1 comentariu„Ni se reproșează că feminismul nostru nu este suficient de radical. Vă zic eu: nu e deloc radical și nici nu ni-l dorim radical”, explică Elena Vlădăreanu, scriitoare și jurnalistă, într-un interviu pentru cititorii Libertatea.
Inițiatoare a proiectului „Sofia Nădejde”, Vlădăreanu spune de ce sunt necesare aceste premii și care ar putea semnul că și-au atins ținta: introducerea scriitoarelor în manualele școlare.
Premiile Sofia Nădejde – 2022:
- Poezie – Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu;
- Proză – Mă găsești când vrei de Lavinia Braniște;
- Poezie debut – La marginea bună a corpului de Raluca Boantă;
- Proză debut – Dezrădăcinare de Sașa Zare.
- Premiul pentru Dramaturgie – Andreea Tănase;
- Angela Marinescu a fost desemnată câștigătoare a Premiului special „Scrisul sau viața”, oferit de echipa Premiilor Sofia Nădejde.
„Mă simțeam stânjenită să spun asta: da, sunt feministă”
Vasile Ernu: Aș vrea să pornim de la o întrebare generală: Care este miza unui astfel de premiu precum Sofia Nădejde dedicat cărților scrise de femei?
Elena Vlădăreanu: Cu cât mă gândesc mai mult la această întrebare, cu atât îmi pare mai dificil de răspuns la ea. Pentru că nu știu de fapt de care parte să mă așez: să îmi imaginez că iau eu acest premiu și care ar fi miza pentru mine sau de partea organizatoarelor, care creează spațiu și context pentru acest premiu? Cum nu îmi este cunoscută decât o ipostază o să vorbesc din poziția de organizatoare.
Acest premiu a deschis niște portițe și atunci, în 2018, miza noastră asta era: să creăm discuții, să descoperim niște autoare la a căror literatură nu ajungeam aproape niciodată. În 2018, când am făcut prima ediție, nimeni nu vorbea despre gen, reprezentare.
Acum sunt multe evenimente care au componenta de gen și vor fi și mai multe, ceea ce este foarte bine. Continuăm însă să fim controversate: acum ni se reproșează că feminismul nostru nu este suficient de radical. Vă zic eu: nu e deloc radical și nici nu ni-l dorim radical.
Știți ce e interesant? Că în 2018, când eram întrebată – dar sigur ceva similar simțeau și colegele mele – dacă sunt feministă, ezitam.
– De ce?
– Cu sufletul, eram. Teoretic, eram. Dar mă simțeam stânjenită să spun asta: da, sunt feministă. Mi se părea că îmi aproprii o calitate pentru care nu am făcut nimic.
Cred că în momentul de față oricare dintre noi, cele din echipă, poate spune asta fără niciun fel de ezitare. Părerea mea este că feminismul implică și acțiune. Și Zilele Sofia Nădejde au făcut ceva în acești cinci ani, noi am făcut ceva în acești cinci ani, în primul rând pentru noi: ne-a ajutat și ne ajută să ne consolidăm propriul feminism.
Din ce în ce mai des mă trezesc gândindu-mă că să fii feministă înseamnă să faci ceva pentru femei: nu putem face nimic social, nu ne pricepem, dar putem măcar face ceva care contează din punct de vedere simbolic. Poate nu la fel de important cum este să poți oferi adăpost, hrană, protecție, dar important. Pentru mine, cam asta ar fi miza.
„Generația noastră, foarte greu reușea să ajungă la altceva decât literatura scrisă de bărbați”
– Gurile rele ar spune că ”literatura nu are gen”: de ce e nevoie de un premiu de agest fel, axat pe distincție de gen?
– Bineînțeles că literatura, arta în general are gen. Bineînțeles că are culoare, rasă, bineînțeles că arta are toate atributele noastre. Nu putem să scriem sau nu putem să mai scriem/ facem artă doar ca un bărbat alb, heterosexual, european, eventual vest-european.
Deși da, modelul literar încă este acesta, literatura bărbatului alb, pe asta o studiem (majoritar, să zic, nu vreau să exagerez, manualele alternative încep să ofere tot mai multe fragmente din literatura scrisă de femei), cu asta mergem la BAC (aici mai e de lucru, mult), asta creează canonul (încă), în asta ne formăm.
Ar trebui poate să pun la trecut: este vorba de generația noastră, noi ne-am format așa. O generație care foarte greu reușea să ajungă la altceva decât literatura scrisă de bărbați, pentru că asta era în manuale, asta era pe lista de lecturi suplimentare, literatura bărbaților era în textele de teorie sau critică pe care le citeam în liceu. Față de ele eram mimetici ca poeți/ scriitori aspiranți.
– Noua generație are alte surse de informare astăzi.
– Sigur că acum, cele și cei care încep să scrie, care sunt adolescente și adolescenți, acum, în 2022, au arta și literatura lumii la o distanță de tastatură. Bun, trebuie să sape, dar și noi săpam. Ele și ei au măcar șansa să ajungă la o literatură și la o artă pe care să le simtă vorbindu-le pe aceeași limbă, noi tot la arta și literatura bărbatului alb european ajungeam, uneori, accidental, la Virginia Woolf.
