Interviu cu unul dintre cei mai importanți scriitori români de azi: „Câte cărți mari descriu ororile războiului. Și cât de puțin am înțeles din ele”

Scriitor, eseist, traducător și editor, Bogdan-Alexandru Stănescu s-a născut în 1979 la București. Autor al romanului multipremiat  Copilăria lui Kaspar Hauser, el a publicat, în 2010, împreună cu Vasile Ernu, volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. 

În pandemie, BAS a reușit să pună pe hârtie două cărți. Una de poezie și un roman. De fapt, „ambele sunt două foarte lungi poeme”, explică el. 

Cum lungă este și lista autorilor din care a tradus, iar numele sunt dintre cele grele: James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner etc.

Despre cărți, război, părinții care au trăit în comunism și copiii conectați la TikTok, într-un interviu marca Vasile Ernu.

„Un om aflat în căutarea sensului istoriei”

Vasile Ernu: Dragă Bogdan, nu va fi o discuție ușoară: cred că nici pentru mine, nici pentru tine – ne cunoaștem cumva prea bine și nu prea putem fi falși, să ne mințim. Dar hai să încercăm să povestim. Aș începe mai întâi să te întreb cât de mult te-a afectat pandemia și mai ales acest război tragic care, chiar dacă nu e la noi, e într-o proximitate emoțională destul de mare?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu aș așeza sinceritatea sub cupola grea a prieteniei. Mie unul îmi vine din ce în ce mai greu să-mi ascund reacțiile și gândurile în mica societate pe care o frecventez. Uite, acesta ar putea fi un efect al izolării despre care mă întrebi. 

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

În același timp, ce greutate are varianta mea de pandemie dacă o pun în balanță cu riscurile pe care și le-a asumat un medic? Eu în pandemie am încheiat un roman masiv și am scris un volum de poeme, s-ar putea spune că mi-a priit. Ar fi însă o concluzie superficială: e de ajuns să citești ambele cărți ca să vezi cât de întunecată e atmosfera lor și cât de revoltat e spiritul din spatele lor. 

Personajul romanului meu e un om pasionat de istorie, care încearcă s-o înțeleagă și s-o trăiască. E un om aflat în căutarea sensului istoriei, ca să-l parafrazez pe Frankl. Însă tot ceea ce găsește este tocmai lipsa acestei structuri de sens, totul pare să stea sub imperiul aleatoriului, al Răului ignorant, obtuz, al cupidității generalizate. 

Și, culmea, după ce am publicat cartea asta, la două săptămâni, ne-am trezit alături de acest război monstruos, ca orice război… Pot spune doar că mi se confirmă niște bănuieli legate de natura umană și de cea mai stupidă dintre ocupațiile acestui trib glorios și muribund (citez acum un scriitor albanez foarte drag mie) – politica.

Literatura de război și cărțile copilăriei

– A propos: ai cărți preferate despre război?
– Da, desigur, dar nu războiul mă interesează în ele, ci mai curând imaginea omului prins în furtună. Mă refer mai degrabă la omul adevărat, din care până și războiul extrage ceva bun. Dar să revin la întrebarea ta: am citit multă literatură sovietică de război în copilărie, bunicul meu avea câteva rafturi pline cu așa ceva. Apoi, imediat după revoluție a izbucnit isteria Sven Hassel și, ca orice puștan al epocii, am devorat și eu cărțile acelea. 

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Nu acestea sunt însă în spatele pleoapelor când închid ochii și mă gândesc la literatura de război, ci Binevoitoarele, splendidul și hipnoticul roman al lui Jonathan Littel, Regele arinilor, romanul lui Michel Tournier (splendid ecranizat de Schlöndorff), Povestiri din Sevastopol, cărticica în care Tolstoi ajunge la concluzia că omul nu este nici pe departe o ființă rațională, genialele Povestiri din Odesa ale lui Isaak Babel, Kaputt-ul crunt al lui Curzio Malaparte, Taras Bulba lui Gogol, Viață și destin, monumentalul roman al lui Grossman, Cei goi și cei morți, romanul de război al lui Mailer sau Adio arme, al lui Hemingway. 

Și să nu-i uităm pe cei doi Petrești, cu Întunecare și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Aș putea continua, forând puțin în adâncime, cu duetul Război și pace și Mănăstirea din Parma, cu cele două scene de război antagonice. Iată, la o primă strigare, câte cărți mari descriu ororile războiului. Și cât de puțin am înțeles din ele. 

