ComenteazăScriitor, profesor și om politic. Așa îl descrie wikipedia pe Dan Lungu, care pare însă iremediabil supărat pe politică, după mandatului de senator USR pe care l-a avut între 2016 și 2020.
Conferențiar universitar doctor la catedra de Sociologie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Lungu a devenit celebru peste noapte în urmă cu 15 ani, când a publicat romanul „Sînt o babă comunistă”. Au urmat alte succese literare, ecranizări, autorul de 52 de ani fiind astăzi tradus în peste 15 limbi.
Despre copilăria în Botoșani, saltul de la poezie spre proză, dar și despre ce efect are politica asupra creatorilor, într-un dialog, ca între confrați, cu Vasile Ernu.
„Șantierele erau Disneyland-ul nostru”
Vasile Ernu: Dragă Dan Lungu, nu am mai vorbit de mult nici nu știu de unde să o iau. Hai să pornim din Botoșani – ador regiunea aia. De acolo vii. Mai ții legătura cu locul copilăriei? Ce înseamnă acel loc pentru tine? Îți duci copiii pe acolo?
Dan Lungu: Da, ajung destul des la Botoșani. De Crăciun și de Paște ne adunăm cu mic cu mare la părinți, astea sunt repere fixe, dar mai ajungem și în restul anului. Am și foarte mulți prieteni acolo, precum și cititori.
Ilinca și Filip și-au petrecut o parte din copilărie, în vacanțe, pe locurile unde am copilărit și eu: au umblat cu colinda de ajun pe aceleași străzi pe unde am umblat și eu, s-au dat cu sania pe aceleași coclauri. Alături de copiii mei, mi-am retrăit implicit unele emoții, mi-am reamintit în timp o serie de detalii și episoade pe care le uitasem cu desăvârșire.
Botoșaniul e locul copilăriei și al adolescenței, al unei bune părți din formarea mea culturală și nu în ultimul rând locul în care am scris multe pagini de literatură. „Raiul găinilor” e aproape integral scris acolo, de mână, pe un caiet mare, studențesc.
– Spune-mi, te rog, care sunt la tine cele mai puternice amintitori din copilărie? Acelea care te marchează și de care nu scapi toată viața?
– La mine amintirile din copilărie sunt intens legate de jocuri și jucării. Au rămas foarte vii în mintea mea jucăriile improvizate – din șuruburi, roți dințate, sârme, arcuri și tot soiul de mecanisme misterioase, în principal sustrase de la muntele de fier vechi de pe platforma gării, sau cele din lemn, nuiele, bucăți de bca ori lut.
Aveam și câteva jucării de magazin, nu prea multe, fiindcă ai mei nu erau tocmai înstăriți, pe care le țineam „de bune”, le scoteam afară în zile de sărbătoare sau când aveam alți copii în vizită, printre care o centură de cowboy (din mușama) cu pistoale de plastic și o mașină de poliție teleghidată chinezească.
Strada copilăriei, periferică, în proximitatea gării, era o combinație între sat și oraș. Jucam fotbal pe imaș, printre vaci, și ne scăldam la iaz, dar ne jucam și de-a v-ați ascunsa prin vagoane de marfă sau în blocurile aflate în construcție, cu tot felul de cotloane apetisante, ori prin șantierele fabricilor de la periferie.
Existau șantiere peste tot pe atunci – ele erau Disneyland-ul nostru. Desigur, mai erau și blocurile de 10 etaje date deja în folosință, acolo mergeam să ne tragem cu liftul. Din perioada adolescenței îmi amintesc zilele în care mă cufundam hipnotic în lectură, când dădeam gata și câte două cărți, după care fugeam repejor la biblioteca județeană să-mi reînnoiesc stocul.
Apoi, drumul zilnic către liceu. Autobuzele erau extrem de aglomerate, așa că preferam să merg pe jos cei vreo patru kilometri până la „A.T. Laurian”. Zilnic, dus-întors. Atunci am învățat să merg pe jos cu folos, observând strada și oamenii, gândind intens în ritmul pașilor. De cele mai multe ori făceam drumul singur. Nu mă plictiseam niciodată.
