ComenteazăJoi seară, balerinul Sergei Polunin a urcat pe scena montată în fața castelului Banffy din Bonțida, la 30 km de Cluj, și a urcat până la stele în prima sa reprezentanție din România, care a avut loc în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF). În urmă cu o seară, din cauza unei furtuni, avionul care îl aducea la Cluj nu a reușit să aterizeze, așa că a ajuns la Timișoara, de unde a fost adus cu o mașină.
Însă o altă furtună, de această dată sub un cer plin de stele, s-a dezlănțuit pe scenă, în fața a câtorva mii de oameni veniți din toată țara, dar și din străinătate, pentru a-l vedea pe cel descris și în documentarul făcut în urmă cu cinci ani despre el – „The Dancer” – ca fiind „băiatul rău” al baletului.
„Încălzirea” pentru public a început cu o proiecție a performance-ului „Bolero”, în care opera lui Maurice Ravel capătă o nouă dimensiune, după care Polunin a urcat pe scenă pentru a interpreta Sacré, bazat pe opera compozitorului rus Igor Stravinsky, iar în final s-a întors pentru a dansa pe melodia lui Hozier „Take me to the Church”, care i-a adus renumele internațional la trei ani după plecarea sa furtunoasă de la Baletul Regal din Londra.
Interviul cu Libertatea are loc pe o terasă aflată pe acoperișul unui hotel din Cluj, unde dansatorul în vârstă de 31 de ani suflă cu blândețe spre tigrii platanului care i se lipesc cu încăpățânare de tricou. Nu vrea să omoare insectele, care îi amintesc de încăpățânarea sa zdrobitoare.
Blândețea asta exagerată e în contrast cu imaginea publică a celui care a pierdut zeci de contracte de sponsorizare după ce a lansat afirmații controversate despre dispariția masculinității și iubirea sa nețărmurită pentru Vladimir Putin. Și pe scena TIFF a urcat cu pieptul acoperit de un desen cu același Putin.
Dar dincolo de pasiunea sa de a fi urât, Polunin zâmbește ștrengărește și vorbește cu sinceritate despre calea pe care a ales-o, dar și despre copilăria sa, despre sacrificiile tatălui care a plecat la muncă în Portugalia pentru ca fiul său să poată studia baletul la cea mai importantă școală din Londra.
Am vorbit cu rebelul balerin despre cine este artistul din spatele controverselor. Omul care iubește mai mult ca orice libertatea și vrea ca viața să fie fun, chiar și atunci când apasă conștient și cu toată convingerea butonul de autodistrugere.
Libertatea: Înainte de toate, vreau să te întreb despre experiența ta din copilărie, căci ai crescut între două lumi, între Est și Vest, experiență care a însemnat sacrificii făcute de familie pentru a te susține. Știu că tatăl tău a plecat să muncească în Portugalia, iar bunica, în Grecia. Experiența asta este atât de comună pentru mulți dintre cei care s-au născut în anii 90 în acest colț de Europă. Și vreau să știu ce cicatrici ți-a lăsat…
Sergei Polunin: Sincer, eu mi-am iubit copilăria. Eram mereu afară și, cu sau fără bani, viața era distractivă pentru un copil. Nimeni nu avea bani acolo, eram toți în aceeași barcă. Părinții cu siguranță simțeau acele lipsuri, dar, ca copil, nu vezi sărăcia cu aceiași ochi. Apoi a început munca grea, mai întâi cu gimnastica, iar apoi cu baletul.
Mama mea a crezut întotdeauna că, pentru a avea acces la mai multe oportunități, trebuie să ne mutăm, mai întâi la Kiev, iar apoi la Londra. Dar, în general, foarte mulți oameni plecau la muncă în străinătate în acele timpuri, era un întreg oraș de ucraineni în Portugalia (unde a ajuns să muncească tatăl său. n.red.). A fost greu pentru ei, evident, și de asta cred că trebuie să le fim recunoscători. Astea erau vremurile, e minunat ce au reușit să facă pentru noi.
– Da, dar acum suntem adulți și eu mă gândesc mult la ce cicatrici mi-a lăsat mie plecarea părinților în străinătate, cum m-a schimbat plecarea lor.
– Plecați ori acasă, cred că faptul că vorbeam mereu la telefon ne-a menținut relația. Nu e important dacă părinții sunt ori nu sunt împreună. E mult mai important ca ei să fie în continuare aproape de copil, să-i dea atenție, să-i dea iubire. Aceste lucruri nu au dispărut, chiar dacă nu locuiam neapărat împreună și exista distanța asta fizică între noi. Evident că mi-a lipsit prezența unei figuri paterne. Poate ăsta e lucrul care mi-a lipsit cel mai mult ca și copil. Dar tatăl meu este un om minunat.
– Dar experiența asta și ruperea unității familiei te-au determinat să crezi că alte lucruri sunt importante în viață pentru tine, altceva decât acele valori inoculate de părinții tăi?
– Sigur, dar pentru mine, până și-n copilărie exista această distincție clară între valorile mele și valorile lor. Cu siguranță moștenim anumite valori de la părinții noștri.
