3 comentariiNăscut în 1998, Mihnea Bâlici este din comuna Piatra Șoimului, județul Neamț. Dar nu se consideră un „fiu al satului”. „Sunt un student de la Litere care nu a pus niciodată mâna pe sapă, abia dacă îmi salut vecinii”, spune el.
Studiază la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, scrie cronică literară și poezie. Volumul său de debut – „Cazzo” – a fost desemnat cartea de poezie a anului 2022 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.
Despre sensibilitatea pe care o are pentru epoca tranziției și nostalgia pe care i-o stârnește infrastructura comunistă rămasă în paragină, dar și despre „poezia” traumelor sociale generaționale, într-un interviu marca Vasile Ernu.
„Multora n-o să le placă ce spun”
Vasile Ernu: Eşti proaspătul câștigător al premiului Mihai Eminescu pentru debut în poezie cu volumul „Cazzo”, apărut anul trecut la Editura OMG. Ce mai înseamnă acest premiu azi şi ce reprezintă el pentru tine?
Mihnea Bâlici: Multora n-o să le placă ce spun, dar cred că este cel mai important premiu la ora actuală. Nu ca mecanism de consacrare, ci ca eveniment social. Controversele din jurul premiului ne dovedesc că el are un impact destul de mare în afara bulei noastre de literați și tineri creativi, mai ales cum se agață de numele poetului național.
Ce ne-a arătat premiul ăsta e că, în imaginarul public, imaginea noastră ideală despre toleranță și drepturi și eliberare simbolică nu prea există. Și e bine că ne arată asta.
Ce facem cu acești oameni „obișnuiți”, românii care trăiesc în altă temporalitate decât a noastră? Ne izolăm de ei? Îi respingem ca pe barbari? Facem literatură doar când nu se uită ei la noi? Nu cred că ăsta e scopul. La nivel de sistem, poate că încă avem nevoie de conflictul ăsta.
„În subsolul memoriei, am lucrat la volumul ăsta timp de 10 ani”
– Te-am perceput mult timp mai degrabă ca pe o voce nouă a criticii literare. Acum văd că ești poet. Tu cum te vezi şi cum împaci cele două registre care sunt totuși destul de diferite?
– Să știi că, înainte să scriu cronică literară, am scris poezie. Teoretic, în subsolul memoriei, am lucrat la volumul ăsta timp de 10 ani, tatonând terenul.
Dar, să-ți zic sincer, scrisul de cronică literară m-a blocat. Într-un fel, când accesam zona critică a gândirii (există așa ceva? lumea așa se raportează la creiere, ca la emisfere drepte și stângi, dar mie îmi sună a pseudoștiință), orice aș fi scris suna ca dracu: părea căutat, fals.
Dar la un moment dat, am început să lucrez din nou cu entuziasm și nu prea mă mai gândeam la critică. Deci nu cred că e o contradicție, dar nici o legătură între cele două. Nu am două personalități. Abia dacă am una. Nu e nicio rețetă.
Despre poezia nouă: „Centrarea pe individ, pe dezvoltare personală. E puțin trist”
– Privind spre ce se întâmplă în poezia nouă, fără a fi socialist sau mare cunoscător, am un sentiment că apare un soi de „nouă sensibilitate”. Putem vorbi despre niște tendințe specifice noii generații de poete-poeți? Ce definește, care ar fi caracteristicile poeziei actuale?
– Într-o dare de seamă despre poezia din 2022 în revista Cultura, Yigru Zeltil a publicat un articol cu titlul „Poezia. Accesoriu de lifestyle și/sau mod de viață asumat”. Cred că descrie bine „noua sensibilitate”.
Pe de o parte, avem o poezie care oglindește un lifestyle, o estetică a cotidianului artsy, iar termenul sună așa de corporatist pentru că este. Aici văd că se încadrează OMG.
Pe de altă parte, avem o poezie angajată politic și identitară, iar aici apar în schemă FrACTalia, Cenaclul X, Literatură și Feminism etc. Însă eu aș merge mai departe cu ideea.
Cele două reflectă (nu în întregime, există destule excepții) același mecanism neoliberal: centrarea pe individ, pe dezvoltare personală, terapia prin artă, mistica self help. Pentru mine, asta e „noua sensibilitate”. Și e puțin trist. Aș vrea să văd cât mai multă lume depășind chestia asta.
„Am o nostalgie imensă față de infrastructura comunistă rămasă în paragină”
– Eu acum lucrez mult cu anii 1990-2000 şi mai ales cu traumele acelor ani, şi mai ales ale copiilor născuți atunci, trăiți în epoca „tranziției”. Mi se pare că în poezia ta regăsesc multe dintre aceste traume? Ce a însemnat pentru tine acea epocă?
