Interviu cu un scriitor care a văzut iadul: „Trăiam pe străzi, nu mai aveam aproape pe nimeni. Dependența e un joc periculos, care se termină cu moartea”

Născut în 1978, la Caracal, Cristian Fulaș a debutat în 2015cu volumul „Fâșii de rușine” – un „roman al descompunerii şi recompunerii morale şi existenţiale”, după cum îl descria criticul literar Carmen Mușat. Cartea a primit numeroase premii, fragmente din ea fiind traduse în mai multe limbi străine. În același an, a publicat „Jurnal de debutant”, urmat de volumul „După plâns”. A tradus zeci de titluri din engleză, italiană și franceză, potrivit biografiei de pe site-ul Editurii Polirom, iar în 2019 a început să traducă Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”.

Vasile Ernu l-a provocat la un dialog despre cărțile sale, despre lupta cu dependența rea transformată în dependență bună.

Libertatea: Dragă Cristian Fulaș, tot ne programăm să avem o discuție și uite că a venit peste noi războiul. Zi-mi, te rog, cum ai trecut prin pandemie și cum a venit peste tine această tragedie? Cum te sustragi ca să poți munci? În ce măsură te afectează…
Cristian Fulaș: Nu mă sustrag, nu reușesc. Încerc să îmi văd de treabă și pare tot mai greu. E o avalanșă de informații, cred că toți așteptăm o veste bună, oricât de rău ar suna cuvântul „bine” azi. Mă afectează mai mult decât îmi convine să recunosc, dar într-un fel sau altul va trebui să învăț să trăiesc și cu asta. Sunt scriitor și traducător român, nu pot spune că am o viață profesională minunată, fiecare lucru rău care se întâmplă face ca meseria mea să fie pur și simplu în pericol. 

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

– Îmi place să aflu de la scriitori puțin despre viața lor „de dinainte”: tu unde ți-ai petrecut copilăria și ce amintiri puternice ai din acea perioadă? Ce înseamnă pentru tine copilăria, ce a mai rămas din ea în tine?
– Am copilărit în Caracal, un orășel din sud. Amintirile mele se învârt în jurul părinților și prietenilor de atunci, era o lume, o lume pe care o idealizez și la care m-aș întoarce oricând. Copilăria e acel teritoriu sigur din amintire în care uneori mă refugiez ca să uit toate lucrurile pe care ca adult nu aș vrea să le trăiesc. Într-un fel sau altul, din când în când aleg să redevin copilul de acum patruzeci de ani și să nu mai iau în seamă lumea adulților, nu merită. Sincer vorbind, nu mi-ar displăcea foarte tare să pot da timpul înapoi și să mă întorc acolo, atunci.

– Spune-mi, te rog, ce citeai în liceu? Adolescența ta a fost zbuciumată? Ce te pasiona și cum ai decis să faci filologie? Ce te-a împins în această direcție?
– Ce citeam? Câțiva autori, Dostoievski, pe el mi-l amintesc, Demonii mi-a marcat copilăria și încă îmi marchează literatura. La fel Moromeții lui Marin Preda, într-un fel e romanul la care mă raportez întotdeauna. Am fost un adolescent-problemă. Băutură, chefuri, scandaluri, privind înapoi mă gândesc că parcă făceam totul ca să îmi ratez orice viitor. La filologie am ajuns strict din întâmplare, la 19 ani lucram deja în București și am devenit un soi de dezertor, trebuia să plec în armată, nu mă prezentasem la încorporare. M-am sfătuit cu tatăl meu și am plecat la Baia Mare să dau examen la litere pentru că era singura facultate la care aș fi putut – la limită – să fiu admis. M-a împins nevoia, ca să zic așa, nu simțeam nicio atracție pentru armata aia obligatorie. 

