Cum scrie cineva adevărul când scrie despre el însuși? Nu intervine autocenzura, nevoia de a părea altfel în fața celorlalți?
– Nu, scriind „În toate a fost frumusețe”, nu m-am autocenzurat deloc. Am spus ce credeam eu că e adevărul. Eu cred că și cititorul poate imediat să vadă asta. Oamenii își dau seama foarte bine când cineva le spune sau nu adevărul. Când citește o carte ca „În toate a fost frumusețe”, cititorul se gândește: și eu mi-am pierdut părinții sau pot să-mi pierd părinții. E o nevoie umană, de a ști ce i s-a întâmplat celuilalt, ca să integrez asta în viața mea.
– Dar nu e o lipsă de empatie?
– Nu, e nevoia pe care o avem toți de a înțelege viața și prin felul cum o trăiesc ceilalți. Nu e nimic rău în asta. Literatura la asta servește.
Amintirile care vor rămâne mereu incomplete
– Un alt obstacol în calea scrierii adevărului poate fi memoria, care uneori dă greș. Ați pățit asta, erau detalii din trecut pe care nu vi le aminteați prea bine?
– În unele amintiri din copilărie erau elemente, întâmplări în care nu înțelegeam prea bine ce fusese. De exemplu, când eram foarte mic, în ajunul unui Crăciun, tatăl meu a spart, la nervi, toate farfuriile. Se supărase foarte rău, dar nu știu exact ce se întâmplase. Nu am întrebat niciodată. Chiar și când am devenit adult, mi-era frică să întreb. După ce ei mor, amintirea aia apare din nou. Și nu va avea niciodată explicație. E frumusește și în asta.
– La terapie, oamenii recuperează uneori amintiri pe care le pierduseră. Vi s-a întâmplat același lucru lucrând la carte?
– Mi s-a întâmplat. Îmi reveneau dintr-odată amintiri despre care nici nu știam că există. Cât trăia mama, eu mă gândeam că amintirile familiale erau în siguranță. Dar când a murit și mama, pentru toate amintirile nu mai exista martor. E ca și cum această moarte mi-ar fi dat amintiri pe care nici nu știam că le am.
Monarhia e limita democrației în Spania
– Descrieți în carte participarea la un eveniment cu familia regală a Spaniei. Și chiar măsurați timpul pe care ei îl dedică fiecărui invitat: 6 secunde și 92 de sutimi. De ce ați decis să includeți acest episod și cum vă raportați la familia regală?
– În 2015, încercam să îmi adun laolaltă fotografiile cu familia mea și nu prea găseam imagini. În schimb, Felipe al VI-lea îi avea pe tatăl, bunicul, străbunicul. Pentru unul din strămoșii lui, avea un portret pictat de Goya. În familia mea, întuneric total. De ce o familie are totul și una nimic? Nu am răspunsul, dar e bine să ne punem întrebarea.
Un om se naște în circumstanțe istorice care îi determină într-un fel viața, uneori chiar o strivesc. Nu poți ajunge să fii mai mult decât îți permite un context istoric să fii.
Eu sunt un apărător absolut al democrației, cred că e cea mai bună, dar și democrațiile au limite. În Spania, limita democrației este monarhia, pe care nu a votat-o nimeni. Și nu e nicio șansă să se schimbe asta. Guvernul îl putem schimba, prin vot. De ce nu votăm și monarhia? Nu o votăm pentru că ne e frică.
„Democrația este posibilitatea de a vorbi despre toate”
– Ați avut gânduri similare și legate de reacția lumii la moartea reginei Marii Britanii?
– La fel. În Marea Britanie, monarhia e o afacere, o specie de pașaport ca să închizi afaceri în lume. Englezii, în numele monarhiei, au invadat întreaga lume. Problema în Spania e că monarhia, ca afacere, nu prea funcționează (râde).
Cred că democrația este posibilitatea de a vorbi despre toate. De a putea chestiona totul. Nu trebuie să existe limite în conversația politică. Monarhia însă pare un tabu în Spania. La fel cum e și Biserica Catolică. E fundamental și ca oamenii să aibă o maturitate socială și politică, să putem vorbi fără să ne ucidem.