– Cred că am o oarecare „sensibilitate” pentru epoca tranziției. Fiind născut în 1998, e punctul zero al experienței mele. În primul rând, am o nostalgie imensă față de infrastructura comunistă rămasă în paragină: blocuri, dispensare, fabrici, linii ferate etc. Există ceva monumental în degradarea de la începutul secolului.
În al doilea rând, e și un efect de domino interesant, care pornește de la istoria mare (postcomunismul), trecând prin economie (privatizarea agriculturii) și prin familia mea (tata, fost student la agronomie, rămâne șomer în 2002 și pleacă în Italia)…
„Sunt un student de la Litere care nu a pus niciodată mâna pe sapă, abia dacă îmi salut vecinii”
– Dacă aş caracteriza poezia ta, aş spune că eşti poetul „generației copiilor abandonați” de părinți şi de cei maturi: abandon, singurătate, un soi de puternică interiorizare, care la suprafață ascunde bine trauma. În ce măsură crezi că poezia ta este legată de aceste traume sociale generaționale?
– … și ajunge, în cele din urmă, la mine și la poezie.
Zici bine, sunt efectul acestor traume sociale generaționale (deși n-aș insista doar pe registrul negativ: au fost și multe bucurii, speranțe, distracții, iubiri etc.).
Asta nu cred că mă face vocea unei generații, ci doar un fel de hârtie de turnesol pentru niște tensiuni sociale, pentru un moment istoric dat. Și poate nici nu sunt cel mai bun exemplu pentru asta. Până la urmă, nu sunt „fiul satului”. Sunt un student de la Litere care nu a pus niciodată mâna pe sapă, abia dacă îmi salut vecinii. Dar e tot ce am avut la îndemână până acum. Probabil că cineva o va face mai bine decât mine.
– Cred, și am mai spus, că, în epoca în care intrăm, literatura va fi dominată de femei şi de periferie. Adică nu clasicul bărbat edicta din Iaşi, Cluj şi București va da tonul, ci niște tineri, dominant fete, de prin orășelele de provincie. Tu cum vezi această ipoteză?
– Să dea Dumnezeu, dar eu nu cred că va fi așa. Între contextul nostru, patriarhatul instituționalizat și inegalitate geografică există și vor exista niște legături pe care nu le văd eliminate prea curând.
Dacă vom avea literatură scrisă de femei, ea va fi produsă tot prin intermediul centrelor urbane și universitare deja existente (deci tot prin Iași, Cluj, București). Dacă vom avea literatură „din provincie”, ea va fi trecută tot prin instituțiile conservatoare ale municipiilor județene. Avem nevoie de alte strategii.
„Virtual vorbind, cred că literatura română are multe de oferit”
– Cum vezi evoluția actuală a literaturii contemporane românești? Are ceva specific, ceva important de oferit?
– O duce destul de bine literatura contemporană, avem mulți autori buni și foarte buni, dar nu pot să nu observ că trece printr-o criză de relevanță de câteva decenii. Nu doar că nu prea avem acces la spațiul internațional (cu câteva excepții, desigur), dar pare că și cititorii locali de vârsta mea tind să se îndrepte către alte literaturi, scrise sau traduse, de obicei, în limba engleză.
Există o hegemonie globală cu care nu ne-am sincronizat încă, și nu-mi dau seama care soluție e mai bună. Să mizăm pe o mondializare forțată, adică să scriem despre teme și prin stiluri „vestice”? Sau să ne îngropăm în localism, să scriem despre comunism și despre tranziție ad nauseam, sperând să ne observe un ochi exterior?
Cred că și tu te lovești de întrebările astea, Vasile. Dar da, virtual vorbind, cred că literatura română are multe de oferit.
Zece tineri scriitori, de căutat în librării
– Dacă e să recomanzi cinci poete, poeți foarte tineri care ar fi aceea? Dar cinci pozatoare, prozatori foarte tineri?
– Am să aleg, pe bune, niște persoane foarte tinere, deci nu douămiiști sau post douămiiști consacrați. Am presărat și niște nedebutați în volum.
Pentru poezie: Tudor Pop, Ana Ivan, Alexandru Adam, Mircea Andrei Florea, Nóra Ugron și Kali Ágnes.
Pentru proză: Sașa Zare, Mihnea Mihalache-Fiastru, Iulian Bocai, Oana Uiorean și Felix Tzele.
Foto: Ciprian Hord