– Tu îți aduci aminte care au fost primele cărți din copilărie? Acela care ți-au rămas în tine mult timp și au lucrat acolo?
– Am amintiri fulgurante și extrem de disparate, ilogice adeseori. Îmi amintesc cu drag un roman pentru copii al lui Octav Pancu-Iași, Marea bătălie de la iazul mic, ciclul muschetarilor lui Dumas, Regii Blestemați, Pinocchio (asta a fost o carte care m-a bântuit și care încă mă vizitează), după care lungul șir de romane SF&Fantasy din anii de după revoluție. Și apoi, bineînțeles, marea literatură, care pentru mine a început cu Dostoievski, Tolstoi și Hemingway.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

„Imposibil să aleagă cartea în detrimentul unui joc”

– Cu copiii tăi cum faci în relație cu cărțile. Le recomanzi, alegeți împreună, îi lași să aleagă?
– Încerc să combin utilitatea cu plăcerea, le recomand câte o carte, după care îi las să-și aleagă următoarea lectură. Din păcate, și nu-i condamn, văd cum plăcerea lecturii dispare sub amprenta fermă a alternativelor. Oricât de ”cuminți” ar fi, le vine imposibil să aleagă cartea în detrimentul unui joc care-i aduce alături de prietenii lor reali ascunși după câte o persona ludică. 

– Spune-mi, te rog: de ce ai renunțat la critica literară, sau mai degrabă, la cronica de întâmpinare? Făceai cronici de carte pe literatura română greu de găsit azi. Ai renunțat definitiv sau doar temporar?

Nu am renunțat, țin o rubrică de carte străină și cred că asta mi se potrivește mult mai bine decât cea de întâmpinare, unde greutatea e mai curând una dată de politica literaturii.

– Ai fost mulți ani coordonatorul poate a celei mai importante colecții de literatură străină – Biblioteca Polirom.  Acum aproximativ doi ani ai plecat și ai pornit o colecție nouă – Anansi la Pandora. O schimbare curajoasă, dar se pare destul de fecundă pentru tine. Care e diferența între ce ai făcut și ce faci acum?
– Meseria e aceeași. S-au modificat unele dintre normele de lucru: cea mai importantă diferență este dată de faptul că am o libertate incomparabil mai mare în noua mea poziție. Iar lucrul acesta se reflectă în selecția titlurilor. 

Îmi vine greu să numesc în clipa de față o colecție de literatură universală ”mai literară” decât Anansi. World Fiction. Și, spre ciuda celor care rostogolesc idei luate de-a gata, asta n-a dus pe nimeni la sapă de lemn.

„În proză reușesc să scriu cea mai bună poezie”

– Ai scos recent un volum de poezie: Adorabilii etrusci. Un volum pe care l-am înțeles cumva mai bine după ce am citit ultimul tău roman, Abraxas. Adică se simt țesături, teme, frământări comune. Aș zice că e cumva o formă poetică a romanului: romanul povestit într-un limbaj radical diferit. E o legătură? Și cum împaci cele două genuri atât de diferite…
– Vorbim despre două cărți a căror scriere s-a suprapus aproape total, așa că e normal ca temele și ”frământările” la care te referi să migreze dintr-o formulă literară în alta. 

Acum, dacă nu aș vrea să vând totuși niște cărți, ți-aș spune că ambele sunt două foarte lungi poeme. Dar cum sunt bântuit de demonul comerțului, o să ascund acest lucru și-o să spun și eu, ca Roberto Bolaño, că-n proză reușesc să scriu cea mai bună poezie a mea.

Starea care leagă, de fapt, ambele cărți, își trage seva din perioada sumbră, atât în plan personal, cât și istoric, în care au fost scrise. Pentru mine nu e vorba despre două genuri diferite, ci despre două modalități complementare de a tăia textul.

„Istoria unei nebunii”

– A durat ceva timp după Copilăria lui Kaspar Hauser, chiar dacă a existat și Caragiale: scrisoarea pierdută, până ai venit cu acest nou roman. Mie mi se pare un roman complicat și destul de ambițios. De fapt care este istoria acestui roman?
– ”Destul” de ambițios? E un roman foarte ambițios, hai să nu-l mângâiem pe creștet. Istoria lui e, ca în cazul oricărui roman scris din necesitate internă, istoria unei nebunii. S-a născut pornind de la obsesia personală pentru o posibilă descifrare a sensului Istoriei, de la lecturile de maturitate din Herodot, Plutarh, Ammianus Marcellinus, Cassius Dio și până la Toynbee, Raymond Aron etc. 

E, probabil, un roman complicat tocmai pentru că așa s-a structurat pe parcursul scrierii în jurul acestei obsesii pline de frământări. E un roman care sondează în adânc și în imaginar, dar care spune foarte multe povești, hai să nu dăm cititorilor senzația că e vreun bloc de granit. Dimpotrivă, e o carte cu multe cărți înăuntru.

– Arta memoriei pusă în practică te frământă, asta se simte: romanul tău este un text al memoriei? Este un text al propriei memorii, a unei frământări asupra memoriei?
– Mă frământă pentru că-l frământă pe naratorul meu. Michi Lucescu e un personaj slab care are nevoie în permanență de cârje care să-l ajute să parcurgă viața. Iar cea mai solidă pe care o găsește este antica artă a memoriei utilizată de oratori pentru a-și învăța discursurile lungi. O artă ce îmbină imaginația cu spațialitatea și cu logosul abstract. 