Eu am început să citesc literatura femeilor abia după ce am venit în București: aveam 19 ani. Până atunci, în afară de Hortensia Papadat Bengescu, Virginia Woolf, Julia Kristeva, Magdalena Popescu (exegeta lui Slavici), Valeria Guțu Romalo (pentru că da, eram atât de nird în liceu încât citeam lucrări de gramatică), poate ceva Irina Mavrodin (pe care o știam ca traducătoare și îi găsisem cărțile de poeme în bibliotecă), nu citisem nimic scris de o femeie.
Și ca să răspund la a doua parte a întrebării: va fi nevoie de acest proiect sau de acest gen de proiecte până când lucrurile vor începe să se schimbe în manualele claselor mici.
Dacă în manuale vor intra, în mod echitabil, texte scrise de bărbați, texte scrise de femei, texte scrise de autori, dacă se va discuta despre ele, cu bune și rele și în context critic, probabil proiectul nostru și altele similare (Literatură și Feminism, de exemplu) își vor fi făcut treaba.
Și hai să închei polemic: de ce pe marii organizatori de evenimente culturale, de genul conferințele Dilema veche sau Humanitas, nu îi întreabă nimeni: de ce sau cât timp mai e nevoie ca în panelurile voastre să fie doar bărbați sau 90% bărbați?
– Cum mai stăm cu prezența în manualele școlare a literaturii scrise de femei?
– Punctual, nu știu. În 2018, înainte de prima ediție a Galei Premiilor Sofia Nădejde, am luat, random, mai multe manuale existente pe piață, de la diferite edituri și pentru diferiți ani, și situația era tristă. Unul dintre manuale oferea la final o listă de recomandări din literatura modernă universală, o listă lungă: nu era acolo nici măcar Virginia Woolf. Dar nu am mai făcut acum acest experiment.
Oricum, partea asta didactică nu am reușit să o atingem: deși ne doream, încă de la prima ediție, întâlniri și discuții cu reprezentanți ai Ministerului Educației, să facem un lobby în acest sens, nu am reușit, e o luptă mult prea mare pentru noi și deocamdată ne depășește cu mult. Dar e o idee, rămâne pe to do list.
„Oferta este atât de mare, sunt titluri care ne scapă”
– Să revenim la premiile din acest an: care au fost categoriile principale și cum se face selecția?
– Încă de la prima ediție avem Poezie și Proză, scriitoare consacrate și scriitoare la debut. Plus cele două premii speciale: premiul Scena.ro pentru Dramaturgie pe care, din 2019, îl dă Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, și premiul pe care îl decidem noi, organizatoarele, și care este susținut din 2018 de tranzit.ro/București.
Selecția pentru cele patru categorii o face juriul, noi nu intervenim deloc. Noi le căutăm cărțile. Deși call-ul pentru edituri și autoare este public și scriem personal editurilor din baza noastră de date pentru a trimite volume, în fiecare an ajungem, la propriu, să alergăm după cărți.
Sigur că oferta este atât de mare că uneori sunt titluri care ne scapă. Dacă cineva din juriu spune am auzit de cartea X, noi vom face tot posibilul să facem rost de acea carte în cel mai scurt timp posibil. Sunt discuții, în fiecare an sunt discuții: de ce cartea aia și nu cealaltă, de ce nu avem secțiune pentru non fiction, de ce nu avem literatură pentru copii etc.
Pentru că e un proiect independent, nu avem niciun fel de finanțare privată care să ne permită să facem mai mult de atât. Și anul acesta am făcut foarte multe evenimente, foarte multe, am fost un festival în toată regula: proiecții de filme realizate de femei, ateliere, lecturi, conferințe (anul acesta a fost dramaturga ucraineană Irina Hareț la UNATC, Sibiu și Brașov).
– Dintre premiile oferite, care au fost cele mai mari surprize de anul acesta?
– Nu cred că a fost un an cu surprize. Surpriza mea personală a fost Raluca Boantă, o poetă la debut, care a primit premiul pentru Poezie (pentru volumul La marginea bună a corpului, OMG 2022) și care a fost de departe cea mai autentică, frumoasă, emoționată și emoționantă prezență de la Gală.
– M-am bucurat mult că Premiul special l-a primit una dintre scriitoarele mele preferate: Angela Marinescu. Cum s-a ajuns la această alegere?
– Aproape că nici nu are răspuns această întrebare, cred că nici nu am ajuns la Angela Marinescu, Angela Marinescu a fost acolo încă de la prima ediție.
Da, am ezitat, și poate asta ar fi întrebarea, de ce abia acum? Pentru că, de multe ori, pozițiile ei publice nu sunt tocmai în ton cu proiectul nostru. Dar în fiecare an îi citim și recitim literatura: cum zice Liliana Basarab, colega noastră, literatura ei este și a fost întotdeauna atât de feministă, că nici nu mai contează altceva.