INTERVIU. Scriitorul Mihai Radu disecă generația care „e vinovată de rahatul în care se află azi România”

„Fiecare carte scrisă a fost despre această generație care a trăit sfârșitul speranței”, spune Mihai Radu. 

Născut în 1977, a absolvit Facultatea de Filosofie la Iași. A fost profesor de „de toate” la Fetești, acum este jurnalist și scriitor la București.

A debutat cu un volumul de proză scurtă, „Hobby și alte povestiri”, în 2009. Apoi a semnat alături de Simona Tache „Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut” (2013) și „Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor” (2015).  Au urmat romanele „Sebastian, ceilalți și-un câine” (2014), „Extraconjugal” (2017) și „Contaminare” (2019). 

Recent, i-a apărut, la Polirom, un nou  roman – „Repetiție pentru o lume mai bună”. Despre România crede însă că de 30 de ani„a trăit dintr-o poveste proastă într-o poveste și mai proastă”. Ce șansă crede totuși autorul că a avut generația sa și de ce consideră că astăzi „e de-a dreptul jenant să te mai îndrăgostești de papioane, pipe și perversiuni interbelice”, într-un interviu pentru cititorii Libertatea.

Olguța Vasilescu, „prima mea gagică”

Vasile Ernu: Unde ți-ai petrecut copilăria și adolescența și cu ce ai rămas din ea?
Mihai Radu: Am copilărit la Orșova, pe Dunăre, unde se duce Șoșoacă acum să bage degetul în apă și să arate că Dunărea e mare, nu există secetă și alte invenții globaliste ca încălzirea globală. Am copilărit acolo cu soare, apă, munte și bunici, cu trafic de frontieră la sârbi și povești de frontieră despre cei care treceau ilegal spre lumea liberă. 

Recomandări

Dosarul 10 August 2018: reperele unui proces început cu 5 ani întârziere. Coloneii Cucoș, Cazan și Sindile sunt la câteva luni de achitare

Înainte de ´89 erau nopți în care auzeam rafalele puștilor mitralieră și atunci știam că cineva încearcă să treacă. ”Să-l ajute Dumnezeu”, spunea bunicul în întunericul camerei. Apoi am făcut școala în Craiova și Facultatea la Iași, după ce am trecut câțiva ani și prin Bărăgan. Cu ce am rămas, zici? Cu un soi de nostalgie a celor care tot pleacă, o nostalgie ca un reumatism. 

– E adevărat mitul că „te-ai iubit cu” faimoasa Olguța Vasilescu, primara din Craiova? Crezi că-ți citește cărțile?
– Eram vecini, stăteam la câteva blocuri distanță în Brazda lui Novac. Ne-am plimbat de câteva ori de mână pe la marginea cartierului, aveam 15 ani cred, era într-o vacanță de vară. Ea a plecat la bunici pentru două săptămâni și cam așa s-a sfârșit. Se poate să fi fost prima mea gagică. Nu vorbim de iubire. La vârsta aia nu se ridica nimeni și nimic la nivelul Universității Craiova.

Nu cred că îmi citește cărțile. A terminat Litere, are niște traduceri înțeleg, deci e atestat documentar că într-o vreme a citit. Dar de când a luat-o pe drumul banilor și-al faimei politice probabil nu mai practică lectura de vreun fel.

„București mi se păruse un oraș irespirabil”

Recomandări

Similitudini în programele de guvernare: decalogul USR – AUR

– Pentru mine a fost o surpriză să văd că ai făcut filosofie la Iași. Am fost colegi, dar într-un alt timp. Cum ai ajuns la Iași? Ți-a priit?
– Minunați anii de la Iași, mereu mă întorc acolo cu emoție. Și, ca peste tot, decorul din memorie dispare. Se construiesc prostii, apar sticle și birouri peste tot. Totuși, Iașiul e mai departe fermecător. Iar oamenii pe care i-am întâlnit acolo m-au învățat multe. 

Am ajuns la Iași pentru că în cele câteva treceri prin București mi se păruse un oraș cu totul irespirabil și plin de mizerie. Efectiv mă lua amețeala, aveam impresia că toți vor să treacă prin tine pe stradă. Și când te gândești că pe-atunci orașul ăsta era infinit mai aerisit. Eram fericiți și nu știam sau cum?

„Nu am rezistat ca profesor decât câteva luni”

– Să facem o pauză la Fetești unde ai fost profesor. Cum a fost acolo?
– Am vrut să-mi iau un an liber după facultate, să citesc, să îmi caut calea, să respir. Numai că am fost angajat, cam cu forța, de taică-meu profesor la CCF – Liceu de Construcții Căi Ferate. Predam după cum urmează: Logică, Psihologie, Economie, Filosofie, Cultură Civică, Educație Antreprenorială. Predam la toate clasele, eram singurul din liceu. Predam la zi, predam la seral. 

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. Casa Regală și statul român, furați de rețeaua angajaților prin metoda biletelor revândute

Practic, plecam dimineața de-acasă, mă întorceam seara. Noaptea, mai exact, că mă opream pe la vreo terasă cu băieții – o adunătură mișto de ceferiști, angajați la baza militară aeriană de la Bărăganu și bagabonți care trăiau din furt prin Germania, Italia, Spania. Povești, multe povești. 

Nu am rezistat ca profesor decât câteva luni: în iarnă, cu câteva zile înainte de Revelion, am fugit la București. Pur și simplu, m-am urcat în tren și m-am oprit în Grozăvești, unde am stat aproape un an în camera unui bun prieten, masterand la Filosofie. Simțeam că mor dacă nu plec din Fetești atunci. Am lucrat în pasaj la Universitate, pe-atunci era plin de anticariate acolo, știi bine, ca mai târziu să mă angajez în presă.

