ComenteazăÎn vârstă de 41 de ani, Cosmin Perța este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în Literatura contemporană. Doctor în filologie, cu o lucrare despre literatura fantastică europeană.
A debutat în 2002, cu placheta „Zorovavel”, urmată de volume de versuri precum „Santinela de lut”, „Cântec pentru Maria”, „Bătrânul, o divină comedie”, „Fără titlu” sau „Cântec de leagăn pentru generația mea”. Au urmat numeroase altă cărți de proză, cel mai recent volum al său a apărut în acest an, „Ca să nu se aleagă praful de toate”, la Polirom.
Vasile Ernu: Dragă Cosmin Perţa, tu vii din Maramureș. Recunosc că pentru mine acea zonă are conservat ceva foarte arhaic și rural. Adică mereu am impresia că este un soi de insulă care a conservat ceva foarte vechi tare bine – impresia că modernitatea a trecut pe alături chiar dacă în ultimii ani, odată cu migrația economică şi consumul, locurile par a fi schimbate. Cum arăta Maramureșul copilăriei tale?
Cosmin Perța: Un amestec bizar între rural și urban. Am copilărit și între păduri, dar și între blocuri. Pendulam între muzică populară, care se auzea peste tot, și BUG Mafia sau Paraziții și ambele aveau sens. Pe stradă lumea era la fel de pestriță, mulți oameni încă purtau costume populare, nu doar în zile de sărbătoare, în timp ce noi, adolescenții, făceam pe naiba în patru să strângem niște bănuți, prin tot felul de metode mai mult sau mai puțin legale, să ne cumpărăm haine de firmă sau imitații convingătoare. FILA, Diesel, Nike și Adidas erau zeii noștri. Statutul nostru în grup depindea de haine. Trendurile nu au trecut pe alături, au izbit în plin, mai ales în populația tânără, ducând uneori la niște mixturi culturale și de imagine hilare, pe care nu am greși dacă le-am numi kitsch. Dar toate aceste influențe și modificări operau asupra formei, nu asupra fondului maramureșean. Formele s-au tot schimbat, însă există un fond recognoscibil, autentic, un fel de a fi al oamenilor, care s-a dovedit extraordinar de rezilient în fața presiunilor.
– Dar cum îl vezi acum? Pentru că e cumva şi una din temele tale. Adică au loc procese de schimbare atât de profunde?
– Da, la nivel de imagine schimbarea este radicală față de acum 30 de ani. Există obsesia aceasta a păstrării tradiției, însă avem doar iluzia păstrării tradiției pentru că durata noastră de viață este foarte limitată. Tradiția acum 200 de ani era alta și peste încă 100 va fi diferită.
Știu ce vorbesc, am studiat etnologie. Mai mult decât tradiția, ceea ce se păstrează cred că este un tip de mentalitate, mult mai rezistentă la intemperii. În ultima jumătate de secol, lumea noastră s-a modificat radical, mai mult și mai repede decât oricând în ultimele secole. Din punct de vedere sociologic, revoluția internetului și cea cibernetică au un impact de câteva zeci de ori mai mare asupra societății decât a avut revoluția industrială. Vă mai amintiți din istorie cum a schimbat lumea revoluția industrială? De ce v-ați aștepta ca schimbarea de acum să aibă un efect mai redus? Ființa umană a ajuns în vârful lanțului trofic tocmai prin capacitatea sa extraordinară de adaptare. Este organic să ne adaptăm, o avem în codul ADN.
Maramureșenii pleacă la lucru în străinătate și se întorc cu bani și idei și schimbă fața, forma caselor, modul în care fac agricultură sau turism etc. Dar mentalitatea lor se păstrează, sunt tot maramureșeni și gândesc într-un anumit fel, oriunde ar fi. Asta le dă identitate și coeziune. Și nicio vilă în locul unei case de lemn nu poate schimba asta, modul în care ei se raportează la ceilalți, valorile pe care le-au moștenit și pe care le perpetuează. Și mai ales faptul că cei care se întorc se simt în continuare conectați la energia spațiului de aici.
Mușuroaiele se ridică și cad, tradiția se adaptează și se transformă, dar identitatea nu se pierde atât de ușor la nivelul acesta superficial. Și am încredere că se va păstra și tradiția, nu doar mentalitatea, pentru că se mândresc cu istoria lor, cu casele și bisericile de lemn, cu obiceiurile, doar că vor trece într-o zonă mai aplicată de muzeu și turism.
Ar fi absurd până la urmă să refuzăm confortul unui grup social și să le cerem să trăiască ca la începutul secolului XX doar pentru că ei ar trebui să păstreze tradiția. Tradiția a însemnat și sărăcie, și greutăți, nu doar construcțiile frumoase și autentice pe care le admirăm în curți în goana mașinii.
– Să revenim la școala ta: cum a arătat adolescența ta? Pe tine te-au prins în nebunii ani 90? Cum arăta viața unui adolescent, un licean din anii aceia? Ce te-a marcat atunci?
