INTERVIU. Scriitorul Bogdan Coșa a pus lupa pe satul românesc: „Suntem în orice clipă la un pas de dezastru”

Bogdan Coșa s-a născut în urmă cu 32 de ani, la Codlea. A absolvit Facultatea de Litere la Brașov și a urmat un master în Teoria literaturii și Literatură Comparată la Facultatea de Litere a Universității din București, potrivit prezentării de pe site-ul Editurii Trei, unde, anul trecut, i-a apărut romanul „Cât de aproape sunt ploile reci”.

În 2011 a publicat „Poker”, primul roman al trilogiei cu același titlu, în urma câștigării Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2010. În 2013 i-au apărut la aceeași editură volumul de poezii „O formă de adăpost primară” și a doua parte a trilogiei, „Poker. Black Glass”; în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a IV-a, romanul i-a adus premiul „Tânărul Prozator al anului 2013”. „Ultraviolență”, ultimul volum al trilogiei sale, a apărut în 2017, la Editura Polirom.

A semnat alături de ilustratorul Ionuț Robert Olaru cartea pentru copii „Ziua în care Adam a devenit băiat bun”.

Bogdan Coșa este senior editor la revista DoR.

Despre ultimul său roman spune că este un omagiu adus bunicilor, pe cale maternă și paternă, care l-au crescut și unde a luat contact cu satul. „Ei m-au învățat cu ce se mănâncă lumea în care am nimerit”, spune Bogdan Coșa.

Recomandări

Fanta românească e mai scumpă și mai proastă decât cea din Italia: mai puțin suc de portocale, dar mai multe arome și coloranți | Experiment Libertatea

Se mai poate salva satul românesc? Bogdan Coșa crede că deznădejdea oamenilor e profundă: „Depinde ce vrea guvernarea, care, uite, nu-i nici ea decât un chelner venit beat la muncă, incapabil să servească, incapabil să țină minte sau să noteze o comandă”. 

„O minoritate de care nu-i pasă nimănui, țăranii”

Vasile Ernu: Dragă Bogdan Coșa, felicitări pentru premiul Observator cultural la secțiunea Proză. Cum îmi place să pariez, am pariat pe romanul tău „Cât de aproape sunt ploile reci”, apărut la Editura Trei anul trecut. Ce înseamnă acest premiu pentru tine?
Bogdan Coșa: Mă bucură, e de departe cel mai important premiu pe care un romancier îl poate câștiga în România. Mai mult, dacă e să fiu sincer, mă și dezleagă – acum mă pot întoarce împăcat la familia mea și la cărțile mele pentru copii, cel puțin o perioadă, până când o să am timp să scriu următorul roman. 

– Prietenul Bogdan-Alexandru Stănescu mi-a zis primul de cartea ta nouă. Eu am mare încredere în gusturile lui. Cum l-ai convins să fie editorul tău, că zicea că nu vrea să aibă bătaie de cap cu literatura română, el fiind specialist pe literatură străină? El fiind unul dintre cei mai buni editori români fără îndoială…
– Am terminat de scris Cât de aproape sunt ploile reci în ultimele zile ale lui februarie 2020. Am lucrat 6 ani la el, dar ăsta i-a fost norocul, să fie gata odată cu pandemia, când editura cu care colaborasem până atunci, ca multe alte afaceri, s-a temut să își mai asume responsabilități contractuale noi. 

Recomandări

Despre mitul „conflictului milenar” dintre români și maghiari, cu istoricul Sorin Mitu: „Comparați ce au făcut unii cu ceilalți englezii și irlandezii sau evreii și arabii”

Auzind povestea, Bogdan-Alexandru Stănescu i-a convins pe cei de la Editura Trei să semneze cu mine. Și n-am fost singurul pentru care a girat, deși nu era treaba lui s-o facă; la fel s-a întâmplat cu Alwarda, volumul de poezii al Ruxandrei Novac, care a câștigat acum premiul Observator cultural pentru cel mai bun volum de poezie al anului. Poate că și de asta e într-adevăr respectat ca editor, pentru că știe să recunoască o carte bună atunci când o vede, nu trebuie să i-o arăți de două ori, nici să-i confirme altcineva.

– Gabriela Adameșteanu îți prezintă romanul cam așa: „istoria unei familii rurale, apăsată de maledicția insecurității, a alcoolismului, a neșansei sociale în care tinerii își visează plecarea”. Dacă ar trebui să-l prezinți tu cum ar suna ea?
– Eu aș zice mai simplu: asta e povestea celei mai mari minorități din România ultimilor 30 de ani, o minoritate de care nu-i pasă nimănui, țăranii. Și poate că aș adăuga: citește-o, dovedește-mi că mă înșel.

