15 comentarii„În locurile unde erau demult pășuni a apărut fie o fabrică, fie o autostradă. Sau e răutatea oamenilor care nu-i mai vor”, i-a explicat un cioban italian lui Dragoș Lumpan cum modernitatea înghite accelerat un stil de viață milenar. Atras de aceste lumi în tranziție, fotograful român a pornit și un proiect despre oamenii care trăiesc în delte: Delta Dunării, de la noi, Ebru în Spania și Kızılırmak, din Turcia.
L-am întâlnit pe Dragoș Lumpan în ultima zi în care expozițiile sale „Vremuri blurate” și „Arhiva foto 1992-1993” au putut fi vizitate la ARCUB în București, înainte de a porni prin țară. Luna asta se vor muta la Timișoara, până pe 28 octombrie, și apoi revin mai aproape, la muzeul-atelier Școala de la Piscu, în Ilfov.
- Filmul „Ultima transhumanță” „o să mai umble aproximativ un an prin festivaluri și după ce își va termina aceste plimbări, voi încerca să-l distribui să intre în cinema”, a explicat autorul. Următoarele proiecții sunt anunțate pe pagina de Fb a filmului.
Libertatea: Ați anticipat când ați făcut fotografiile pentru expozițiile „Vremuri blurate” și „Arhiva 1992-1993” că materialul de lucru vă va folosi vreodată sau le-ați redescoperit recent și le-ați văzut relevanța astăzi?
Dragoș Lumpan: Nu m-am gândit la o posibilă reluare după 30 de ani, nu știu cine se poate gândi la așa ceva, dar eu cu siguranță n-am făcut-o. Sunt două proiecte diferite, „Vremuri blurate” era un proiect foarte punctual, se termina brutal de tipul „colorata, mâine-i gata”. Nu era color, dar cam asta era, ceva ce se întâmpla atunci și cu asta, basta. Dacă n-aș fi exagerat de strângător, probabil aș fi aruncat demult toate filmele.
Expoziția „Vremuri blurate”, în cadrul ARCUB
Celălalt proiect, „Arhiva”, speranța mea e că e doar începutul. Sunt fotografii care acum zece ani n-aș prea fi vrut să le văd. Și acum, după 30 de ani, nu mă bucură când îmi aduc aminte de perioada aia.
Din cei care am trăit perioada aia și ne aducem aminte, cu siguranță nu ne bucurăm și cu atât mai mult, nu le regretăm, nu avem acel șablon „înainte era mai bine”. Nu, nu era mai bine, era oribil.
Acum 15 ani, oamenii nu erau interesați să vadă fotografii relativ recente cu o țară, un oraș, care în multe locuri arăta postapocaliptic sau cel puțin postrăzboi.
Expoziția „Arhiva foto 1992-1993′, în cadrul ARCUB
„Vorbesc despre diverse lumi care se încheie”
– În multe dintre proiecte, dumneavoastră mergeți către lumile care se pierd: ultima transhumanță, oamenii Deltei, Piața Matache… Există un punct în care vă pierdeți speranța?
– Am proiecte într-adevăr în care vorbesc despre diverse lumi care se încheie, în structura, în desfășurarea lor, în felul lor cvasimilenar. Dar, pe de altă parte, ele se încheie într-un mod firesc, nu e neapărat un happy end, dar nici cu un dezastru. Ciobanii ăia nu sunt omorâți, nu sunt interziși la modul grav. Sigur, nici nu sunt ajutați sau încurajați să-și ducă mai departe transhumanța, dar și cu o încurajare, tot complicat ar fi pentru ei, fiindcă e un mod de viață greu.
E mai ușor să crești oi în jurul casei. Schimbările din Deltă sunt date de modernitate și nu cred că avem cum să conservăm o zonă cu bătrâni cu barbă în cămăși cvasihipsterești în care totul să fie cu pelicani și tras la vâsle. Și noi avem mașini, și ei motoare.