„La Iași am ajuns, ca tot moldoveanul, la facultate”
– Știai din liceu ce vrei să faci sau asta a venit așa odată cu ruptura din ‘89? Pentru că noi eram la filosofie, iar – tu la sociologie – nu ne-am intersectat, dar eram pe aceleași holuri… Care a fost aventura ta cu venirea la Iași?
– Ceea ce am știut dintotdeauna este că vreau să scriu, în rest lucrurile nu mi-au fost foarte clare. Scriu de mic. Evident, am început cu texte foarte naive. Când am ajuns la sociologie, eram deja un scriitor aproape format, publicasem în presa culturală și în câteva volume colective. La liceu, s-a jucat pe scena școlii o piesă de teatru scrisă de mine.
Pentru formarea mea literară au fost importante cenaclul de la „Laurian”, al poetului Dumitru Țiganiuc, care mi-a fost și profesor, cenaclu pe care-l frecventa și Svetlana Cârstean, apoi cenaclul „Poesis” de la Casa Tineretului și mai ales taberele naționale de creație „Excelsior”, care mi-au schimbat radical perspectiva asupra literaturii. Erau tabere destinate liceenilor și mulți dintre scriitorii de după ‘90 au trecut pe acolo, de la Răzvan Rădulescu, Mircea Țuglea, Robert Șerban, Bogdan O. Popescu, Adrian Bodnaru și Dan Mircea Cipariu la Simona Popescu și Cristian Bădiliță, de pildă.
Acele tabere semănau mult cu cursurile de scriere creativă de acum. Conferințele și atelierele erau ținute în principal de tinerii scriitori optzeciști de atunci și discursul lor despre literatură nu semăna cu nimic din ceea ce făcusem la școală.
„Predau” Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Ioan Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu, Daniel Vighi… Lor li se adăugau critici și scriitori din alte generații, îmi amintesc de Livius Ciocârlie, Șerban Foarță sau Mircea Martin. Standardul discuțiilor era năucitor.
La Iași am ajuns, ca tot moldoveanul, la facultate. Toți tinerii visau să fie studenți, unii ca să învețe, dar nu de puține ori ca să plece de acasă, să scape de armata lungă ori să evadeze de sub controlul părinților și să fie liberi într-un oraș mare. Pe atunci, numărul studenților era mult mai mic decât acum, selecția era dură. Am ajuns la sociologie atras de atmosfera de după revoluție, voiam să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu. Era secție nou-înființată și suna promițător. A fost o alegere bună.
„Nu concepeam să fiu altceva decât poet”
– Dacă-mi amintesc bine tu ai debutat cu poezie și pe urmă ai trecut spre proză. Unde scrie Botoșani scrie poezie. Care a fost aventura ta cu debutul și cum ai făcut trecerea spre proză?
– Am debutat în 1996 cu volumul „Muchii” la Editura Junimea. Cu poezie, evident. Nu concepeam să fiu altceva decât poet. Mai scriam în paralel și bucăți de proză sau scurte piese de teatru, însă adevărata literatură pentru mine nu era decât poezia.
Am scris multă, foarte multă poezie, dar volumul de debut e ușor mai gros decât o lamă de bărbierit. Am făcut o selecție la sânge. Și acum mai am câteva kilograme bune de poezie prin sacii mei cu hârtii de toate mamele. La vreun an după apariție, am făcut greșeala să-mi recitesc volumul. Am avut un șoc îngrozitor, fiindcă mi-am dat seama că nu aveam voce. Erau versuri cultivate, cu tehnică bună, dar fără o voce personală puternică.
Negreșit aș fi intrat cu ele în Uniunea Scriitorilor, dar nu asta voiam eu de la literatură. Mi-am jurat să nu mai public o perioadă, până mă limpezesc. Am mai scris poezie de atunci, dar n-am mai publicat nimic. Uneori, în pagini de proză recuperez mai mult sau mai puțin conștient experiența mea de poet și de dramaturg, ceea ce nu e rău deloc. Asta îmi place, printre altele, la roman, că e un gen permisiv, care îți îngăduie să-ți recuperezi ratările, să-ți lingi rănile, să faci terapie cu tine însuți.