„Bunicii mei au fost părinții mei adevărați”

– Eu, când mă decid pe un subiect, lucrez destul de mult la documentare. Ajung până la a merge la fața locului să văd cum arată locul despre care scriu. Tu nu ești „băiat de la țară” – parcă născut în Codlea lângă Brașov – ca să ai o experiență directă cu ruralului. Cum te-ai decis asupra unui astfel de subiect și cum te-ai documentat?
– Sunt născut în Codlea, așa e, dar am crescut la țară. Mama și tata erau pe nicăieri când s-au trezit cu mine în brațe; trăiau într-un cămin de nefamiliști, n-aveau de niciunele, așa că i-au lăsat pe părinții lor să mă crească. Câteva luni la șes, în familia mamei, câteva luni la munte, în familia tatălui. 

Recomandări

Nati Meir, condamnat la 11 ani de închisoare, adus în România. Autoritățile din Grecia au admis predarea sa

Bunicii mei au fost părinții mei adevărați, cel puțin cât am fost mic. Ei m-au șters la fund, ei m-au hrănit și au stat nopțile cu grijă, ei m-au învățat cu ce se mănâncă lumea în care am nimerit – așa cum s-au priceput, săracii, că n-aveau decât patru, respectiv opt clase. Îi iubesc infinit – Dumnezeu să-i ierte, că trei dintre ei nu mai sunt. 

Bogdan Coșa, scriitor:

În parte, pentru ei am scris „Cât de aproape sunt ploile reci”, e un soi de tribut. Și tot în amintirea lor o să scriu și romanul următor, la care am început să lucrez în primăvară, când Katrina abia se născuse – Și de fiii tăi te păzește e tot despre viața la țară în mileniul al treilea, dar are în centru despre cele 50 de fețe, de cauze și efecte ale violenței domestice.

– Citind cartea mereu am avut un sentiment straniu că „te tratezi” prin descrierea acelei lumi rurale: ca un fel de refugiu al tău într-o lume care se descompune. Am simțit-o ca pe un soi de Downshifting pe invers. Cum vezi tu asta?
– Dacă în primele romane – e drept, de ucenicie – am vrut să aflu ce ar vrea să citească lumea, ce s-ar vinde mai bine, ce e voie să faci într-un roman și ce nu, aici mi-am permis să scriu, despre sărăcie, despre singurătate, despre probleme de familie rostogolite din generație în generație, așa cum m-a lăsat inima, fără să țin cont de așteptări, pentru că erau subiecte care mă interesau în primul rând pe mine, realități pe care le-am mărturisit.

Înainte să fie un dialog cu lumea, „Cât de aproape sunt ploile reci” a fost un dialog cu mine însumi.

„Dacă îi lași pe oameni să vorbească, îți dai seama că în aer începe să se simtă o deznădejde profundă”

– Eu sunt de mulți ani foarte pasionat de felul în care se dizolvă satul. Vin de acolo, îl vizitez în ultimii ani tot mai mult. Scriu mici pastile pe rețele ca un soi de jurnal, dar nu am curajul pentru o carte. Încă nu. Mi s-a părut curajos ce ai făcut: satul ne cam lipsește din proza contemporană. Care ți s-au părut cele mai problematice, dure realități din acea lume?
– Cel mai trist e că, dacă îi lași pe oameni să vorbească, îți dai seama că în aer începe să se simtă, ca un miros rău, încetul cu încetul, dar tot mai greu de neglijat, o deznădejde profundă, vecină cu lipsa de sens. Pentru ce mai trăim, Marinele? 

Copiii și nepoții, frații, vecinii sunt plecați în străinătate, de unde nu se mai întorc decât la ocazii, și-atunci bucuria ține o zi sau două. Ar repara casa și gardul, dar pentru cine s-o facă? N-are cine să mănânce laptele, îl dau la porci; cositul și adusul fânului acasă costă mai mult decât ce le dă fabrica de lactate la final de lună. Carnea de oaie nu mai interesează pe nimeni, nu mai știe nimeni s-o prepare. În general, la ce bun să mai țină animale? Să vină veterinarul să le omoare în bătătură? 

