2 comentariiGabriela Adameșteanu este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori contemporani din România. De la „Drumul egal al fiecărei zile”, publicat în 1975, și celebrul roman „Dimineață pierdută”, apărut în 1984, până la ultimul volum, „Voci la distanță”, ajuns recent în librării, s-au scurs aproape cinci decenii.
Timp în care nu a făcut doar literatură. Anii de după revoluție i-a trăit pe baricadele democrației, ca jurnalist și membru al Grupului de Dialog Social.
S-a întors ulterior la ficțiune și nici acum, la 80 de ani, nu dă semne că reduce ritmul. Lucrează în paralel la o carte de memorii, una de nuvele și un roman despre secolul 19, pentru care se documentează.
Cum vede copilăria și adolescența trăite în comunism și ce crede despre raporturile noii generații cu capitalismul? S-a simțit discriminată ca scriitoare în raport cu bărbații? Cum a influențat-o experiența din presă? Sunt câteva dintre temele abordate de Gabriela Adameșteanu într-un interviu pentru cititorii Libertatea.
Vasile Ernu: Tocmai a apărut noua dumneavoastră carte – Voci la distanță, Editura Polirom 2022. Se schimbă scrisul odată cu vârsta? Și dacă se schimbă, ce se schimbă?
Gabriela Adameșteanu: Scrisul se schimbă odată cu scrisul. Și, firește, tot scriind, înaintezi în vârstă. Iar la un moment dat, se vede că scrii altfel: produsul tău literar dă impresia de nou, o calitate în piață, ca să vorbim în termeni de marketing. Dar de marca ta stilistică nu scapi, roboții lingviștilor o detectează fără greș.
Cred că scriitorul își cam termină partea de inovație a unei cărți atunci când trece de jumătatea ei, personajele mai au de trăit, dar autorul și-a cam arătat „măiestria” – cum se spunea altădată – și intră într-o rutină. Pe urmă, trebuie să facă „antrenamentele schimbării”, altminteri, criticii sunt pregătiți să-i reproșeze că „fabrică” doar clone ale primei lui cărți. După experiența mea, scrisul se modifică în timp, involuntar, dar mai ales voluntar.
– Apropo de timp și memorie, obișnuiesc să-mi întreb colegii mai în vârstă care sunt cele mai puternice amintiri din copilărie. Pe dumneavoastră ce v-a marcat? Ce vă amintiți puternic? Care e madlena Gabrielei Adameșteanu?
– Dealurile din jurul Piteștiului, pe care le vedeam colorându-se după anotimp din pridvorul casei în care părinții închiriaseră o cameră și un antreu de trecere pentru o familie de patru persoane. Atmosfera provincială de oraș închis, sărăcia, teama lor de arestări, dări afară etc., condițiile noastre improprii de locuit etc. Nemulțumirea mamei că nu eram fata așteptată, o speria mania cititului, faptul că îmi făceam povești singură.
Pretențiile intelectuale și comportamentale ale părinților, presiunea „să nu fac de râs familia”. Până la urmă tot am făcut-o, am ajuns scriitoare, ceea ce convine și nu convine. Am avut niște părinți total devotați nouă, mie și fratelui meu, dar m-au marcat unele fraze ale lor, aruncate fără intuiție psihologică, așa cum se făcea la generația lor. Comunicarea cu tatăl meu, care mi-a construit interesul pentru istorie, a fost excepțională, dar gândirea lui conservatoare nu-mi convenea.
„«Madame Bovary» m-a plictisit și m-a îngrozit”
– Adolescența ați trăit-o într-o altă epocă. Dacă ar fi să o revizitați, care ar fi elementele-cheie care v-au marcat atunci? Ce citea și asculta adolescenta Gabriela Adameșteanu?
– Avusesem o pubertate timpurie și violentă, așa că adolescența m-a găsit relativ echilibrată. Eram, firește, preocupată doar de mine, nemulțumită de cum arătam, obsedată de fiecare defect etc. Spre sfârșitul ei mă acceptasem, m-a ajutat la asta și viața de cămin, m-am simțit la fel ca oricare alta, ceea ce îmi doream.
La începutul liceului mă tot îndrăgosteam, la sfârșitul lui începusem să mă gândesc la viitorul meu, eram deja adultă, frustrările anterioare mă maturizaseră. Am văzut vreo două piese la Teatrul Davila din Pitești, una trebuie să fi fost „Vlaicu Vodă” etc., dar la 14 ani citeam cu încântare „Război și pace” a lui Tolstoi (paginile de război le-am cam sărit), iar peste vreo doi ani, „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski și tot ce-mi cădea în mână din Balzac.
„Madame Bovary” m-a plictisit și m-a îngrozit, în schimb am rămas cu o pasiune pentru personajul arivist (Julien din „Roșu și Negru” al lui Stendhal, Becky Sharp din „Bâlciul deșertăciunilor” al lui Thackeray), cel/cea care visează dintr-o periferie să ajungă în centru.