Poate că ar fi fost necesare niște legi cu motoarele mult prea puternice permise în Deltă, dar altfel e normal să aibă motoare și ei, să nu mai dea la vâsle.
Chiar dacă pentru noi ca vizitatori e mult mai poetic, mult mai „instagramabil”, dar să fim serioși, iarna să dai la vâsle uneori te costă viața. Cazi în apă, dacă ai vâsle, poate nu ajungi în timp să fii salvat.
– Istoric, idilizăm aceste stiluri de viață, viața de la țară, și ne dorim ca acei oameni să rămână încremeniți acolo doar ca noi să-i surprindem în poze în vacanțele noastre, o dată pe an…
– Cred că e la nivel universal, nu e o problemă națională. Unul dintre motivele principale pentru care Instagramul a avut succes a fost apelul la nostalgie, a apărut cu niște filtre pe care le aplica oricine aproape oricărei fotografii și o transforma într-o fotografie cu aspect retro, vintage, ca pe vremuri.
Probabil că la nivel mondial există nostalgia pentru „ce bine era odată”, illo tempore (timpul mitic, termen consacrat de Mircea Eliade, n.r.) nedefinit, pentru că niciodată n-a fost mai bine decât acum. Cine vine să vadă expoziția vede lucrul ăsta.
Vorba lui Răzvan Exarhu, eram mai tineri, dar asta nu înseamnă că era mai bine.
Ce i-a spus un proprietar de oi: „Îmi plătesc ciobanii ca afară, și tot nu găsesc”
– Câți dintre ciobanii din film mai fac transhumanță?
– Din câte știu eu, niciunul. Din când în când, mai vorbesc cu Gheorghe Dănuleț, cel care a fost pe urmă cunoscut drept Ghiță Ciobanul, și el își mai duce o parte din oi la munte, dar nu pe toate, și din câte înțeleg, uneori le duce cu mașina.
– Ca italienii…
– Cam ca italienii, da. Italienii le duc primăvara cu mașinile și toamna reușeau acum 10 ani să facă drumul ăsta pe jos, ceea ce e un lucru extraordinar și pentru ei, și pentru oaie. Mersul pe jos nu ajută doar omul, ci și oaia.
Dar proprietarii nu mai găsesc ciobani angajați și ăsta e unul dintre motivele pentru care e tot mai greu să meargă la drum. Nu doar că proprietarul trebuie să fie și el la drum, dar și ciobanii care merg cu tine trebuie să fie unii buni, care să suporte condiții grele câteva săptămâni, o lună și să facă și treabă bună în condiții grele. Să muncești în condiții de stres probabil ar fi denumirea de acum.
Or, evident că nici ei nu mai vor să facă asta, chiar dacă unul dintre proprietarii de oi pe care i-am cunoscut în România îmi spunea de curând: „Îmi plătesc ciobanii ca afară, le dau 1.000 de euro pe lună, și tot nu găsesc”.
Nu se mai pune problema că nu avem o țară ca afară, salariile cel puțin pentru ciobani s-au aliniat, sunt ca afară.
„A dormi afară pe zăpadă e un exercițiu pe care îl recomand oricui”
– Apropo de condiții grele, ați stat mult cu ciobanii pe munte. Cum s-a adaptat tânărul crescut în București pe munte?
– Cu frigul a fost o mică problemă în prima noapte când am fost cu ciobanii din România. Evident că dormeau afară, așa dorm ei, pe zăpadă. Ei știau că vin așa că au luat pe măgar un cojoc și pentru mine. Eu am trișat un pic și mi-am pus și un neopren și îmi adusesem și un sac de dormit foarte bun, care rezista la minus 30 de grade, ceva de puf, doar că în acel sac de dormit nu îmi încăpeau și bocancii, așa că până dimineața au înghețat și nu s-au mai încălzit în ziua următoare deloc.
