1 comentariuVasile Ernu a discutat – în seria Literatura la zi – cu Sabina Yamamoto despre cartea ei. Despre experiența românească și cea japoneză. Despre diferențele culturale și cum a reușit să le adopte. „E o carte dură. Despre tranziție, iubire, lașitate, ratare, alcoolism, despre artă și intelectuali wannabe, despre depravare, durere, tăcere. Despre fugă, (in)adaptare într-o cultură total diferită, despre părinți, regret. Este o carte despre acceptare”, spune Sabina Yamamoto.
Vasile Ernu: Recent ai luat prestigiosul premiu pentru debut al revistei Observator cultural: cum ai primit această veste tocmai în Japonia?
Sabina Yamamoto: Cum am primit-o? Nu mi-a venit să cred. Fiind departe de lumea literară din România, mă așteptam să fie imposibil să câștig un premiu. Dar iată că m-am înșelat. După ce am aflat vestea, am plutit câteva zile de bucurie. Trebuie să recunosc, a fost incredibil!
– Hai mai întâi să ne spui cum ai ajuns în Japonia? Ca nu avem prea mulți scriitori români acolo. Care este aventura ta japoneză?
– Nu sunt mulți scriitori români în Japonia, așa este. Dar cei câțiva care sunt au adus această țară de la capătul lumii un pic mai aproape de România prin ceea ce au publicat.
Nu cred că am avut neapărat o aventură japoneză. Eu n-am căutat Japonia, ea a venit la mine când eram încă o copilă. Am început să învăț singură japoneza pe la 13-14 ani și am avut norocul să ajung pe meleagurile nipone în liceu. A fost dragoste la prima vedere, exact așa cum se pot îndrăgosti cei tineri. Și atunci, la doar 16 ani, mi-am zis că vreau să locuiesc în Japonia.
– Apropo: copilăria și adolescența pe unde le-ai petrecut? Și cât de importante sunt ele pentru viața ta de scriitoare?
– Copilăria și adolescența le-am petrecut pe o stradă numită Licăreț, care este și numele primului capitol din roman. În București, adică. Au fost extrem de importante pentru mine, de aici s-a născut și cartea pe care am scris-o. Se știe că copilăria influențează felul în care ne maturizăm și că experiențele timpurii ne modelează încrederea în sine și în ceilalți. O familie disfuncțională poate lăsa urme adânci, dacă nu sunt identificate și gestionate corespunzător. Astfel, multe dintre trăirile și întâmplările mele din acea perioadă au contribuit la formarea mea ca adult, ca părinte și, mai departe, ca autoare.
Când mi-a fost tradusă o carte în Japonia prima oară m-am confruntat cu acea cultură care mi s-a părut tare diferită de tot ce știam.
– Cum a fost pentru tine adaptarea acolo? Care au fost cele mai dificile lucruri pentru adaptare?
– Da, cei mai mulți percep Japonia ca fiind o altă planetă. Ceea ce nu este greșit. Chiar și după 20 de ani de trăit aici, încă există aspecte care mă surprind, mă frustrează și mă dezamăgesc. În același timp, consider că acestea sunt trăsături comune oricărei întâlniri cu o altă cultură pe glob.
După cum am menționat anterior, am fost fascinată de Japonia încă de la început, așa că m-am aruncat cu capul înainte, fără să anticipez ce avea să urmeze. Am devenit conștientă de barierele culturale abia după ce m-am căsătorit și am început să lucrez aici. A fost atunci când am învățat și conceptul de „tatemae”, care se referă la imaginea pe care un individ o prezintă în public, deseori diferită de sentimentele și opiniile lor reale. Acest lucru poate fi perceput și ca o formă de ipocrizie, un comportament pe care l-am învățat să-l accept, dar nu întotdeauna să-l înțeleg pe deplin.
„Japonezii vorbesc doar cât este necesar, în timp ce românii pot să vorbească fără oprire”
– După experiența ta poți spune: ce ne diferențiază radical și ce ne apropie, dacă există așa ceva?
– Fizionomia: românii sunt în general mai înalți și unii au ochii albaștri. Dar să răspund serios acum, sunt atât de multe aspecte care ne diferențiază, încât nu știu cu care să încep. Unul dintre aspectele care mi s-a părut distinctiv în Japonia este punctualitatea. Rareori nu ajung la timp și am o toleranță scăzută pentru întârzieri. Majoritatea trenurilor și metrourilor sunt la timp, iar ideea de „sfert academic” nu există. A fi cu cinci minute înainte de orice întâlnire este o normă obișnuită. Totuși, în timp ce mă laud cu punctualitatea mea, îmi amintesc de un incident din noiembrie anul trecut în România, când am lăsat un prieten să aștepte lângă Berăria H din cauza traficului neașteptat din București.
