30 comentariiJurnalist, scriitor și lingvist, Dan Alexe și-a câștigat notorietatea internațională în calitate de cineast, după apariția, în 2006, a documentarului „Cabală la Kabul”. Filmul urmărește viața ultimilor evrei rămași în Afganistan, țară ajunsă pe mâinile talibanilor și unde Alexe a predat jurnalism.
În România, a publicat teatru, dar și texte despre James Joyce sau cronici turistice, după cum evidențiază, într-o prezentare a autorului, Editura Humanitas, care i-a publicat recent ultimul volum – Babel. La început a fost cuvântul.
Dan Alexe locuiește la Bruxelles.
Vasile Ernu: Am fost mult timp convins că ești moldovean. După care am aflat că ești din Buzău și că ai bunică din Basarabia. De unde vii, cum te vezi în această istorie de familie?
Dan Alexe: Ei bine, membrii familiei din partea mamei au fost refugiați și deportați din Basarabia, ceea ce a făcut ca toată copilăria să aud împrejur accentul moldovenesc, care îmi sună și azi foarte firesc. M-am născut însă într-un sat pierdut în câmpia Bărăganului, pentru că acolo locuia familia tatălui meu.
Legenda familiei spunea că primii Alexe au venit cu oile din Bulgaria, prin Dobrogea, ceea ce indică o ascendență aromână. De altfel, pe tata îl chema Pandele, prenume inexistent prin alte părți ale României, dar răspândit la aromâni. Așa încât de multe ori spun – mai mult în glumă, desigur – că dacă sunt un amestec de moldovean și machedon, atunci e greu să fii mai român ca mine.
Sfatul primit de la tatăl său: „Niciodată să nu bei băuturi mai slabe după ce-ai tras orori mai tari”
– În copilărie spre adolescență ce te-a marcat cel mai tare? Care sunt cele mai puternice amintiri?
– Cred că ar trebui să menționez alcoolismul din sat, de fapt, alcoolismul aflat la baza întregii vieți la țară. De aceea îmi spun că orice scenariu care ar plasa ca decor România autentică, în special cea de dinainte de 1989, trebuie să aibă alcoolismul ca fir conducător.
Copilăria mea e dominată de decorul în care tata și bunicul zăceau în curte, în satul nostru din Bărăgan, bând vin direct din găleată, din care scoteau și turnau cu ibricul.
Bunicul era țârcovnic, bătea toaca la biserică, prieten cu milițianul și veterinarul din sat. Și cu popa, dar părintele era mai des în spital, cu hernie.
În cultura alcoolului din care am ieșit, tata mi-a dat câteva sfaturi foarte prețioase, unele confuze, dar unul extrem de solid și de urmat în viață: într-un maraton de machit, niciodată să nu bei băuturi mai slabe după ce-ai tras orori mai tari. Orice amestec poate fi neutralizat dacă se merge crescendo în tărie.
E o mare știință și disciplină aici. Băutul autentic este un ascetism.
„Am copilărit fără electricitate și fără televizor”
– Ce fel de adolescent ai fost? Ce muzică ascultai?
– Cum am zis, mi-am petrecut copilăria și parte din adolescență în sat, unde ambii părinți erau învățători și nu am mers „la oraș” (la Buzău) decât la 13 ani. Asta se întâmpla la puțină vreme după ce satul a fost electrificat.
Știu că sună poate incredibil astăzi, dar triunghiul acela „al Bermudelor” dintre Buzău – Râmnicu Sărat – Brăila este una dintre zonele cele mai izolate și triste din România, netrecând pe acolo niciun drum important, în mijlocul unei uriașe câmpii agricole. Niciun relief pe sute de kilometri, până la orizont, la „apa morților”.
Vin prost, țărani bănuitori, biserică cu acoperiș de tablă. Zona a fost electrificată și s-a turnat asfalt acolo abia în 1970. Am copilărit fără electricitate și fără televizor, dar citind enorm la lampă. Lampă cu petrol. Iar cu muzica occidentală, rock progresiv, jazz și avangardă am intrat în contact abia după 14 ani, la liceu în Buzău.
– Istoria ta de facultate este legată de Grupul de la Iași. Cum ai ajuns să-i cunoști și care au fost cei mai importanți oameni pentru tine din acest grup?
– I-am întâlnit în mod firesc în acel creuzet intelectual care era Iașiul atunci, cu multe reviste literare și crâșme în care se cânta jazz. Am fost inițiat prin revista Dialog a studenților de la Litere, condusă de profesorii Alexandru Călinescu și Andrei Corbea (Hoișie), dar în care aveau să publice toți cei care au format nucleul „Grupului de la Iași”, în primul rând răposatul Luca Pițu, dar și Dan Petrescu sau Sorin Antohi.
Îi consider pe aceștia trei, Luca Pițu – Dan Petrescu – Sorin Antohi, drept cele mai originale și importante figuri culturale de atunci, ba chiar pot spune că mi-au fost mentori și au ajutat la formarea mea intelectuală.
Întreaga atmosferă era mult mai detașată și în același timp provocatoare decât cea de la București.