Ca să ai această conversație matură însă, trebuie să ai prosperitate economică. Când ai prosperitate economică, atunci conversația politică e mai liniștită, pentru că nimeni nu mai luptă pentru un măr sau o bucată de pâine.
În Spania, în 1936, a început războiul civil. Dacă am fi avut prosperitate economică atunci, nu am fi avut război. Dar era o țară devastată.
„Populismul nu are inteligență politică, are doar emoție”
– Cum v-a marcat faptul că sunteți unul dintre copiii tranziției în Spania?
– Odată cu moartea lui Franco și cu întoarcerea democrației, s-a ajuns la un pact social între învinși și învingători, un acord pentru tranziția politică. Acum, stânga spaniolă, Podemos, vrea să rediscute acordul. Nu cred că, reeditând această discuție, am ajuta oamenii. Dar e o temă polemică vie în Spania, iar temele polemice într-o democrație se pot rezolva. Calitatea conversației democratice depinde de toleranță și de raționalitate. Inteligența ar trebui să fie mai prezentă în conversație decât inflamările și tezele populiste. Populismul nu are inteligență politică, are doar emoție. Cu emoțiile vii, un popor nu avansează. Avansează mai mult cu inteligență.
– Dar populismul e mai facil și, din păcate, există mulți lideri populiști în Europa astăzi.
– Da, e foarte mult populism. Iar populismul se explică prin eșecul politicienilor din social-democrație și din dreapta liberală. Eșecurile lor au deschis posibilitatea să apară populismele, în special extrema dreaptă – mai ales în Italia. E drept, am fost de curând în Italia și acolo oamenii nu vorbesc deloc de politică.
Spania s-a îngrijorat mai mult de rezultatele la alegerile din Italia decât italienii însăși. S-au obișnuit să aibă aceste guverne care durează doar câte un an și nu le dau prea mare importanță. E ca și cum ar exista o viață civilă mai interesantă decât viața politică.
„Spaniolii nu ar accepta o viață în care să nu mai fie înfruntări între Barcelona și Real Madrid”
– Și o ultimă întrebare, mai puțin serioasă. Mi-a plăcut mult fraza din carte: „Dacă Real Madrid și FC Barcelona ar dispărea, Spania s-ar transforma într-o gaură neagră. Spania gravitează în jurul a două cluburi de fotbal”. De ce?
– Una dintre articulațiile politice cele mai mari ale unității Spaniei este existența Real Madrid-Barcelona. Dacă dintr-odată aceste două echipe nu ar mai juca în aceeași ligă, ar fi o problemă foarte importantă. E ceva ce separatismul catalan nu a luat în calcul. Cum le vei explica oamenilor că nu va mai exista meciul între Real Madrid și Barcelona? Spaniolii nu ar putea accepta o viață în care nu ar mai fi înfruntări între Barcelona și Real Madrid.
Literatura mereu este creația unei priviri alternative. Niciun politician nu-ți va spune: nu se poate rupe Spania, că nu ar mai juca Real împotriva Barcelonei. Dar literatura poate să o spună.
– Sunteți cu Real sau cu Barcelona?
– Eu țin cu Zaragoza, care e o echipă căreia îi merge foarte prost, e în divizia a doua. Fraza aceea din carte e o ironie, dar orice ironie are o parte de adevăr. Spania e o țară în care fotbalul e o pasiune sălbatică. E mai important fotbalul decât politica. Fotbalul are dimensiune istorică. E o religie. Și în Italia la fel. Maradona e Dumnezeu în Napoli.
Pe mine uneori mă plictisesc conversațiile legate de fotbal. Dar în Spania, dacă tu arăți că nu te interesează prea mult fotbalul, oamenii te marginalizează, zic că ești periculos. Trebuie să disimulezi. Dacă n-ai văzut meciul, te interesezi, ca să poți participa la conversație. Dacă își dau seama că n-ai văzut meciul, te pot trimite la ghilotină în aceeași zi.