Dar a dormi afară pe zăpadă e un exercițiu pe care îl recomand oricui. La început e complicat, atunci erau minus 15-20 de grade și uneori mai bate și vântul. Dar în principiu până la urmă dormi. Și după ce ai făcut chestia asta vei ști că vei putea să dormi oriunde, nu mai ai probleme de somn.
Și fotografiile de iarnă sunt grozave, te duci acolo și ești genial la fiecare apăsare. Ceea ce vine pe de o parte ca o constrângere, greutate, pe de altă parte îți vine și cu un dar.
Peisajul, dar și oamenii… Desigur, avem și expresia „ce bă, ești cioban?”, dar printre ei am întâlnit oameni absolut extraordinari care sub niște haine foarte modeste sunt absolut fabuloși. Au o forță și o inteligență remarcabile.
– Spuneați despre proiectul „Ultima transhumanță” că v-a stârnit curiozitatea atunci când ați văzut din goana trenului ciobani cu oile pe câmp. Când ați pornit la drum au fost iluzii sau prejudecății care s-au topit cu fiecare sută de metri pe care o urcați cu ei și cu oile pe munte?
– Dimpotrivă, mi se pare că am avut multe bucurii în a găsi oameni în marea lor majoritate minunați, mult peste orice așteptări ale mele, cel puțin. Asta nu o spun cu nota că nu aveam așteptări, dar mă așteptam să găsesc oameni normali, decenți, și am găsit oameni minunați.
„Acum, puterile noastre stau în mânuirea mouse-ului”
– Ați „transhumat” cu proiectul în alte cinci țări și îți sar în ochi întâi progresele tehnologice: dacă la noi oile se tund în continuare cu foarfeca, alții au mașini, noi le mulgem la mână, alții la mulgătoare. E totuși ceva ce rămâne universal indiferent de țară în această profesie?
– Categoric. Apropierea asta între om și animal și imposibil de dat la o parte între om, animal și natură, cu bune și rele în tot triunghiul ăsta, îți impune o anumită statură, o anumită pregătire fizică și psihică.
Ei nu merg la sală, dar faptul că se duc în fiecare dimineață să mulgă oaia sau să vadă ce-i cu ea, să o trateze sau să alunge cine știe ce dihanie, cred că e mai mult decât o sală. Faptul că pot să ia hotărâri în momente delicate în care se întâlnesc pe drum cu oameni nu întotdeauna binevoitori și chiar să se lupte cu ursul nu e doar vorba de pregătire fizică acolo, îți trebuie niște mușchi la minte.
Ca să poți să fii cioban și nu doar proprietar de oi, ci un cioban bun, trebuie să ai puterile astea. Nu zic că noi nu mai avem niciun fel de putere, dar s-ar putea ca puterile noastre să stea în altceva, în mânuirea mouse-ului sau altele.
– Ce urmează? Vă dedicați oamenilor din delte?
– Sper să continui „Arhiva” și sper ca la anul să pot să scot din sertar perioada ‘90-91. Asta din vechituri.
Iar ca proiect un pic mai nou ar fi „Oameni și delte”. Întorcându-mă la arhivă, am constatat că am fotografii din Deltă de acum 30 de ani, deci e o altă temă veche la care revin, dar de data asta sper că un pic mai serios, cu un pic mai mult timp, și la anul pe vremea asta sper să ne bucurăm de o expoziție mai mare și frumoasă.
Dacă tema mai veche erau oamenii din Delta Dunării, am avut șansa de a putea adăuga la oamenii din Delta Dunării încă alți oameni din alte două delte, din Kızılırmak, din Turcia, Marea Neagră, și Ebru, din Spania.
„Oameni și delte” a fost cofinanțată de AFCN (Administrația Fondului Cultural Național, n.r.) și dincolo de obligațiile contractuale, o fac și sincer, cu bucurie. Pentru mine e un fel de cadou la 40 de ani, după ce am developat primele filme, să pot să arăt o parte din arhiva mea. Și să pot să continui o temă mai veche cum sunt oamenii din Deltă. De data asta mult mai serios.