– Mereu am considerat că faimosul Grup de la Iași a fost și a rămas cel mai liberal grup intelectual de la noi, spre deosebire de Grupul Păltiniș, de la București, care a fost și a rămas unul profund conservator.
– Probabil că noi înțeleseserăm mai bine decât ei natura umorului.
De ce a plecat din țară
– Când ai hotărât să pleci din țară și cum a fost această aventură a exilului?
– Am plecat – după 5 ani de viață marginală, de la primele arestări în 1983 și până în 1988 – deoarece viața devenise irespirabilă, iar eu nu aveam în mod limpede niciun viitor, hărțuit fiind permanent de Securitate. Am cerut să plec, profitând de o invitație de la o universitate din Belgia (Mons) pentru a participa la o conferință.
Sunt convins că Securitatea știa că nu mă voi mai întoarce, dar că într-un fel m-au lăsat să plec pentru că eram cel mai tânăr din grup și nu dădeam semne că aș putea deveni controlabil. Nu am regretat absolut deloc, mi-a plăcut Bruxelles din primul moment și de îndată ce am ajuns în Belgia, am participat la un film documentar, turnat în parte clandestin în România, filmul care a făcut-o cunoscută pe Doina Cornea în Occident și care a revelat adevărata față a regimului lui Ceaușescu.
Asta mi-a și deschis calea spre mediile cinematografiei și ale filmului documentar din Belgia și din Franța.
Problema lui î din a
– Aș vrea puțin să vorbim despre limbă. Cred că ești unul dintre cei mai competenți oameni de care știu eu – alături de Dan Ungureanu – în ce privește cunoașterea limbii într-un sens foarte larg lingvistic. De ce crezi că scrierea nouă cu î din a este o eroare lingvistică?
– Oh, am explicat asta pe larg în volumul Dacopatia. Pentru că reforma slugarnică introdusă de Academie ne-a procopsit cu trei (3) litere pentru acelaşi sunet: î la început şi sfârşit de cuvânt, â în mijloc şi u în singura formă verbală, sunt, care e fonetic [sînt], deşi pronunţia noilor generaţii începe să imite scrierea.
Trei litere pentru acelaşi sunet, așadar. Se pretinde că ar fi mai etimologic aşa, pentru că pâine, câine par astfel că ar aduce mai mult cu latineștile pane(m), cane(m)… Aşa e în jumătate din cazuri, e drept, însă în cealaltă jumătate este total pe dos şi eronat, pentru că dacă scriu „(eu) râd“ în loc de „(eu) rîd“ dau de înţeles că verbul ar veni de la latinescul radere, iar nu de la „ridere“.
Mai mult, absurditatea a fost împinsă până într-acolo încât se recomandă folosirea lui „â” și în transcrierile fonetice din alte alfabete, din chirilice de pildă, ceea ce e un nonsens total, pentru că într-o transcriere fonetică trebuie să avem un singur semn grafic pentru fiecare sunet.
Apreciez publicațiile care rezistă în fața acestei avalanșe de absurdități ce schimonosesc limba, începând cu aspectul ei grafic.
– La noi nu prea văd o aplecare așa mare pentru sociolingvistică. De unde vin astăzi pericolele cele mai mari care amenință funcționarea limbii române? Presă, influența englezei, tehnologie…?
– Le-ai numit. Adaugă la asta și efectul nociv al unei combinații de lene și supușenie a românilor în fața autorității, oricare ar fi ea, fie și în fața conțopiștilor anonimi care căznesc limba sub tot felul de grotești reguli noi.
– În ce măsură limba română vorbită azi se schimbă? În ce direcție și dacă asta e firesc?
– Împrumuturile sunt inevitabile. Nu împrumuturile modifică o limbă, ci lentele schimbări sintactice, modificarea tipologiei limbii, a sintaxei. În ultimele decenii, românii și-au ucis limba, englezindu-i sintaxa…
Cum zicea odată Ponta, pe fundalul mazilirilor din PSD: „Nu mă tem de ruperea partidului. Am oferit retragerea mea”… „Am oferit retragerea mea” în loc de frumosul și corectul „Mi-am oferit retragerea”. Româna era o limbă frumoasă, flexibilă, cu pronumele personale atone, particulele acelea pronominale fluide, precum în: „Primește-ți pedeapsa”… „Primește-ți”. Acum se spune: „Primește pedeapsa TA”, sub influența englezei.
Dar Ponta nu zice: „Mi-am oferit demisia”, ci, într-o limbă monstruoasă: „Am oferit retragerea mea”. Toate astea s-au declanșat odată cu lenea ignorantă a celor școliți doar cu engleză, care deja acum un deceniu-două traduceau reclame bancare pe ziduri în București: „Primește cardul tău”, reproducând mecanic din engleză: „Get your card”, în loc de românescul: „Primește-ți XXX…”. Ați ucis limba voastră… (În loc de, nu-i așa?, corectul: V-ați ucis limba.)
Împotriva dublării filmelor în limba națională
– Știu că în Franța există o legislație care vrea să protejeze limba. Sunt diverse mecanisme prin care se face asta: cum ar fi dublarea filmelor în franceză. E bine să existe astfel de mecanisme sau nu?