Romane solide de secol 19, împrumutate de la biblioteci publice, nu-mi permiteam să visez la „achiziții de lux”, o carte sau o rochie nouă. Puțină muzică clasică și „teatrul la microfon” livrate de radioul din camera părinților. Abia facultatea bucureșteană îmi va aduce scriitorii secolului 20, reuniuni organizate și ceaiuri în oraș cu rock și cha-cha, Elvis Presley, Aznavour, Celentano, Dalida, jazzul straniu cu Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Mahalia Jackson.
„Presa m-a vindecat de idealismul din acei ani”
– Aveți o mare experiență de lucru în edituri, în jurnalism, ați tradus din franceză. Și asta în două regimuri diferite. Care credeți că ar fi cea mai bună meserie pentru un scriitor? Unde v-ați simțit cel mai confortabil?
– Ca redactor la Editura Enciclopedică m-am plictisit timp de 19 ani, dar am putut să scriu, deși aveam o viață personală grea. După 5 ani ca editor de literatură (română) m-am intoxicat și n-am mai scris și n-am mai citit ficțiune 10 ani.
Jurnalismul a desăvârșit anularea literaturii, poate și fiindcă m-am încărcat și cu atribuțiile de manager, distribuție, găsire de fonduri etc., etc. Traduceri am puține, făcute în pauze dintre cărți: și ele te vâră în alt univers lingvistic și-ți înlocuiesc obsesiile cu cele ale autorului tradus.
Mai potrivite îmi par colaborările periodice, rubricile bine remunerate etc. Dar pentru scriitor, meseria ideală este o utopie, mai ales dacă e tânăr și trăiește din ea, el și familia sa.
– Ați fost redactor-șef al revistei de analiză politică 22, editată de Grupul pentru Dialog Social (1991 – 2005), perioadă în care nu ați mai scris proză sau, cel puțin, nu ați publicat. Privind înapoi: ați fi dispusă să mai faceți acest efort? V-a ajutat sau nu această experiență în calitate de scriitoare?
– Categoric nu, chiar făcând abstracție de vârstă. Presa m-a vindecat de idealismul din acei ani și m-a împins înapoi spre literatură, deși păstrez nostalgia ei. M-a ajutat, fiindcă fusesem un copil al comunismului, educat și trăit într-o lume care dispărea.
Despre lumea în care intrasem nu știam nimic. Jurnalismul făcut târziu, dar cu pasiune mi-a creat o imagine mai exactă a ei. Inclusiv a societății occidentale pe care noi, cei trăiți în România închisă, o vedeam ca societatea comunistă întoarsă pe dos.
Îmi dorisem mereu să ies dintr-un cerc închis, să cunosc mulți oameni, multe locuri, multe vieți, și jurnalismul mi-a oferit asta. A fost o cură de altă realitate, o dezintoxicare de literatură și viață literară.
– Există o obsesie a scriitorilor estici, pe care o observați și dumneavoastră în „Anii romantici”, și anume că scriitorul estic vine cu alte teme și alte frământări decât cele ale cititorilor occidentali. Despre ce scriem noi, est-europenii, diferit de ei? Oare atât de tare ne-a marcat experiența estică?
– Experiența istorică diferită a marcat ficțiunea câtorva generații, dar nu numai la noi, în Est. Ecourile războiului civil din Spania și ale regimului franchist se văd chiar și la scriitorii lor „optzeciști” – Antonio Munoz Molina ori Javier Marias.
De la apariția „Anilor romantici” au trecut 8 ani, scriitorul tânăr e mai puțin marcat de fractura istorică a Europei, pentru că a crescut într-un continent unificat. Nu sunt mulți cei dispuși să se mai documenteze asupra trecutului recent, se vine mai degrabă cu autoficțiuni, cu prozele experienței „de acasă” – copilărie, adolescență, părinți, traume etc.
Mediile academice (și nu numai) se aliniază, cu ceva întârziere, la temele Vestului, corectitudinea politică, literatura angajată etc. Scriitorii vestici caută dramele în faptul divers, subiecte și personaje publice vehiculate în media, dându-le relief, perspective multiple (Leila Slimeni, Karine Tuil, Ema Cline, cea cu romanul „Harvey”, reluând condamnarea producătorului Harvey Weinstein sub presiunea mișcării #Metoo).
„Tinerii au înțeles mai repede și mai bine egoismul capitalist”
– Vorbiți despre generația dumneavoastră ca fiind „cobaii democrației”. Ce înțelegeți prin asta? Mie mi se pare că cei veniți după 90 au fost loviți și mai dur, doar că rănile sunt ascunse mai bine.
– De fapt, nu la democrație m-am referit, ci la capitalism. Să fiu mai explicită: generația părinților noștri a fost silită să treacă de la capitalism la comunism, iar asupra generației mele s-a făcut experimentul politic invers – am trecut, la fel de neașteptat ca și ei, de la comunism la capitalism.