„Adolescenții nu pot fi sfătuiți. Poți să-i molipsești de entuziasm”
– Un subiect care mă interesează direct: cum e să fii tată de adolescenți. Vin și eu din urmă și iau notițe. Am văzut cartea ta Vlogger la 13 ani. Vine cumva să acopere această preocupare? Ce înseamnă această experiență și ce înseamnă această carte?
– Eu asociez adolescența cu vocea în schimbare și asta mă face să o înțeleg mai bine. Vocea nesigură, neașezată, care glisează între pițigăiat și răgușit, care-și trădează proprietarul în cele mai importante momente, subminându-i discursul și iluzia autorității, ceea ce-l enervează, ei bine, această voce seamănă foarte mult cu personalitatea tulbure a adolescentului.
Soluțiile mele sunt răbdarea și umorul. Nu sunt un talent pedagogic, dar am vocația ascultării celuilalt. Îl aud ce spune și sunt atent, chiar curios. Pandemia mi-a dat prilejul să stau mai mult cu Filip, băiatul meu preadolescent. Am stat la taifas cu el. Vlogger la 13 ani e o carte scrisă în urma acestei experiențe. Gașca lui online mi-a amintit de propria mea gașcă cu care bântuiam pe la blocuri, prin gară sau în parc.
– Îi sfătuiești ce cărți să citească? Crezi că s-a schimbat mult tipul de literatură, de recepție, de consum al lor față de perioada adolescenței noastre? Deseori am impresia că trebuie să învățăm noi mai mult de la ei…
– Adolescenții nu pot fi sfătuiți. Poți să-i molipsești de entuziasm sau să-i faci să descopere ceva, dar în nici un caz să le dai sfaturi. Irascibilitatea, nerăbdarea și contestarea oricărei autorități sunt intrinseci vocii în schimbare, care își caută registrul propriu. Nu doar vocea e în schimbare, ci și lumea în care trebuie să-și găsească un loc.
Mă uit la Filip și prietenii lui, sunt ființe hibride, trăiesc jumătate în lumea concretă și jumătate în lumea virtuală, online. Pandemia a accentuat acest caracter hibrid și l-a legitimat prin efortul de digitalizare a tuturor sectoarelor, de la educație la administrație. Inevitabil asta a schimbat relația cu cartea tipărită, cu suportul de hârtie. Pentru ei, pixelii sunt vii, pulsatili și plini de adrenalină, în timp ce pagina de hârtie li se pare statică și lipsită de interacțiune.
E o revoluție care are loc sub ochii noștri, o schimbare radicală cu bune și cu rele. Sigur că avem de învățat de la ei – în gesturile lor simple putem citi viitorul.
Despre umor în literatură
– Revenim în Copou. Mereu sunteți văzuți în trei – sau erați, nu mai știu: Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Teodorovici. Era un soi de Trio de Copou al literaturii române contemporane chiar dacă fiecare face alt tip de literatură. Știi ce mi s-a părut comun la voi? Un anumit tip de umor subtil, inteligent, deloc agresiv – molcom, bun, dar care-și face treaba. Cum e cu umorul, din păcate tot mai rar la noi, în literatura ta? Și chiar a colegilor tăi de Copou…
– Nu numai umorul ne unește, ci și o prietenie veche. Plus o dorință de a urni lucrurile și de a face proiecte. Să ne amintim de Club 8 și de Outopos. Apoi, de FILIT, evident. Cred că mai avem în comun un anumit talent pentru management cultural, simțul evenimentelor, capacitatea de a crea atmosferă.
În fine, e o echipă cu care oricând m-aș înhăma la un proiect nou. Revenind la umor, chestiunea e serioasă. O cultură dominată de definiția estetizantă a literaturii nu vede cu ochi buni umorul – imediat riști să fii trecut la literatură umoristică, de divertisment, la genul minor, alături de literatura pentru copii.
Lucrurile se află în plină schimbare acum. Pentru mine, umorul e unul din ingredientele de bază ale talentului de prozator, alături de empatie, simțul observației și auzul fin, talent care e diferit de cel al poetului. Așa cum Howard Gardner vorbește de inteligențe multiple, cred că și talentele literare sunt multiple, specializate cumva pe genuri.