– Dar pentru ei a fost important să se sacrifice, să plece să muncească în străinătate. Această luptă pentru oportunități a triumfat în fața apropierii fizice. Sunt aceleași lucruri importante pentru generația noastră?
– Atunci, banii au fost importanți pentru a putea studia, pentru a te putea perfecționa. Dacă vrei să stai într-un oraș departe de casă, evident că ai nevoie de bani pentru a plăti o chirie, pentru a mânca. Sigur că e mai bine să ai familia aproape. Dar, în același timp, aveam nevoie de bani. Acestea erau nevoile noastre și nu cred că părinții aveau foarte mult de ales în acele timpuri. Evident că eu aș fi preferat ca toată lumea să fie aproape, să stăm cu toții împreună. Probabil că și ei ar fi preferat asta. Dar uneori trebuie să faci ce trebuie să faci.
Eticheta de „bad boy” al baletului era fun când era mai tânăr
– Te-a deranjat vreodată eticheta asta de băiat rău al lumii baletului?
– Nu chiar, adică m-am jucat și eu cu această etichetă. Evident că a afectat niște proiecte, a alungat niște sponsori. Era o etichetă fun când eram mai tânăr. Dar, în același timp, m-a făcut să pierd niște proiecte de muncă, ceea ce nu e deloc bine. Și nu e deloc bine ca oamenii să fie speriați de tine.
– Dar cât este această etichetă de băiat rău un construct media?
– Orice e un construct media. Până la urmă, media te creează, fie că-ți place ori nu. Eu nu am întârziat niciodată la muncă. În cei patru ani petrecuți în Baletul Regal din Londra (2009-2012, n.red.), eu nu am ratat niciodată o repetiție, nicio reprezentație. Apoi am plecat, s-a întâmplat o singură dată, și toți au spus „uite ce face băiatul cel rău”. În Rusia am muncit doi ani din greu, nu am ratat nicio repetiție. Apoi nu am ajuns la o reprezentație din motive personale. Și toată lumea era din nou „uite ce face băiatul ăsta, e oribil”.
– Media așteaptă într-un fel ca tu să eșuezi, să calci strâmb?
– Da. Alți dansatori ratau 20 de reprezentanții la rând și tot se bucurau de o reputație bună. Ce vreau să spun e că reputația pe care o ai, eticheta pe care o porți, lucrurile astea te urmăresc. Și, uneori, oamenii nu-și iau timp să te cunoască. Acceptă o etichetă drept o reprezentare reală a cine ești tu. Nu cred că m-a ajutat cu munca. Dar această etichetă creează ceva interesant pentru oameni, pentru cei care mă privesc.
Am ajuns să asociez ideea de libertate față de muncă cu oamenii tatuați. O să-mi scot toate tatuajele
– Ai început acest proces lung de eliminare a câtorva tatuaje…
– De fapt, o să-mi scot toate tatuajele.
– Ai spus că sunt copilărești, iar când te-ai tatuat prima dată a fost un semn de rebeliune. Dar de ce ai avut nevoie să te răzvrătești și împotriva a ce?
– În primul rând, îmi plăceau oamenii care aveau tatuaje. Erau niște ani în care nu puteai să lucrezi într-un birou dacă erai tatuat pe mâini ori pe față. Și așa am ajuns să asociez ideea de libertate față de muncă cu oamenii tatuați. Am simțit că a avea tatuaje e eliberator, mai ales pentru că eu eram legat de Royal Ballet, nu puteam pur și simplu să mă ridic și să plec, eram dependent de acel job pentru a putea rămâne în Anglia.
– Și procesul ăsta de eliminare a tatuajelor va ucide această partea ta rebelă?
– Trăim niște timpuri în care David Beckham e atât de popular, deși are brațele acoperite de tatuaje. Pare că toată lumea are tatuaje. Nu mai e un semn de răzvrătire, cum obișnuia să fie. Nu știu cum se simte să nu ai tatuaje, deci o să fie o experiență bună.
Politica este despre a asculta opinia majorității
– Seara trecută, ai spus că trăim cu toții, mai mult ori mai puțin, între limitele dictate de societate și de sistemele politice în care ne găsim. Dar, în opinia ta, care dintre sistemele politice ale lumii e atât de nociv încât ar trebui să dispară?
– În primul rând, politica este despre a asculta opinia majorității. Dacă majoritatea dictează o direcție, atunci politica o va urma. Politica nu e un lucru stabil, e dictat de acea majoritate de 51%.
Ca artist am acest respect pentru diferite culturi și istorii. Nu-mi place neapărat când alte țări dictează ce cred ele că este corect. Până la urmă, ce e corect? Evident că corectitudinea e în curtea celui care ține frâiele puterii. Dar sunt atâtea culturi și eu cred că trebuie să le respectăm. Mă gândesc la reacțiile pe care le-am primit în fiecare țară când l-am interpretat pe Rasputin, doar pentru că apare pe scenă cu ruj și se îmbracă în rochii de femeie. Când am dus spectacolul în Anglia, oamenii mă numeau homofob. Apoi am vrut să duc această reprezentație în Singapore. Și mi-au spus că nu pot, pentru că prezint pe scenă un bărbat care se rujează. Și, din același motiv, nu am putut să merg în turneu în anumite orașe din China.