Nu am conștientizat statutul de cobai ai istoriei și, cu excepțiile de rigoare, nu am înțeles „prioritățile viitorului: banii și situația socială”. Din acest punct, pe cei tineri îi văd mai adaptabili, mai pregătiți să înțeleagă ceva din lumea în care se află. Cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai prezenți.
Dar a înțelege nu înseamnă și a acționa, a „prinde ocaziile”, câte le oferă acest capitalism românesc, cu sechelele unei culturi a corupției, de lungă dată. Dar tinerii au înțeles mai repede și mai bine egoismul capitalist, preocuparea obsesivă pentru profit etc.
„Nu cred că literatura are gen”
– În ultimii ani, la noi este o încercare puternică de a recupera literatura scrisă de femei și de a o aprecia la justa ei valoare. Procesul de „reabilitare” e un fenomen firesc, mai ales că literatura scrisă de femei azi este excepțională. Cum vedeți dumneavoastră acest proces?
– Nu cred că literatura are gen, o carte îmi place indiferent dacă are autor sau o autoare. Am crescut cu ideologia comunistă, care susținea egalitatea femeii cu bărbatul și, ca scriitoare, nu m-am simțit discriminată.
În schimb, mișcarea #Metoo ar fi avut suficiente cazuri de hărțuire, șantaj sexual etc.
Ca scriitoare, încă și acum calificativul valoric maxim înseamnă compararea cu Hortensia Papadat-Bengescu, deși singura asemănare este, de multe ori, doar familiaritatea cu fiziologia feminină.
Și n-am impresia că Hortensia Papadat-Bengescu, în cursurile universitare și în manualele școlare, este tratată la fel ca Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda. Dar eu cred că marile probleme privind drepturile femeilor sunt domeniul social, familial, în scandaloasa violență domestică.
„Emigrarea este una dintre temele mele constante”
– Să revenim la ultima dumneavoastră carte. Criticul literar Sanda Cordoș spune că „«Voci la distanță» este un puternic roman de familie”. Practic reveniți la ceva esențial pentru dumneavoastră, povestiți bucuriile și tristețile celor apropiați. Care sunt miza și istoria acestui roman?
– „Vocile la distanță” sunt cele ale părinților ai căror copii și prieteni au emigrat în Vest. Deși despre cărțile mele s-a scris destul, parcă nu s-a observat că emigrarea, un fenomen social major al ultimilor 7 de ani, este una dintre temele mele constante, încă din „Dimineață pierdută”, trecând prin „Întâlnirea” și „Fontana di Trevi”. Nu am vrut să scriu însă despre ea.
Începusem o proză scurtă despre o vacanță petrecută la mare, în stațiunea Olimp, în anii ‘80. Era povestea (auzită) a unei familii de chelneri profesioniști (el servea și la mesele lui Ceaușescu). Dar erau numai chelneri sau erau și altceva? Asta se întreabă naratoarea, o doctoriță pensionară, retrasă în vila ei dintr-o mică urbe turistică de munte, de teama pandemiei. Ea povestește, fie la telefon, fie într-un jurnal, ce vede în jur și ce-și amintește despre părinții ei, despre fratele dispărut la adolescență, despre copiii care muncesc în străinătate, despre familiile prietenelor.
„Observasem (spune) că în existența ta, câtă e, reîntâlnești oameni și locuri care se rotesc de mai multe ori, la fel ca figurinele din ceasul primăriilor medievale”. Povestirea, scrisă în ultimii doi ani, a devenit un roman și pandemia a intrat automat în el.
„Există o presă independentă, o societate liberă și prezența lor se simte”
– De la o vârstă ne facem un soi de liste cu împliniri și dezamăgiri. Sunt lucruri care ne frământă, avem deseori alte perspective de înțelegere a unor evenimente petrecute în trecut. Care sunt dezamăgirile, iluziile pierdute și speranțele împlinite sau neîmplinite ale Gabrielei Adameșteanu?
– „După 70 de ani, omul se gândește mai puțin la ce va face mâine, cât la ce lasă în urmă”. Acesta este un citat din cartea despre care vorbim, „Voci la distanță”, dar nu prea mă regăsesc în el.
Mă gândesc la cartea de memorii „Meserii nerecomandate femeilor”, aflată mai de mult în lucru, la o alta de proze scurte, deja începută, la un roman despre secolul 19, pentru care mă documentez.
Liste cu „împliniri” nu fac, din superstiție. Lucrurile pentru care s-a luptat greu în lungii ani ‘90 sunt în bună măsură rezolvate (vezi intrările în NATO și UE) și putem evalua acum, corect, importanța lor.
Există o presă independentă, o societate liberă și prezența lor se simte. Firește, la fel ca toată lumea, sunt dezamăgită că în posturi de conducere sunt prea mulți oameni mediocri, corupți, „puțini la simțire”, cum spunea Grigore Alexandrescu. Unionist pasionat, membru al Comisiei Centrale de la Focșani, alături de Kogălniceanu, poetul a fost, un scurt timp, ministru al instrucției publice, dar a murit sărac.
Fotografii: arhiva personală Gabriela Adameșteanu