– Era o luptă pentru supraviețuire, chiar și pentru cei foarte tineri. Dacă nu te adaptai și nu te impuneai, riscai să fii marginalizat de la început. Cel mai mult m-a marcat violența acelor ani. Lupta pentru putere la toate nivelurile. De la jungla din școala generală sau din liceu, unde dacă nu erai puternic sau nu aveai prieteni puternici, erai clar o victimă, până la răfuielile dintre interlopii vremii, care de-abia se inventau și luptele pentru teritoriu erau la ordinea zilei. Săptămânal curgea sânge. Nu puteai ocoli lumea asta, dar eu aveam și o lume paralelă în care mă refugiam, studiul, mergeam la olimpiade, scrisul, deja scriam destul de serios și de constant, începusem să fac presă, în clasa a XI-a cu niște colegi am dat drumul primului săptămânal din Vișeu, Realitatea Maramureșeană. Aveam niște supape și, totodată, niște planuri de evadare din lumea aceea. Nu eram o victimă, făceam sport, aveam prieteni în toate mediile, și puternici, și influenți, dar nu-mi plăcea lumea aceea. Am participat la multe acte de violență, pentru că nu era loc de întors, dar uram violența.
– Când eram în Cluj – cred că în aceeași perioadă am fost, la sfârșit de ani 90 – pe cei ce veneau din Maramureș, ca şi pe basarabeni, de altfel, îi depistai ușor: după vorbă, după port. Ce a însemnat pentru tine această trecere – cum ai găsit Clujul?
– A fost un șoc cultural. La Cluj a trebuit să mă reinventez. Schimbasem lumea, mediul cu totul. A trebuit să îmi schimb felul de a gândi, mentalitatea, să îmi înfrunt prejudecățile, să trec peste niște tipare mentale. La Cluj de-abia m-am racordat la restul lumii, ieșisem din enclava culturală în care crescusem. Unii se închistează, rămân în „tradiția” lor, pe care o apără de orice influență din exterior. Eu m-am deschis. Voiam să învăț și să înțeleg.
– Ai scris poezie, după care ai scris proză. Am citit şi eseuri de critică şi istorie literară. Cum departajezi toate aceste genuri? Eşti mai mult poet sau prozator?
– La mine, poezia și proza sunt legate, vin din același discurs, din aceeași concepție a lumii, chiar dacă folosesc unelte și retorici diferite. Chiar dacă au finalitate diferită și transmit diferit, vin din același loc și uneori chiar spun aceeași poveste, schimbând perspectiva. De asta de multe ori în proză maschez fragmente de poezie, tocmai pentru a face evident acest principiu al vaselor comunicante. Un scriitor poate structura diferit, poate pune accentul diferit, dar are până la urmă aceeași experiență și aceeași gândire, nu sunt doi, unul care să scrie poezie și unul proză.
– Ai debarcat la București cu ceva ani în urmă. Cumva cei care vin pe turnura Cluj au un mare disconfort cu sudul şi cu Bucureștiul. Până se îndrăgostesc de el şi nu mai pleacă. Tu cum ai ajuns în București şi cum te simți aici ca un băiat de Maramureș, educat la Cluj?
– Eram deja destul de cosmopolit când am ajuns aici. Nu am mai avut inhibiții, ca la Cluj. Nici accent nu mai aveam când am ajuns în București. Așa că am putut să mă bucur de efervescența lui și am încercat să profit, pe cât posibil, de orice oportunitate. Da, vreau să mă întorc în Maramureș la un moment dat, să fac acolo un centru cultural, dar încă mai am lucruri de făcut aici. Lucruri pe care nu le pot face în altă parte. Deocamdată nu m-aș muta într-un oraș mai mic. Poate în unul mai mare. Am o energie care pentru a se manifesta are nevoie de pârghii, instituții, contexte culturale care, din păcate, nu sunt accesibile peste tot.
– Ai scris o carte excelentă pentru copii, „Anisia şi uneltele fermecate” – apreciez mult această muncă. De ce o carte pentru copii şi ce înseamnă pentru tine acest tip de muncă, de scriitură?
– Era ceva ce am vrut să scriu de când s-a născut primul meu copil. Dar e al naibii de greu să scrii pentru copii. Atunci am eșuat. Acum se pare că mi-a ieșit, când copiii mei sunt deja adolescenți. Relația cu ei m-a ajutat mult. Nu aș fi reușit fără experiența asta. Vor fi trei cărți cu Anisia, două deja publicate și una în lucru. Apoi o să văd dacă mai scriu pentru copii sau nu, sper să mai pot.
– Ultima ta carte apărută recent la Editura Polirom – Ca să nu se aleagă praful de toate – se ocupă cumva de anii 90. Observ o pasiune mai nou pentru acești ani. Care sunt frământările care te-au adus acolo şi care e povestea cărții? Dacă nu e secret…
– Toate lucrurile pe care le-am povestit mai sus. Dar în primul rând violența. Acesta e și subtitlul cărții, „O poveste violentă”. E o poveste despre o lume parțial extinctă, despre marginali și însingurare. Despre supraviețuire. Dar și o meditație asupra violenței, asupra mediului care deseori impune destinul, rupe voința, deformează tot ce atinge, indiferent ce e în interior.
– Ce ai citit în ultima perioadă ceva ce te-a impresionat mult?
– „Dragă tată”, schimbul de scrisori dintre Ernest Hemingway și fiul său Patrick. Apărută la Editura Nemira, în traducerea lui Andrei Dosa și cu o prefață de Bogdan Alexandru Stănescu. Am descoperit un Hemingway mult mai uman decât îmi imaginasem din literatura lui și din biografie. M-a emoționat.