”Probabil că nu avem autori contemporani de anvergura lui Tudor Arghezi. Se fac copywriters ori dezvoltă scenarii pentru jocuri video”

Zilele acestea a apărut una dintre cele mai așteptate cărți ale ultimilor ani – Istoria literaturii române contemporane 1990 – 2020 semnată de criticul și istoricul literar Mihai Iovănel. O carte monumentală, importantă despre care se va scrie mult. Am discutat cu autorul, una dintre vocile cele mai reprezentative ale criticii încă tinere. 

-Dragă Mihai Iovănel, mai întâi felicitări pentru această imensă muncă depusă: volumul impresionează prin dimensiunile și tematicile abordate. 
-Mulțumesc.

-Mă gândesc că o istorie a literaturii – pe linia Lovinescu, Călinescu, Manolescu – mereu va naște multe polemici. Aș vrea să pornesc de la o întrebare simplă: care este de fapt miza centrală a acestui volum? Știi, bănuiesc că mai toți scriitorii deja fac cercetare să vadă dacă  se găsesc acolo – ca într-un muzeu? Volumul, spun gurile rele, se citește de la indice, de la coadă spre început…
-Principală miză a fost să o duc la capăt. Și n-o spun doar în contextul pandemiei de Covid, când speranța de viață nu mai e ce-a fost. Dar o astfel de carte este greu de „produs”. Am lucrat la ea, cu câteva pauze destul de lungi, din 2014. E nevoie de mult timp pentru a aduna date (care, la cât de precar se prezintă bibliotecile și în general arhivele din România, sunt greu de strâns), pentru a citi zeci de mii de pagini (proză, poezie, critică, eseistică, publicistică etc.) și pentru a scrie sintetic despre ele. 

Recomandări

Cauzele unui fapt statistic înfiorător: 41% dintre tinerii români ar accepta dictatura. Sociolog: „Totul este deja luat de generațiile precedente”

-Cum te-ai organizat?
-Am lucrat la carte part-time, navigând între job-ul de cercetător într-un institut al Academiei și activitatea săptămânală de cronicar literar la platforma Scena9. Această specializare dublă, de cercetător și de cronicar, nu este ușor de dus. În calitate de cercetător vizezi rezultate pe termen lung, în calitate de cronicar trebuie să scrii despre o carte săptămânal și sari de la una la alta, fără a putea urmări sistematic o temă. Combinarea lor nu este deci chiar recomandată, pentru că proiectul pe termen scurt fragmentează atenția pentru proiectul pe termen lung. Pe de altă parte, dubla specializare mi-a permis să adun multe date utile pentru Istorie…. Și, coroborată cu alți câțiva factori, m-a pus în poziția ideală pentru a o scrie. Printre acești factori amintesc și vârsta. 

La 42 de ani sunt suficient de tânăr pentru a fi receptiv față de literatura scrisă azi, dar și suficient de matur pentru a fi cunoscut pe pielea mea ultimii ani de comunism și tot postcomunismul.

Nu spun că eram singurul calificat pentru o scrie Istoria…. Spun doar că, dintre cei potențial calificați, am fost singurul dispus să-și asume un efort care nu aduce mai mult punctaj academic decât un articol științific documentat și scris într-o lună. 

Recomandări

Ce înseamnă moartea liderului Hamas, Yahya Sinwar, pentru Orientul Mijlociu. Netanyahu câștigă politic, dar conflictele în regiune nu se vor încheia | ANALIZĂ

Când literatura devine ”o istorie politică, economică și socială a României de după comunism”

-Ți-ai propus ceva?
-Ce am urmărit prin această carte? În primul rând, să ofer o imagine dinamică și complexă a literaturii române de după comunism, adică a literaturii din ultimii 30 de ani. Nu am scris doar despre literatură. În momentul de față, literatura fără context nu mai înseamnă mare lucru. M-a interesat să captez felul în care viața noastră din ultimii 30 de ani a intrat în literatură. Adică influența realității asupra literaturii, dar și influența literaturii asupra vieții.

Literatura ne ajută să ne reprezentăm mai sintetic realitatea, dar ne și manipulează, ne introduce implanturi de memorie falsă, experiențe pe care nu le-am trăit la prima mână, dar pe care ni le amintim ulterior ca și când ar fi fost de la început ale noastre. Pe scurt, Istoria literaturii române contemporane este și o istorie politică, economică și socială a României de după comunism.

”Am scris despre Cărtărescu, dar și despre Pavel Coruț și Irina Binder”

Recomandări

Marcel Ciolacu și George Simion conduc la prezidențiale și în sondajul CURS. Pe ce locuri sunt Mircea Geoană și Nicolae Ciucă

-Revenin la întrebarea legată de numele analizate în carte…
-Pentru ca imaginea să fie cât mai complexă, nu am ocolit nici literatura de consum, care este ocolită de regulă de istoricii literari din România. Am scris despre Cărtărescu, dar și despre Pavel Coruț și Irina Binder. În ce privește indicele de nume, multă vreme n-am vrut ca Istoria… mea să aibă un indice. Nu voiam să ofer un shortcut  scriitorilor care se caută la indice și după ce se găsesc (sau nu se găsesc) au terminat de citit cartea. 

Din punctul meu de vedere este mai importantă imaginea de ansamblu a literaturii contemporane pe care am construit-o decât cine apare și cine nu apare.

Dată fiind limitarea resursei timp, a trebuit să fac o serie de sacrificii tactice – nu puteam să scriu despre toate cele 40-50.000 de volume de poezie tipărite după 1989 (potrivit estimărilor unui poet/critic care a avut curiozitatea și perseverența să le inventarieze). Dar editura a vrut ca volumul să aibă un indice și n-am avut nimic împotrivă. Cu siguranță este util. 

Când Mihail Sebastian ne ajută să înțelegem ce se întâmplă azi

-Istoria literaturii propuse de tine are și termenul ”contemporan” – cuprinde perioada 1990-2020. Ce înseamnă ”literatură contemporană”?
 -Răspunsul simplu este „literatura scrisă în ultimii 30 de ani – 30 de ani și ceva”.

Însă întrebarea este doar în aparență simplă. Cuvântul „contemporan” ascunde paradoxuri temporale ca o un text SF despre călătoria în timp. Nu e suficient ca un scriitor să trăiască și să publice azi pentru ca el să ne fie contemporan. Un autor care publică azi poezie sămănătoristă la Editura Amurg Sentimental este mai puțin contemporan decât un autor interbelic precum Mihail Sebastian, al cărui jurnal, scris în urmă cu 80 de ani, ne poate ajuta să înțelegem mai bine ce se petrece în 2021 (în materie de neofascism & co. – vezi Lavric, AUR etc.). 

Nu toți scriitorii care trăiesc în vremea noastră ne sunt contemporani, nu toți scriitorii care au murit în urmă cu nu știu câți ani au încetat prin aceasta să ne fie contemporani.

-Volumul debutează cu un capitol amplu despre „evoluția ideologiilor”. Pare ceva surprinzător pentru că tradițional la noi cultura, literatura este scoasă din acest câmp al politicului și ideologicului. Care este miza acestei aduceri a literaturii în câmpul politicului, ideologicului? 
-Înainte de comunism cam toți criticii importanți (de la Maiorescu și Gherea până la Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu) au acordat importanță ideologiei. Excluderea ideologiei este mai degrabă un fenomen recent în România. 

Oamenii au ieșit din comunism cu o aversiune puternică față de cuvântul „ideologie”. De la grădiniță până în facultate (și chiar și după aceea, după integrarea în câmpul muncii), un cetățean care trăia în comunism trebuia să învețe alfabetul socialismului științific. Asta a provocat o reacție de respingere.

La 30 de ani după căderea comunismului, nu cred că o astfel de reacție de respingere mai este justificată. 

Respingerea ideologiei nu este doar o problemă românească. Conservatorii și neoconservatorii de pretutindeni fac alergie când aud cuvântul „ideologie”. Ei echivalează ideologia cu „corectitudinea politică” sau cu „sexomarxismul”, niște etichete stupide prin care îi incriminează pe cei care gândesc progresist. N-ai cum să-i convingi că și propria lor poziționare este tot o formă de ideologie.  

-Vorbești despre „evoluția sistemului literar și al criticii literare”: în ce constă  acest „sistem” și evoluția acestuia? 
-Sistemul este matricea în care scriitorii trăiesc, produc și interacționează cu instituții specifice (Uniunea Scriitorilor, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, edituri, reviste etc.) și cu realitatea în general. Ceea ce face un scriitor de-a lungul acestui traseu este parțial autonom (și impredictibil), parțial condiționat (și predictibil). Am încercat să descriu ambele ipostaze.

-Poți detalia?
-Evoluția privește schimbarea sistemului centralizat și stabil din comunism (cu tot ce presupunea aceasta, inclusiv controlul politic) cu un sistem destructurat și decapitalizat. Înainte de decembrie 1989 scriitorii erau privilegiați, dar controlați politic într-o anumită măsură; după această dată au devenit liberi, dar privilegiile s-au cam evaporat. Bine, între timp o parte dintre privilegii au fost recuperate. De pildă, la inițiativa legislativă a lui Adrian Păunescu, scriitorii membri ai Uniunii Scriitorilor primesc un sport de 50% la pensie. 

Dacă ai publicat trei volume mediocre de poezii (3 x 40 de pagini fiecare), ai făcut rost de câteva cronici literare și ai intrat în Uniunea Scriitorilor, ai parte de un bonus substanțial la pensie.

Dacă în schimb ai fost lăcătuș mecanic, inginer, doctor sau măturător stradal ori țăran, nu primești nimic în plus. Mi se pare ditamai clasismul, dar așa stau lucrurile. Sigur, pot încerca să înțeleg și cauzele care au stat la baza legii inițiale. Mulți scriitori din comunism care lucraseră înainte de 1990 în sistemul cultural (la edituri, în presă) s-au trezit muritori de foame după căderea comunismului, după ce acele edituri sau publicații au falimentat sau au ajustat salariile și pensiile la cote de mizerie. Deci acel spor de pensie avea inițial rolul de a ușura bătrânețea unor scriitori din comunism. Pe de altă parte, ce au primit din partea statului sutele de mii de muncitori disponibilizați după 1989? Sau cei care au muncit zeci de ani la CAP ca să primească după 1989 o pensie de trei lei?

Literatura capitalismului periferic din România

-Urmărești mai multe fenomene literare importante în evoluția lor. Ficțiunea este unul dintre elementele centrale, un gen important. Care sunt elementele centrale ale „evoluției ficțiunii”: ce o diferențiază față de epoca/epocile precedente? Care sunt elementele definitorii ale „ficțiunii contemporane”?
-Simplificând foarte mult, ficțiunea din primul deceniu și ceva de după comunism (anii 90 – prima parte a anilor 2000) poate fi redusă la trauma ieșirii din comunism și a intrării în societatea de consum. Autorul tipic este Radu Aldulescu, care practică un realism mizerabilist plin de zgomot, furie și sânge pe pereți. Ficțiunea din ultimul deceniu și ceva (sfârșitul anilor 2000 – anii 2010), deși continuă să problematizeze comunismul, o face într-un mod mai puțin melodramatic decât în prima fază. Capitalismul (sigur, în forma lui periferică pe care o cunoaștem în România) s-a transformat în realitatea noastră stabilă, de care, că ne place sau nu, nu prea mai putem să scăpăm. Autori tipici: Lavinia Braniște, Mihai Radu. 

”Poezia a fost produsul nostru premium”

-Poezia rămâne unul din genurile poate cele mai consistente și calitative ale literaturii românești. Cumva poezia este „tot ce avem mai bun”. Ce se întâmplă cu poezia contemporană? Ce aduce ea nou, ce fenomene noi au loc? Ce are ea specific? Ce va rămâne din ea? 
-Bine zici „rămâne”. Întotdeauna, de-a lungul celor aproape două secole de literatură română modernă, poezia a fost produsul nostru premium. Nu neapărat din rațiuni flatante. Producerea poeziei solicită un efort mai puțin sistematic decât proza. O poezie azi, alta mâine, încă una peste cinci luni – astfel în vreo trei ani și cel mai leneș poet poate obține un volum de 40-50 de pagini. 

Într-o perioadă de 30 de ani poți publica 10 volume de poezie, suficiente să intri de trei ori în Uniunea Scriitorilor. La proză e mai greu, trebuie să muncești mai mult și mai constant.

Ca să nu mai vorbesc de critică și istorie literară: până citesc eu un roman de 500 de pagini, un poet mai iute de picior a și scris jumătate de plachetă sau 2-3 cărticele pentru copii. Sigur, de dragul demonstrației pun în paranteză parametrii calitativi. Consecințele care decurg din poziția de number 1 a poeziei în literatura română sunt cunoscute. Poezia este, cu puține excepții, mult mai puțin traductibilă și deci mult mai puțin exportabilă decât ficțiunea. Pe scurt, avem o poezie foarte bună, dar în general o producem doar pentru consumul intern, nu și pentru export.

Cine vrea să vadă ce s-a întâmplat cu poezia română în ultimii 15-20 de ani să-i citească pe Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Dan Sociu, Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Medeea Iancu, Vlad Drăgoi, Florentin Popa, Cosmina Moroșan. În mod normal ar trebui să intre în manuale cât de repede.

-Vorbești spre final despre „specificul transnațional”. În ce constă acest specific? Și ce înseamnă un „canon transnațional”? În ce constă el?
-Sintagma de „specific transnațional” este în punctul de plecare o răutate la adresa lui G. Călinescu, care-și încheia Istoria literaturii române de la origini până în prezent, publicată în 1941, adică în plin fascism antonescian, cu un capitol numit „Specificul național”. Acolo Călinescu diferenția, într-un limbaj destul de rasist, între scriitorii români autentici și scriitorii „alogeni” de limbă română. Evident, naționalismul lui Călinescu este astăzi expirat și merită tratat cu cruzime.

Dincolo de aceasta, prin specific transnațional înțeleg imaginea literaturii române care circulă dincolo de granițele fizice ale României, fie că e vorba de proza tradusă a lui Mircea Cărtărescu sau Norman Manea, de poezia bilingvă, româno-americană, a lui Andrei Codrescu, sau de proza Hertei Müller (care, deși scrisă în germană, vorbește totuși despre realități românești). 

-Și o ultimă întrebare. Ceea ce numești tu „literatura contemporană” în ce poziție se află față de epocile precedente? E o involuție, e o evoluție sau suntem prinși undeva într-un spațiu de mijloc? Cum vezi relația ei cu trecutul și mai ales cum o vezi evoluând? Ne așteaptă vremuri mai bune sau mai proaste din punct de vedere al creației literare? 
-Cei 30 și ceva de ani care au trecut de la căderea comunismului în decembrie 1989 reprezintă o perioadă mai lungă decât cea interbelică (1918-1941, adică 23 de ani) și mai scurtă decât cea comunistă (1948-1989, adică 41 de ani). 

Probabil că nu avem autori contemporani de anvergura lui Tudor Arghezi. Dar m-aș feri să pun discuția în termeni de evoluție/ involuție. Oferta  prezentului este mult mai bogată decât în urmă cu 80 de ani. 

Creativitatea narativă sau poetică monopolizată pe atunci de literatură a migrat și către alte zone – publicitate, game design, scenarii TV etc. Oameni care acum 80 de ani ar fi investit în poezie sau în roman sunt acum copywriters ori dezvoltă scenarii pentru jocuri video sau pentru miniserii TV.

În ce privește viitorul literaturii române, fac o predicție la sfârșitul Istoriei…, dar nu vreau să o spoileresc aici. Oricum, omenirea are de rezolvat pe termen scurt probleme mult mai grave decât viitorul acestei literaturi.

Urmărește-ne pe Google News