Numai că în cazul lui, ea este utilizată cu efecte surprinzătoare: descoperă, ca într-un episod Marvel sau DC Comics, o variantă neomologată, o memorie creativă à rebours: devine un fel de călător în timp care asistă la episoade de eșec, de ratare monumentale. Așa irump într-un roman al anilor 80-90-2000 episoade ce-i au în centru pe Frederic Barbarossa, Iacob Levi Moreno, Delmore Schwartz, Ilarie Voronca…

„Copiii noștri sunt prelungiri ale TikTok-ului”

– Vorbești despre un personaj rupt în două de ‘89 – istoria, evenimentul rupe personajul, un erou destul de nevrotic care cumva seamănă cu poporul din care apare. E o metaforă sau e coincidență?
– Nu e nici una, nici cealaltă. După mine, este adevărul istoric, atât cât putem vorbi despre adevăr în narațiunea istorică: momentul câte cărți mari descriu ororile războiului. Și cât de puțin am înțeles din ele. ‘89 a cutremurat societatea românească, iar anii ‘90 au venit și au călcat-o-n picioare. 

Nevroza aceasta personaj-societate românească mie mi se pare de o evidență strigătoare la cer, pentru că nu doar mă identific cu personajul meu aici, ci pot citi ”starea de fapt” pe trăsăturile congenerilor mei. Suntem o generație de nevrozați aflați într-o dublă poziție ingrată: suntem copii și părinți, iar aceste două extreme pe care le jonglăm țin de lumi ce nu ar putea fi mai diferite. 

Avem părinți care au trăit practic jumătate de viață în comunism, după care s-au trezit în caruselul democrației originale iliesciene, iar copiii noștri sunt prelungiri ale TikTok-ului. 

La mijloc suntem noi, rupți în două, simultan victime și idolatrizatori ai liberalismului, care am prins și vreo 10-12 ani de comunism, dar l-am văzut și pe Michael Jackson pupându-se cu Ivan Ilici, care am văzut Revoluția română în direct, dar și Mineriadele, care am ieșit destul în afară și am vrut să facem și aici ceva similar, dar nu ne-a prea ieșit. 

Am prins discurile de pick-up, casetele audio, CD-urile, playerele MP3 și acum marea bibliotecă audio a universului. Pe undeva, pierduți în spațiu, încercăm să supraviețuim, cu cărticelele, picturile, muzicile și umanismul nostru vetust. 

– Tu spui că nu există o structură rațională a istoriei – eroul nu are pârghii cu care să răstoarne, să schimbe istoria. Cum iese el din această ”farsă istorică” care pare a fi viața – o ”viață sub vremuri”?
– Eroul meu e mânat de obsesia aceasta a raționalizării evenimentelor istorice. Caută structură, siguranță, determinism, tocmai pentru că el însuși e lipsit de o coloană vertebrală care să-l țină drept. Ce descoperă el e că resortul ce pune în mișcare farsa istorică este tocmai banalitatea răului, elementul pur subiectiv, de multe ori animalic. 

De fiecare dată când se află în proximitatea oamenilor ”mari”, Michi Lucescu (e cazul să-i spunem totuși numele) e atras ca-ntr-un maelstrom de aura lor animalică, de mirosurile și cuticulele lor. Nu mecanismul istoric îl acaparează, ci omul ca ”animal terestru biped, fără pene”…

„M-am îmbibat cu București ca un burete”

– Este și o carte a orașului București. Ești cel mai bucureștean prieten pe care-l am. Bucureștiul e foarte prezent aici în roman. De mult nu am citit o carte unde să simt orașul aproape ca un erou principal al romanului. Ți-ai propus asta sau vine ”natural”?
– Sunt născut și crescut în București și am trăit în multe cartiere de-ale lui, m-am îmbibat cu București ca un burete. Nu-mi imaginez viața în altă parte. De aici cred că vine și pregnanța cadrului acestuia citadin în tot ce scriu. Bucureștiul e în mine mai mult decât aș fi în stare să recunosc. 

Îi știu toate metehnele, toate cotloanele, am cicatrici care se regăsesc pe suprafața corpului citadin și ”vițăvercea”: sunt locuri din acest oraș unde am iubit, altele unde am fost lovit, rănit, sunt locuri luminoase, cum e spitalul unde mi s-au născut copiii, sunt locuri rele, întunecate, unde am cunoscut cruzimea sau am fost crud, sunt locuri a căror simplă apropiere mă face să-mi înfig unghiile-n carne. Și tot așa: să zicem că genul proxim ar fi o căsnicie foarte lungă…

– După ce te odihnești puțin ai ceva la ce vrei să lucrezi?
– Eu nu mă odihnesc. Urăsc odihna, pentru că nu cred că am fost făcuți (folosesc creaționismul ca să scurtez povestea) ca să ne odihnim. Eu, cel puțin, sunt doar în măsura în care creez, fie că e vorba despre scris, despre editură, sau despre un fel de mâncare gătit pentru familia mea. Dar, ca să-ți răspund, deja lucrez la un viitor roman și la un volum de povestiri. 

Urmărește-ne pe Google News