Un alt aspect este preferința pentru tăcere în cultura japoneză. Japonezii vorbesc doar cât este necesar, în timp ce românii pot să vorbească fără oprire, dacă li se oferă ocazia. Am observat că acest aspect al culturii japoneze a început să mă influențeze, în special în situațiile în care trebuie să vorbesc în public. Sunt poate prea concisă, ceea ce poate pune interlocutorii în dificultate, așteptându-se poate la mai multe argumente detaliate.
Un aspect mai puțin cunoscut despre japonezi este pasiunea lor pentru gastronomie. Sunt adevărați gurmanzi și sunt pasionați de diversele aspecte ale bucătăriei lor. Dacă dau drumul la TV acum, într-o sâmbătă după-amiaza, găsesc emisiuni precum „Ramen around Tokyo” pe canalul 3, „Seoul Food” pe canalul 4, „Cum să gătești takoyaki la temperatura ideală” pe canalul 6 și „Ce dulciuri poți cumpăra din stația Ochanomizu” pe canalul 8. Este clar că japonezii iubesc să mănânce și să descopere noi delicii culinare.
Închei aici, deși aș mai putea vorbi mult despre alte multe aspecte ale culturii japoneze, cum ar fi conceptul de muncă, respect, curățenie și bune maniere. Spațiul limitat nu-mi permite să dezvolt, dar acestea sunt doar câteva dintre elementele care fac cultura japoneză pe cât de captivantă, pe atât de diferită.
– Există în Japonia o comunitate românească? Există un interes acolo pentru această parte a lumii? Ce îi interesează dacă-i interesează?
– Nu, dar dacă există eu n-o știu. Noi, românii din Japonia, suntem cât se poate de români: avem grupuri-grupulețe. Bisericuțe, exact ca în gimnaziu.
– Să vorbim puțin de cartea ta: cum e să trăiești în Japonia și să publici în România?
– Exact așa cum este să trăiești în Franța și să publici în România, sau în Belgia (cred că aici e cea mai mare comunitate de scriitori români, dacă nu mă înșel). Poate un pic mai scump. Drumul până în România e în jur de 1.000-1.500 de euro. Depinde cât e biletul de avion. E frustrat. Ești întotdeauna departe, nu poți fi prezent la evenimentele mișto care se organizează. Nu poți fi invitat nicăieri, pentru că ești prea departe. Îți este permanent dor. Ești un nume, dar fără un trup.
„Tatăl meu a murit când aveam doar 15 ani, în fața mea”
– Despre ce este de fapt cartea ta fără a divulga tot conținutul? Te-a ajutat experiența ta japoneză și română?
– Exact despre asta e vorba. Despre experiența românească și cea japoneză. E o carte dură. Despre tranziție, iubire, lașitate, ratare, alcoolism, despre artă și intelectuali wannabe, despre depravare, durere, tăcere. Despre fugă, (in)adaptare într-o cultură total diferită, despre părinți, regret. Este o carte despre acceptare.
– Ea cuprinde mai multe perioade din viața ta: am înțeles că adolescența e o parte delicată? Apropo ce a însemnat adolescența ta și cum e să o povestești? De ce a fost dificil procesul…?
– Da, adolescența în anii 2000 a fost o perioadă dificilă pentru mulți dintre noi. În cazul meu, a fost cu atât mai diferită pentru că tatăl meu a murit când aveam doar 15 ani, în fața mea, în timp ce eram singură cu el acasă. Scrierea despre moartea lui a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Nu știu dacă aș avea curajul să trec din nou prin aceeași situație. Această experiență a stat la baza cărții, în care o scrisoare despre moartea tatălui meu, scrisă la vremea respectivă și dedicată surorii mele care nu a aflat de deces decât după câteva luni, a fost transformată și elaborată în forma finală în care apare în roman. Este greu pentru oricine să înțeleagă sentimentul „nu mai e nimeni acasă”, indiferent de procesul prin care treci.
– Crezi că ar putea apărea și o traducere acolo? Ar fi interesantă pentru ei această poveste și experiență? Căci până la urmă sunt povești cu caracter universal…
– Am discutat despre posibilitatea unei traduceri în japoneză, iar acest lucru este posibil să se întâmple. În ciuda caracterului universal al altor povestiri, „Nu mai e nimeni acasă” prezintă o poveste despre o familie disfuncțională de intelectuali aspiranți, supraviețuind după o lungă perioadă de comunism, confruntându-se cu sărăcia și alcoolismul – teme destul de tabu în Japonia. Cartea oferă o perspectivă asupra Japoniei văzută prin ochii unui străin, prezentând o țară est-europeană despre care japonezii cunosc doar puține lucruri, precum Hagi, Dracula și Nadia Comăneci. O traducere ar putea deschide inimile, mințile și poate perspectivele lor.
– Spune-mi, te rog, care sunt planurile tare? Acum, că ai un premiu important de debut, cresc și așteptările…
– Acest premiu important de care vorbești, mă sperie. Da, îmi dau seama că sunt așteptări, dar asta nu mă oprește îmi a dori de a scrie un alt roman, și fie vorba între noi, l-am început deja. Va rămâne să vedem, când o să apară, dacă va mulțumi așteptările.