– Nu este deloc bine, nu. Sunetul unui film face parte din ansamblul construcției estetico-narative. Ceea ce nu înţeleg legislatorii lingvistici este că banda sonoră a unui film e la fel de importantă ca şi imaginile. Ei nu realizează că vocea sugrumată a lui Marlon Brando în Naşul face parte din structura personajului.
Ei nu înţeleg complexitatea unui film şi faptul că sunetul nu face doar să însoţească imaginea. Pentru a da doar câteva exemple, în filmele lui Tati sau în Un condamnat la moarte a evadat al lui Robert Bresson sunetul este la fel de important pe cât sunt imaginile.
Apoi, dublarea filmelor are o istorie urâtă. Dublarea filmelor străine în limba naţională a început ca o iniţiativă fascistă şi nazistă.
Nu arunc aici o metaforă abuzivă, ci amintesc un adevăr istoric ce ar trebui să le dea de gândit acelor deputaţi români care au depus la Bucureşti o propunere legislativă în acest sens. Franco, Mussolini şi Hitler au fost primii legislatori care au impus, din raţiuni ideologice, o asemenea măsură.
Franco urmărea să asigure supremaţia limbii castiliene oficiale chiar şi în regiunile din Spania în care se vorbesc alte limbi, precum Catalonia şi Ţara Bascilor. Aşa se face că vreme de patru decenii, din 1936 şi până la moartea lui Franco, toate filmele străine acceptate de cenzură au fost sistematic dublate în spaniolă. Iar asta a continuat până astăzi, cum se continuă – cumplit de iritant – și în Franța, dar și în alte țări și culturi.
– Fiindcă suntem la o secțiune de interviuri cu scriitori, te-aș aduce spre literatură. Ai debutat târziu, când erai deja un reputat jurnalist. Cum ai decis?
– Nu pot spune că am debutat târziu. În anii studenției am fost redactor la revista literară a studenților din Iași, Dialog, și scriam teatru. Am primit chiar premiul național pentru teatru, aveam doar 20 de ani, dar în 1983 a intervenit razia Securității împotriva Grupului de la Iași și nu am mai putut publica nicăieri.
Abia în 1988 am trimis o piesă de teatru satirică, împotriva regimului, spre publicare în Agora, revista în română pe care o scotea Dorin Tudoran la Washington. A publicat-o imediat după plecarea mea din țară.
Apoi, în Belgia și în Franța, am descoperit lumea cinematografiei și am trecut de îndată, cu entuziasm, la realizarea unor filme documentare antropologice. Am realizat câteva, însă rigoarea pe care mi-o impun face că fiecare din acele filme mi-a luat 3-4 ani. Învăț de fiecare dată limba, sau limbile, culturii în care filmez… și, desigur, acord o mare atenție nu doar imaginii, ci și sunetului.
De ce nu crede în teoriile lui Freud, Lacan și Žižek
– Zilele acestea ți-a apărut o carte nouă la Editura Humanitas – Babel. La început a fost cuvântul. O carte ca un omagiu adus limbii. Care e povestea acestei cărți?
– Oh, este povestea vieții mele. Întotdeauna am fost fascinat de limbă, de limbajul uman. Este, desigur, atât cheia funcționării societății, cât și a comportamentului individual. Idee evidentă, dar care a dus la multe derapaje intelectuale. Una din cele mai seducătoare teorii în jurul limbajului – astăzi aproape unanim lepădată – este behaviorismul, teorie care, în formulările sale extreme, afirmă că limba ne modifică atât comportamentul, cât și universul în care trăim.
Că nu este adevărat ne-a arătat-o pe deplin Chomsky, cu teoria lui, amplu demonstrată, a acelei deep structure, structura înnăscută a comunicării lingvistice, care nu ține seama de aspectele externe ale gramaticii, mai mult sau mai puțin baroce.
Tot așa, o falie și o fractură (metodo)logică se arată și abordarea contrarie: faptul că psihanaliza, de pildă, nu s-a preocupat niciodată de limbaj și lingvistică, nu a analizat în niciun fel funcționarea limbajului altfel decât prin dogme ridicole și elucubrații cvasi-mistice impuse autoritar.
Exemplul „complexului lui Oedip”, smuls din mitologia greacă și prezentat trunchiat și mincinos, e unul din cele mai elocvente. Teoriile lui Freud despre limbaj sunt astfel doar niște vagi înlănțuiri de platitudini pretențioase. Secta psihanalitică nu are nicio explicație pentru deconectarea totală dintre metoda lor de „vindecare” bazată pe vorbă și discurs, pe de o parte, și absența oricărei reflecții serioase asupra naturii și funcționării limbajului, pe de alta.
Elucubrațiile unuia ca Lacan (și complezențele lui grafice, precum faptul că scria legat lalangue) n-au nimic de-a face cu o reflecție asupra limbajului. Sunt doar jocuri de cuvinte nedemne de atenție altfel decât ca o curiozitate în analizarea derivelor ideologice și ca o bizarerie intelectuală franceză ce a produs clovni, precum Slavoj Žižek.