Dar trebuie să respecți asta. Nu e nimic corect sau greșit aici. E doar reacția unei anumite culturi. Lucrurile se mișcă cu viteze diferite în fiecare cultură și nu poți să schimbi lucrurile dând din degete. Pentru că ar fi o revoluție. E nevoie de timp. Și trebuie să respecți că nu poți dicta ceea ce este corect și ceea ce este greșit în fiecare cultură. Ca creator, eu respect asta și nu o să zic niciodată „Doamne, nu o să am un performance în țara x pentru că oamenii ăia gândesc așa”. Nu este despre ceea ce e corect ori nu. Oamenii sunt într-un anumit mod. Așa sunt. E simplu.
– Crezi că ar trebui să existe o distincție în ochii publicului între ce face un artist pe scenă și ce zice acesta în afara ei?
– E alegerea artistului. Unii preferă să ia o anumită distanță, să folosească scena doar pentru a-și expune arta. Ceea ce e fantastic. Alții nu au nimic de spus, nu le pasă. Altora le place să spună anumite lucruri. Și e dreptul lor. E alegerea lor.
– Dar tu ai pierdut foarte mult ca artist, mai ales contracte și oportunități, pentru că ai ales să spui anumite lucruri controversate pe Instagram. A fost corect să pierzi din postura de artist pentru că ai spus niște lucruri care nu au nimic de-a face cu ce faci tu pe scenă?
– Cu siguranță a fost o alegere conștientă pentru mine. M-am întrebat dacă prețuiesc să nu am nicio opinie pentru a primi bani din sponsorizări ori vreau să fiu cine sunt eu, dar să pierd lucruri pe plan financiar. E o alegere pe care am făcut-o. Și e a mea. Nu e nimic greșit ori corect. Am ales o cale mai dificilă decât puteam. Dar pentru mine a fost o cale mai interesantă. Pentru mine e important să fie fun, că altfel e plictisitor.
– Ești familiar cu mișcarea de dans contemporan Gaga (n.r. o formă de dans contemporan accesibilă tuturor, chiar și celor care suferă de o dizabilitate fizică)?
– Da. Chiar am făcut asta odată în Israel. Și cred că e minunat. E unul dintre cele mai fantastice lucruri pe care le-am văzut vreodată.
– Și îți place ideea asta că dansul ar trebui să fie accesibil tuturor, nu doar celor antrenați?
– Sigur. Și chiar cred că dansul ar putea să fie accesibil tuturor. Chiar și dacă vorbim despre balet, care este un dans delicat pentru corpul uman, nu te rănește. E un dans pe care-l pot practica tinerii, dar și bătrânii. Îți întinde mușchii, dar în același timp îi fortifică. E un centru bun. Iar Gaga e fantastic. Îmi place filosofia din spate, care se bazează mult pe meditație, pe o minte deschisă.
– Din filosofia lui face parte și ideea că dansul ar trebui să fie o formă de artă mult mai incluzivă pentru persoanele cu dizabilități fizice. Și am văzut că proiectul prezentat aseară a fost dedicat persoanelor cu scleroză multiplă.
– Da. Am făcut acel proiect pentru persoanele cu scleroză multiplă. Și mi-a plăcut producția, pentru că are mai multe straturi, dar în același timp este și caritabilă. Oamenii cu scleroză multiplă nu sunt doar bătrâni. Sunt foarte mulți tineri afectați de această boală și cred că e important să aducem atenția asupra ei, căci există medicamente care pot îmbunătăți considerabil viața persoanelor cu scleroză multiplă, dar care nu sunt accesibile din punct de vedere financiar. Și ar trebui ca guvernele să facă aceste tratamente accesibile.
„E alegerea noastră să ne îndreptăm spre întuneric sau lumină”
– Cum ar fi fost să dansezi ori să te miști alături de persoanele care suferă de această boală?
– Nu am dansat cu oamenii bolnavi ale căror voci apar în acest proiect, dar am vorbit cu ei la telefon. În același timp, știu că pentru cei care suferă de Parkinson, tremuratul se oprește în momentul în care mintea e concentrată pe dans. Și asta mă face să cred că dansul poate să fie și un instrument de vindecare.
– Vei dansa în Purgatoriul lui Dante. Și aș vrea să te întreb care perioadă din viața ta a fost un purgatoriu?
– Purgatoriul e la mijloc între cele două extreme: Raiul și Iadul. Și mi se pare că cu toții ne putem raporta la experiența purgatoriului. În carte, purgatoriul este Pământul.
– Deci întreaga ta viață este un purgatoriu.
– Da, cred că depinde de alegerile pe care le facem. E alegerea noastră dacă vrem să ne îndreptăm spre întuneric ori spre lumină. Cum vrem să privim lucrurile.