La televizor și pe internet lumea arată mai colorat, dar vorbește doar despre lucruri care n-au legătură cu viața lor, ca un vis. Unde am greșit? Ți se rupe sufletul. Deriva asta e insuportabilă și, de cele mai multe ori, duce direct la alcoolism, care e ultima haltă; distruge familiile, provoacă suferință și sărăcește exponențial. 

În fine, am scris despre toate astea în roman. De aici și titlul – pentru că suntem în orice clipă la un pas de dezastru. Un pas greșit e suficient.

– Apropo, care sunt lucrurile despre care scrii cel mai greu, care îți cer o implicare emoțională dificilă?
– Despre toate scriu greu, că nu m-am născut, ca tot românul, poet. Eu muncesc zi de zi, trebuie să câștig bani ca să o pot face, să-mi iau câteva zile sau săptămâni libere și să scriu. 

În consecință, cel mai greu scriu atunci când mi se cere s-o fac pe gratis. Recent a venit la mine redactorul-șef al unei reviste glossy și mi-a cerut, pur și simplu, să scriu un text pentru ei – ce să vezi, fără bani, că n-au buget. Fără să ne știm, să zici că e un favor pe care ar putea la o adică să mi-l ceară. Apoi a revenit și, nimic mai mult, și-a dorit, dacă se poate, să fie dublu ca dimensiuni față de ce îmi ceruse inițial. E ca și cum te-ai urca într-un taxi și i-ai zice omului să te ducă la Ploiești, dar fără bani. După care i-ai zice că te-ai răzgândit, că mai bine te duce direct la Sinaia, să nu mai cauți altă mașină. 

– Da, cunosc experiența. În ultimii ani am stat câteva săptămâni an de an în ceva sate din Basarabia. Ele seamănă mult cu cele din România. E așa un sentiment straniu de „depresie alcoolică”, ca o ființă din care dispare viața: ca un muribund care e pe moarte. Tu cum vezi viitorul satului?  Mai are putere să reziste mult?
– Depinde ce vrea guvernarea, care, uite, nu-i nici ea decât un chelner venit beat la muncă, incapabil să servească, incapabil să țină minte sau să noteze o comandă. 

Problema însă nu e că dispare satul, că pe sat nu-l doare să dispară. Problema e, cum ziceam mai devreme, că încă sunt niște oameni în el, prinși între lumi, de care n-are nevoie nimeni. Și ei știu asta. Nu mă refer la cei care s-au mutat la țară în ultimii ani pentru că au vrut să trăiască altfel, ci la oamenii care acolo au deschis ochii, la cei care n-au reușit să fugă în străinătate, nici să-și facă vreun rost la oraș. 

Bogdan Coșa, scriitor:

– Eu mă tem să termin cartea la care lucrez pentru că mă apucă de fiecare dată un soi de tristețe spre depresie – e ca o despărțire de un om drag pentru totdeauna. Tu cum simți și cum îți tratezi aceste „despărțiri”?
– Nu resimt publicarea ca pe o despărțire, ci ca pe o declarație de dragoste făcută lumii. Oricât de penibil ar suna, scriu și public ce scriu pentru că îmi pasă de oameni; vreau să intru în dialog, iar ăsta e felul meu de a fi în lume, alături de oameni, așa cred că pot s-o fac cel mai bine. 

– Ai devenit tată recent. Ca să glumesc: se simte și la stilul de scris, ai devenit mai serios, mai profund. Cum e să fii tată? Te ajută cumva în scris? Cum împarți timpul?
– Mereu mi-am închipuit că să crești un copil trebuie să fie o corvoadă; poate pentru că ai mei m-au dus la țară, cum ziceam, și pentru că toți cunoscuții s-au plâns cât de greu le e. În schimb, nimeni nu mi-a spus cât e de frumos. E drept, eu am o soție extraordinară, o femeie foarte puternică, iubitoare, autentică, fără de care îmi închipui că experiența paternității ar fi fost total diferită, și pentru asta îi mulțumesc. Îmi închipui că poate să fie și diferit, foarte diferit.

– Apropo, mai stai prin Codlea? Cum e la Codlea după București?
– Da, eu și familia mea suntem în Codlea acum, după aproape doi ani petrecuți în Brașov. Am scris recent un eseu despre asta, apărut în ultimul număr Decât o Revistă, dar se găsește și pe net – Înapoi în Codlea, unde am cunoscut frica, aici e toată povestea întoarcerii acasă, cu bune, cu rele, așa cum a fost.  

Urmărește-ne pe Google News