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

– Am povestit de câteva ori despre perioada ta de studenție și după. Mi-ai povestit puțin prin ce ai trecut: starea de degradare alcoolică și viața pe stradă. Se regăsesc și în câteva cărți ale tale, cum ar fi „Fâșii de rușine” și „După plâns”. Atunci mi-am zis: iată un scriitor care a văzut iadul? Ce a însemnat acest iad pentru tine?
– N-a fost numai alcoolul. Lucrurile se amestecă, se ordonează în feluri numai de ele știute. La un moment dat am pierdut orice control asupra consumului și a început prăbușirea. Trăiam pe străzi, nu mai aveam aproape pe nimeni, dar sunt sigur că nu-mi păsa foarte tare. Un dependent vede lumea în funcție de drogul lui, nu în funcție de lucrurile care o ordonează pentru oamenii obișnuiți. Iadul a început când mi-am dat seama că nu mai pot ieși. Când n-am mai putut să mă opresc și nu, n-am căutat o soluție pe loc, chinul a durat câțiva ani. Ce a însemnat el? Degradare fizică, psihică, un soi de panică nesfârșită din care nu mai există ieșire, însingurare. Mi-era rușine de oameni, îi evitam, îmi vedeam de ale mele și de viața mea pe stradă, locul unde nimeni nu mă judeca. Apoi a venit prăbușirea, adevărata prăbușire, m-am îmbolnăvit foarte rău și am fost obligat să caut o ieșire.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

– Spune-mi, te rog, cum ai reușit să ieși din această stare de degradare? E foarte important, pentru că mulți putem ajunge pe acolo. Pentru mine ești un exemplu de mare curaj și reușită: un om care a ajuns foarte jos a putut să se ridice și să devină un important scriitor și traducător. Cum ai reușit? 
– Am apelat mai întâi la medici, apoi la terapie. Un drum banal pentru lumea din care vin eu, dar spectaculos pentru cei care nu știu nimic despre asta. Există și în România locuri în care se tratează dependența, pot fi găsite chiar ușor. Nu, Vasile, nu e niciun curaj în a cere ajutor când nu mai poți, e doar iluzie. Dacă nu m-aș fi dus eu, s-ar fi terminat. Sau m-ar fi dus alții. Cuvântul curaj nu are legătură cu ce s-a întâmplat și nici cu anii de tratament și recuperare. 

Cum am reușit să ies? Am muncit. Într-un mod ciudat, mi-am transferat dependența dinspre substanțe înspre muncă sau așa cred. În ultimii 6-7 ani am scris și tradus aproape zece mii de pagini, e felul meu de a fi, nu știu să explic exact. Oricum, prin muncă. 

Cristian Fulaș, scriitor:

– Spui pe undeva că „După plâns poate ajuta un număr de oameni dacă nu să se lase de substanțe măcar să înțeleagă cât de periculos e jocul“. Crezi că literatura poate avea și un rol terapeutic?
– În cazul meu a avut un rol, a devenit cealaltă dependență, cea bună. Dar cartea în sine e foarte utilă pentru oamenii care vor să se lase și caută modele, soluții, orice, așa cum se întâmplă în general. Puterea exemplului nu poate fi minimalizată în acest caz, e esențială. Dependența e un joc periculos care se termină cu moartea, orice glumă în sensul ăsta e o glumă teribil de proastă. În fine, fiecare cu alegerea, cu drumul lui. 

– Apropo, când ai decis că vrei să scrii? Visai la asta din adolescență sau a venit după toată experiența ta de viață dură. Sau din pasiune pentru literatură? Ce înseamnă pentru tine să scrii?
– Am scris aproape dintotdeauna. Mai întâi poezie, dar am înțeles repede că era o fundătură în cazul meu, nu aveam suflu, nu aveam ce trebuie pentru a fi poet la fel cum n-aș fi putut deveni pictor. A urmat apoi o pauză imensă, 7-8 ani în care m-am străduit să mă autodistrug, apoi am început să schițez idei pentru un roman și mi-a luat foarte mulți ani să aduc Fâșii de rușine la o formă publicabilă, cât de cât publicabilă, în fine. 

Și, da, viața pe stradă m-a ajutat enorm să merg înainte. Știu foarte bine ce înseamnă ideea de a nu renunța, de a merge înainte, în ciuda șanselor mici, de a căuta mereu soluții. Nu pare așa, dar știu să lupt pentru ce e al meu. Pentru că dacă nu lupt eu, nu luptă nimeni și așa e corect, nu e nimeni obligat să trăiască în locul meu. 

Cristian Fulaș, scriitor:

Scrisul e azi meseria mea. Scriu, traduc, am ales să fac numai asta, nu mă plâng. 