Despre politică
– Spune-mi, te rog, cum a fost experiența de senator: trecerea din lumea universitară, cultural-literară în lumea politică, în nucleul ei dur? Ce a însemnat această experiență pentru tine?
– E o experiență pe care n-am digerat-o pe deplin, încă mai meditez. Intri într-o logică a puterii și într-o disciplină de partid care pe termen lung te anihilează ca scriitor, artist, gânditor. Asta am resimțit cel mai acut, constrângerile/cenzura implicită a propriului partid, care funcționează indiferent cum se numește acela, plus volatilitatea principiilor.
Nu cred că miezul puterii e pentru artiști. Pe de altă parte, politica este esențială în funcționarea câmpului cultural, așa că e nevoie de implicare. Concluzia mea provizorie este că vâltoarea politicii este pentru managerii culturali, care să apere interesele creatorilor. Pentru creatori e o experiență în anticamera ratării.
– Eu aștept o carte despre experiența ta politică. Va veni sau e nevoie de timp?
– În parte, „Șoferul din Oz” se nutrește marginal din această experiență, ca logică a puterii sau ca atmosferă. Asta nu înseamnă că recunoști x personaj sau y situație. Pe măsură ce trece timpul, e o temă care va reveni în ceea ce scriu, sunt sigur.
Un roman cât două filme
– Una dintre cărțile tale de mare succes – Sînt o babă comunistă – a împlinit anul acesta 15 ani, cred. A fost transformată în film de regizorul Stere Gulea, a fost tradusă în multe limbi. A devenit cumva o emblemă a ta de care uneori nu ești bucuros. Știu cum e. Ce a însemnat această carte pentru tine și de ce crezi că s-a bucurat de atâta succes?
– E un succes care m-a luat pe nepregătite și care nu a fost ușor de gestionat, cu atât mai mult cu cât a venit la începutul carierei – e al doilea roman al meu. Am rezistat tentației de a repeta rețeta cu un volum doi sau vreo continuare și bine am făcut. O analiză a succesului face Bogdan Crețu în prefață la ediția aniversară a cărții, la care aș adăuga o discuție mai veche dedicată în revista „Vatra”.
Aș remarca în plus, ca premisă a succesului, convertibilitatea cărții în diferite ramuri ale artei. Pornind de la roman s-au făcut două filme ( unul artistic și altul documentar), mai multe spectacole de teatru și unul de balet. Spectacolul de la Budapesta, cu Judit Csoma pe scenă, se joacă în continuare cu casa închisă. Această convertibilitate a făcut ca „Baba” să ajungă la un public foarte numeros, un public nu doar cititor de literatură.
Ultimul roman – „despre lumea politico-interlopă”
– Tocmai ți-a apărut noul roman – Șoferul din Oz. E fierbinte, abia a ajuns și la noi. Poți să ne spui, te rog, așa un teaser – care este intriga și miza lui?
– „Șoferul din Oz” completează panorama postcomunismului românesc. Cel mai profitabil este de citit împreună cu „Raiul găinilor” și „Sînt o babă comunistă!”. Este un roman despre lumea politico-interlopă de după căderea dictaturii și nașterea noului capitalism, nu de puține ori sălbatic.
În timp ce perdanții revoluției se afundă în nostalgii și iluzii regresive, „băieții deștepți” se îmbogățesc. Povestea vremurilor noastre este povestea averilor lor, spune un personaj. În limbaj sociologic, e carte despre convertirea intergenerațională a diferitelor tipuri de capital – social, politic, economic. Cei care au citit-o spun că e o carte cu mult umor și cu faze de-un absurd feroce. Nu pot decât să mă bucur.
– Zi-mi, te rog, cum evoluează pregătirea pentru FILIT? Se ține anul acesta? Ceva surprize?
– Vestea bună este că FILIT-ul se ține și că pregătirile sunt în grafic. Vedem ce s-a întâmplat la Timișoara… Greul îl duc Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu. Cu siguranță vor fi surprize. Plăcute, vreau să zic. Dar ca să fie cu adevărat surprize, hai să le lăsăm așa.
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea