INTERVIU. „Punk Rock”, un spectacol anti-tot despre problemele adolescenților: „Nu educă părinții, dar le arată prin ce trec copiii lor acum”

„Nu mă mai preocupă nimic legat de voi!”, strigă Chadwick, personajul interpretat de Alex Popa. Cocoțat pe un scaun, înfășurat în bandă adezivă și ud, după ce un coleg, Bennet (Matei Arvunescu), l-a băgat cu capul în toaletă, tânărul rămâne calm și demn. Fața îi este plină de ruj roșu pentru că tot Bennet o forțase pe Tanya (Teo Dincă) să-l dea cu ruj pe buze și apoi pe iubita lui, Cissy (Ana Udroiu), să-l sărute, doar ca să aibă un motiv în plus să-l batjocorească, așa cum făcuse tot liceul.

Inspirată dintr-un caz real

Scena face parte din spectacolul „Punk Rock”, jucat până recent la Teatrul Excelsior. Niște adolescenți dintr-un orășel de lângă Manchester sunt în ultimul an de liceu, cu doar câteva luni înainte de examenele finale. Cei șapte tineri reprezintă toate tipologiile de elevi, de la bully-ul și tocilarul până la fata cea nouă și sportivul.

Își petrec mare parte din timp în biblioteca școlii, care devine un soi de cameră de experiență. A flirtului, a bullying-ului, a violenței fizice. Povestea începe când la liceu se transferă Lilly Cahill (Ioana Niculae), care se împrietenește prima dată cu William Carlisle (Dan Pughineanu), genul de puști introvertit. El îi mărturisește că i-au murit părinții, în timp ce Lilly îi arată cicatricile de pe mâini pe care și le-a provocat după arsuri. Când fata află că de fapt William a mințit-o, ia distanță față de el. Pe alt plan, Bennet bătăușul devine din ce în ce mai agresiv cu Chadwick – tocilarul -, iar bullyingul scapă de sub control. 

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

William se schimbă apoi la 180 de grade, devine impulsiv după ce află că Lilly este împreună cu Nicholas (Alex Călin) – după ce el își construise o viață imaginară alături de ea. Iar spectacolul vine cu un final tragic.

La baza piesei de teatru scrisă în anii 2000 de Simon Stephens (52 de ani), unul dintre cei mai apreciați dramaturgi contemporani din Marea Britanie, stă un caz real: masacrul din 1999 dintr-un liceu din Colorado. Atunci, doi elevi de clasa a XII-a și-au împușcat 12 colegi și un profesor, apoi s-au sinucis în biblioteca școlii.

„Punk Rock” este regizat de Vlad Cristache și a avut premiera în primăvara anului trecut la Teatrul Excelsior din București. Anul ăsta, a avut ultima reprezentație la finalul lunii ianuarie, însă urmează să se joace din nou începând din martie. Cristache spune despre spectacol că este „anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti tot ce limitează manifestarea liberului arbitru”. Scenele sunt delimitate prin momente muzicale live ale actorilor, cu vocea, chitara și tobele.

Am vorbit cu actorul Dan Pughineanu despre stările adolescenților din spectacol, despre cum se pliază teatrul românesc pe realitatea socială, precum și despre ce ar putea să învețe adulții din spectacolul „Punk Rock” și de la personajul său, William Carlisle.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Pughineanu, 28 de ani, a câștigat anul trecut premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul Marlene din „Opera de trei parale”, pus în scenă tot la Teatrul Excelsior. În stagiunea actuală joacă, printre altele, în „Familia Addams”, „Urâtul”, „Aproape” și „Orașul nostru”.

„Dacă ar fi fost un psiholog în școală…”

Libertatea: În „Punk Rock” avem toate tipologiile pe care le întâlneam și noi ca elevi la școală. Tocilarul, bully-ul, sportivul și așa mai departe. Cum crezi că se reflectă societatea românească în ceea ce ați pus voi pe scenă?
Dan Pughineanu: Da, într-adevăr, în spectacol sunt niște tipologii foarte clar delimitate, niște tipologii cu care ne-am întâlnit, bănuiesc, toți în liceu. Cred că tipologiile alea din liceu cumva se cam păstrează în adulții care pleacă din liceu. 

Despre societatea noastră, acum, nu știu ce ar putea spune spectacolul…

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

– Oamenii nu se schimbă în niciun fel?
– Într-o notă mai pozitivă, mai optimistă, mi se pare că s-au schimbat mai multe lucruri, cel puțin în ultimii ani. Nu mai este o problemă atât de mare această agresivitate, nu neapărat fizică. Nu mai e o virtute această agresivitate, chiar și în, nu știu, politică. Mi se pare că oamenii, sau, mă rog, electoratul, dacă e să o luăm pe partea asta politică, cumva s-a deșteptat.

Deci, din punctul ăsta de vedere, îmi place să cred că suntem mai bine. Spre deosebire de momentul în care a fost scrisă piesa, mi se pare că acum victimele sunt ascultate mai mult decât cum era pe vremea aia și cum e și în piesa noastră. Victimele sunt ascultate mai mult, li se oferă platforme de diferite feluri, astfel încât să-și poată spune povestea.

– Spectacolul vorbește foarte mult despre anxietate, depresie, violență, toate astea ascunse cumva sub masca adolescentului nedreptățit și rebel. Ți se pare că adolescenții de acum vorbesc mai mult despre problemele astea decât o făceam noi înainte? Mă gândesc și la faptul că piesa a fost totuși scrisă în anii 2000. Și nici personajele nu par să știe cum să comunice ce probleme au.
– Da, da. Și cred că așa era și societatea pe atunci. Adică sunt sigur că așa era, pentru că probabil fiecare piesă vine ca un răspuns la un anumit element din societate și cred că asta a venit într-adevăr la ce ai spus tu.

De exemplu, mă gândesc și la chestia asta – într-adevăr, e o discuție mai lungă aici, dar chestia asta că acum nu mai este tabu faptul că se merge la psiholog. Spre deosebire de acum câțiva ani, când, într-adevăr, psihologul era: „a, te duci la psiholog, deci ești bolnav”.

Învățăm să ne exprimăm mai bine frustrările, dorințele, problemele, traumele. Asta mi se pare o chestie foarte bună și care, într-adevăr, nu prea se vede în piesă, pentru că, uite, poate dacă ar fi avut un psiholog în școală – nu la sfârșitul spectacolului, ci în școală -, poate nu s-ar fi ajuns la deznodământul piesei.

Teatrul nu este ceva elitist

– Spectacolul are multe scene dure, cu tentă sexuală și vocabularul este un pic licențios, se face referire directă la viol, spre exemplu. Violența, hărțuirea stradală, educația sexuală, astea sunt încă văzute – mai puțin, e drept -, ca subiecte tabu, deși ele sunt parte din societate. Unde se situează teatrul între realitatea socială și entertainment?
– În niciun caz nu cred că teatrul ar trebui să fie doar entertainment. Cu siguranță sunt și spectacole cu mare succes, care sunt jucate cu foarte mare plăcere, care sunt pur entertainment, dar nu cred că ar trebui să se facă rabat de la anumite elemente, care sunt foarte des întâlnite în societate, doar din cauza unor probleme pe care le-ar putea avea unii părinți.

Și așa mi se pare că e și în spectacolul nostru. Să faci un spectacol despre adolescenți care trec prin acele… E o perioadă foarte stresantă, plină de schimbări, practic, ți se deschide lumea în fața ochilor. Să faci un spectacol de genul ăsta în care să nu fie un limbaj licențios și înjurături sau lucruri de genul ăsta, mi s-ar fi părut pueril.

Sunt sigur că și de asta a scris Simon Stephens (autorul piesei „Punk Rock”, n.r.) textul ăsta și de asta l-am făcut și noi așa.

Și apropo, e ceva în care cred din ce în ce mai tare. Noi, ca oameni de teatru, ar trebui să lucrăm înspre a schimba această percepție a spectatorilor despre teatru cum că ar fi un „altar al culturii”. Pentru că nimeni nu spune: „Măi, n-am mai fost de foarte mult timp la un film. Hai să merg la un film la cinema”. Nimeni nu spune asta. Dar auzim: „N-am mai fost la un spectacol de mult timp. Hai să mergem la teatru…”.

Mi se pare o greșeală foarte mare din start, pentru că teatrul, la fel ca filmele sau orice altă activitate, la fel cum și ele pot să fie entertaining sau interesante pentru o anumită plajă de oameni și neinteresante pentru alta, și teatrul este la fel.

Sunt oameni care încearcă mai multe feluri de filme sau mai multe jocuri pentru că nu le-a plăcut primul sau al doilea. La teatru, dacă ai văzut un spectacol, spui „nu mi-a plăcut, a, e clar, tot teatrul e așa”.

Ar trebui învățat publicul și asta mi se pare că încercăm și noi la Teatrul Excelsior să facem, să învățăm un public tânăr să fie un public bun de teatru.

Ceea ce nu înseamnă să aplaude tot timpul, nu înseamnă să-i placă orice spectacol pe care îl vede sau să meargă mai des la teatru, ci pur și simplu…

– Să încerce...
– Exact. Să aibă un gust antrenat, să știe unde merge, să știe ce fel de teatru îi place, ce fel de teatru nu-i place. Să caute din ce în ce mai mult, să nu se lase dacă a văzut un spectacol care nu i-a plăcut sau a fost plictisitor.

Mi se pare că toată lumea crede că cultura e ceva elitist, plictisitor. Dar nu e așa, nu ar trebui să fie așa. Trebuie să fie un eveniment social în care te întâlnești cu mai multă lume și te uiți la niște oameni care fac o poveste pentru tine.

Între Caragiale și realitatea contemporană

– Vine un pic și din istoria teatrului românesc, în care se juca mult Caragiale?
– Sigur. Deși este public foarte clar și de Caragiale. Eu am avut un spectacol de Caragiale, dar rescris. Rescrisă piesa „Dale carnavalului”. Este un public, într-adevăr, mai în vârstă, care vine la acest spectacol și spune: „Eu așteptam piesa lui Caragiale”. Sunt gusturi și gusturi.

– Apropo de realitatea socială despre care vorbeam mai devreme: este și treaba teatrului să facă educație?
– E o discuție destul de lungă și aici. Teatrul nu trebuie să educe, însă se întâmplă să educe câteodată. Dar asta nu înseamnă că teatrul are această menire.

De educație se ocupă școlile, părinții de acasă etc. Noi ne ocupăm cu altceva. Ne ocupăm cu poveștile, cu a arăta, dar nu neapărat a învăța. Dacă se întâmplă să înveți ceva, asta este foarte bine, dar nu e treaba noastră… Eu nu-mi iau acest job, de a educa publicul.

O cultură a fricii

– Când a scris „Punk Rock”, Simon Stephens a pornit de la un caz real din 1999, din Colorado, niște tineri de-a XII-a au omorât 12 colegi de-ai lor și un profesor și apoi s-au sinucis în biblioteca școlii. Într-un interviu, făcea referire la o cultură a fricii. Ai simțit că personajele pe care le jucați voi au această cultură a fricii? O avem noi?
– Frică în legătură cu ce?

– Frică în general, pentru că păreau să se teamă de ceva, deși nu puneau niciodată degetul pe ceva anume.
– Da, cred că este, cum se mai spune, a perfect shitstorm (o controversă, o situație în care mai mulți oameni dezbat în contradictoriu o situație, n.r.).

Faptul că lucrurile astea se întâmplă în liceu… Pentru că e, probabil, perioada de timp cea mai îmbibată de frică, o frică cumva și de viitor. E o frică de ce o să faci. Când eram în ultimul an de liceu, mă gândeam cum ar trebui cineva de-a XII-a să știe ce va face tot restul vieții.

Adică, mi se părea că ni se cere să luăm o decizie atât de importantă, nu înțelegeam cum de într-a XII-a trebuie să fie luată această decizie. Acum, nu știu cum era pe atunci, în 1999. Dar eu, pe pielea mea, asta am experimentat.

Sunt teme care apar și în spectacol. De exemplu, Cissy vorbește despre asta, spune că vrea să plece din orașul ăsta, care este un oraș mic de lângă o metropolă – Manchester. Vrea să plece din orașul ăsta și vrea să facă ceva cu viața ei, și dacă ia note mici, cum a aflat la sfârșitul piesei, poate n-o să ajungă să își îndeplinească potențialul.

Toate lucrurile le privești cu frică, și relațiile romantice le privești cu frică. Cred că e vârsta, bănuiesc. Dar după aia începe să nu-ți mai fie frică. Cred. (râde) 

„Părinții să înțeleagă prin ce trec copiii lor acum”

– Pentru cine este „Punk Rock”? 
– Păi, e clar, pentru publicul tânăr, ăsta este targetul nostru, al teatrului, pentru tineri până în jurul vârstei de 30 de ani. Pentru că personajele sunt de vârsta lor. Însă, sigur, ar putea să vină absolut oricine, pentru că sunt niște teme pe care toată lumea le are: frica de a fi respins, iubirea.

Deci, așteptăm cam toate tipurile de public. Mi se pare că e un spectacol care poate să spună ceva și unui copil de 15-16 ani, și unui om de 90. Sunt lucruri prin care ori trec acum, ori au trecut deja. Și au o importanță diferită pentru fiecare tip de public, dar cred că oricine ar putea să se aleagă cu ceva din spectacol.

Acum un an, când am scos premiera, au fost o grămadă de recenzii cum că în România nu s-ar întâmpla asta, că sunt niște chestii americanizate, că nu există la noi pistoale. Da, e o realitate cu care sper să nu ne întâlnim.

Nu știu dacă neapărat e un spectacol care să educe părinții, vizavi de cum se poartă cu copiilor lor, ci mai mult să li se arate cum a fost când au fost ei copii. Și poate prin asta să înțeleagă și prin ce trec copiii lor acum. Asta am văzut în familia mea, că părinții mei sau părinții prietenilor mei erau ca și cum ei n-ar fi trecut niciodată prin acele probleme, prin acele crize prin care treceau copiii.

Deși, dacă s-ar fi gândit un pic, ar fi putut spune: „și eu am fugit de acasă”. Eu n-am fugit niciodată de acasă, dar, sigur, erau colegi sau prieteni care nu aveau înțelegere acasă, pentru că pur și simplu părinții lor uitaseră. Se luaseră cu viața, bănuiesc, și au uitat prin ce trecem la vârsta aia.

– Cred că pur și simplu toate stările prin care treceau ei nu aveau încă un nume. De exemplu, anxietatea sau depresia.
– Exact. Apropo de asta cu 1999 și cum e acum. Da. Și în worst case scenario (în cel mai rău caz, n.r.), acum e mai bine decât era înainte.

– Cum ai vedea tu parcursul lui William?
– În general, mă feresc să zic ce am înțeles eu sau la ce m-am gândit eu când am citit sau când am făcut spectacolul. Farmecul spectacolului pentru spectatori este să-și aplice acelui spectacol convingerile și așteptările lui și ce au înțeles ei din spectacol peste ce au văzut.

Și de asta, de multe ori, când am mai văzut și eu actori sau regizori care au vorbit despre spectacolele sau filmele pe care le-au făcut și au spus „m-am gândit la asta și de asta a făcut asta”, cumva, pe mine m-a dezamăgit, pentru că eu credeam că e ceva despre mine, despre o experiență a mea personală pe care eu o corelam cu acel spectacol sau film. 

Acum, dacă mă întreb de personajul meu… A cui e vina? Adică e vina lui? E vina părinților? E vina sistemului educațional? Nu știu. Dar sunt convins că nu a ajuns arhitect.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Urmărește-ne pe Google News