– Ultimul tău roman – „Ioșca”, văd că se bucură de succes. În acest moment, probabil este cartea ta cea mai complexă și ea spune povestea unui om de la marginea societății. Cine este el și de ce merită o poveste aparte? 
– Ioșca e Omul. Omul din marginea lumii, cel pe care nimeni nu-l ia în seamă, omul care nu înseamnă nimic. Asta e ideea în jurul căreia e construit romanul. Și merită o poveste, pentru că orice om de la margine merită o poveste, în margine se desfășoară viața, adevărata viață, nu sub lumina reflectoarelor și în paginile presei. Lumea e făcută din acești oameni obișnuiți despre care nimeni nu vorbește, din oamenii care – ca să rămânem în ton cu vremurile astea ciudate – merg la război și pot muri pentru țări. Restul, faima, importanța, averea, sunt iluziile cu care suntem hrăniți. Sunt convins că se va termina prost, jocul ăsta se va termina foarte prost.

– Există multă reflecție și multe straturi în această carte: „era viața oamenilor sau viața Domnului ori acestea două întreolaltă sau dacă acestea două, din nou, puteau sta unite măcar“. Care ar fi temele pe care le sondezi în această cartea? Dacă ele pot fi numite.
– Literatura, ca idee generală, tratează vreo câteva teme mari în jurul cărora ne învârtim la nesfârșit: omul, iubirea, societatea, Dumnezeu sau altă credință, moartea. Din asta e făcută literatura, din asta suntem făcuți. Nu putem ieși din cerc, jocul e fix, literatura nu poate lucra altfel decât cu datele lumii înconjurătoare. Iar eu am vrut să arăt, nu știu cât mi-a reușit, că până și cel mai umil dintre oameni are aceleași probleme cu cel mai important dintre oameni. Iar moartea ne doare pe toți la fel, nimeni nu suferă în mod diferit. Iubim la fel, nu există povești de dragoste privilegiate. Și tot așa.

– Spune-mi, te rog, ce scriitori crezi că te-au influențat sau cu care vrei să mori de gât? Că toți avem aceste slăbiciuni…
– Sunt în mod cert influențat de scriitorii modernismului. Joyce, Proust, Mann, eterna listă a celor mari. De la noi Preda e influența mea majoră, deși nu las să se vadă în cărțile mele aceste influențe. Aș muri de gât cu Knausgaard. M-aș certa cu el până la sfârșitul lumii, nu reușesc cu niciun chip să înțeleg ce e așa de măreț în simpla înșiruire pe mii de pagini a unor întâmplări ca acelea prin care trece eroul lui. O mențiune specială merită aici și Ferrante, oricine o fi în spatele numelui, nu înțeleg de ce a devenit atât de importantă. 

– Tu traduci mult: practic e meseria ta de bază. Din asta câștigi pâinea. Știu că acum traduci integrala Proust. Ce însemnă această muncă pentru tine și cum e să traduci Proust?
– Sigur că e greu să traduci Proust, dar grea e orice traducere. E una dintre cele mai grele meserii din lume, la urma urmelor. Cum să faci să vorbești în locul unui scriitor mare și să nu ratezi, iată tema oricărei discuții despre traducere. Să traduc Proust e o șansă. Am șansa, unică în felul ei, de a parcurge În căutarea timpului pierdut rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, inflexiune cu inflexiune, gând cu gând. Îl înțeleg în cele mai mărunte detalii și asta pentru scriitor e o șansă uriașă, pentru că învăț. Învăț zilnic de la unul dintre cei mai mari scriitori din istorie și devin, cum să zic, un scriitor mai responsabil. Mai atent. Mai conștient de limitele și deschiderile scrisului. E darul pe care mi l-a făcut viața. După ce am pierdut atât de multe, acum am șansa să traduc o carte esențială. Nu e puțin. 

– Acum la ce lucrezi? Ce să așteptăm în următoarea perioadă?
– Lucrez la un roman care se numește – măcar în forma asta de început – Specii. Va mai dura. Am scris, pentru seria de biografii romanțate de la Polirom, povestea vieții lui Paul Celan. Nu știu când va ieși, n-am întrebat, dar probabil anul acesta. Aștept apariția traducerii în franceză a romanului Ioșca și atât de amânata apariție a traducerii după Proust. Aceste lucruri mici care fac viața scriitorului. Ca pentru orice om, pentru acest vânător-culegător pe care îl numim scriitor-traducător micile lucruri din viața lui sunt esențiale. Deocamdată aștept. Cam atât. 

Urmărește-ne pe Google News