„Am periodic revelația că ceea ce scriu este de-o prostie înfiorătoare”

– Ai debutat după 30 de ani. Știu cum e, se zice: debut târziu. Dar cum a fost la tine? De ce așa târziu?
– Am scris pentru că a trebuit. Nu puteam să nu o fac. A fost ca plecarea din Fetești, din acel post de profesor de „de toate”. Scriam de ani buni deja, umplusem multe coșuri de gunoi. Starea aia de proiect are ceva fascinant în ea, electric, excitant, anii în care tot compui și compui, în care descoperi că literatura e infinită și că libertatea pe care ți-o dă e pe cât de miraculoasă, pe-atât de copleșitoare. 

Plus că, așa cum se întâmplă, am periodic revelația că ceea ce scriu este de-o prostie înfiorătoare, de-o cruntă banalitate. Se întâmplă de obicei când mă apropii de final cu o proză, ceea ce amână o vreme orice plan de publicare.

– Romanul tău de debut, „Sebastian, ceilalți si-un câine” (Polirom, 2014), este cumva viața unui erou ratat în tranziția românească. E cumva imaginea generației noastre care e damnată la ratare într-o Românie rătăcită? Sau e doar un accident?

– Nu e deloc un accident. Cred că fiecare carte scrisă a fost despre această generație care a trăit sfârșitul speranței. Pe viu, ca să zic astfel, fără anestezie, fără nimic. Înaintea noastră au fost cei pe care speranța din ˙89 i-a copleșit, i-a abuzat. Habar n-au ce i-a lovit, sunt plini de resentimente și frustrări, ar omorî pe cineva și nu știu parcă pe cine. E generația care, trebuie s-o spunem, e și vinovată de rahatul în care se află azi România. 

Nu că rahatul n-ar fi global. Însă e dezarmant cum România a trăit dintr-o poveste proastă într-o poveste și mai proastă în toți acești 30 de ani. Totul, dar totul a fost făcut greșit și cu cruzime. 

Generația noastră însă cred că a avut măcar șansa lucidității. E drept, vorbim de o luciditate la fel de eficientă ca manevrele medicului legist asupra celor decedați. Dar se pare că e tot ce avem: am disecat boala numită anticorupție, boala numită elitism, intelectualism, păltinișism de trotuar bucureștean, europenism tâmp, îmbălsămat cu neoliberalism… 

E de-a dreptul jenant să te mai îndrăgostești de papioane, pipe și perversiuni interbelice într-o țară în care milioane de oameni sunt ținuți cu forța în sărăcie, în prostie, în degradare fizică și psihică. Sau să joci ca ursul la bâlci după refrenurile care și-au arătat forța distructivă pe întregul glob, puterea de-a crea doar inegalități și, iată, o planetă distrusă cu totul, curând improprie vieții. E dezarmant să vezi că atâția intelectuali și oameni cu trecere în media sunt cel mult suporterii unor principii mizerabile.

Repet, cred că o parte din generația noastră a reușit să facă asta, măcar suntem împăcați cu acest gând. Dar e ceva mic, mărunt, pentru o mână de oameni cumva. Altfel, eșecul e generalizat și jocul pare cu totul închis și pierdut.

„Nu știu dacă am citit un roman bun care să nu aibă și umor”

– Tu faci și jurnalism – scrii pentru Starea Nației și Cațavencii. Cum împaci cele două meserii?
– Televiziunea îmi dă banii cu care trăiesc. Pot să spun că am trăit doar din scris de când mă știu. Nici nu mă mai întreb cum le împac. Trebuie să le împac și aia e. Mă bucur că există încă loc pentru satiră pe tv, că există încă producători și realizatori, cum e Dragoș Pătraru, care insistă să meargă pe un drum onest, care dorește să chestionăm ceva mai profund bazele societății în care trăim și viitorul apropiat. 

– Tu lucrezi mult cu umorul. Dincolo de satira pe care o folosești în presă și pe rețele, care la tine e deja o marcă personală, cum împaci cu literatura. Pentru că aici te joci cu focul: ce merge în presă nu merge în literatură. Cum dozezi și ce e pentru tine umorul în literatură?
– Da, știu bine ce zici. Nu știu dacă am citit un roman bun care să nu aibă și umor. Iar asta doar pentru că umorul face parte din viață într-o măsură mai mare decât ne dăm seama de obicei. Că e negru, alb, de alte culori, de autobază sau rafinat, umorul se află prezent în rețeta celor mai mari drame și tragedii, pentru că spune mult despre ce naiba înseamnă o vietate care nu știe de unde vine, de ce trăiește, de ce se agață cu dinții de viață ca într-un final să moară, să dispară definitiv, ca și cum nu ar fi fost niciodată. 

Cred că în antiteză cu umorul e durerea. Lucrez cu umorul tocmai pentru a traduce cred mai bine, mai plastic, mai acid, realități sociale și formele în care nedreptatea a devenit invizibilă, ”naturală”. Iar asta sper că mă ajută și în scris ficțiune.

„Am «la sertar» o proză despre cum se sparg țevile sub București și tot rahatul iese pe străzi”

– Am citit cam tot ce ai scris: mi-a plăcut mult ”Extraconjugal”: trecerea de la adolescență spre maturitate, aerul acela de familie de orășel mic de provincie. Putem vorbi de un roman autobiografic?
– Sunt absolut fascinat de istoriile de familie și de sufletele chinuite, pline însă de duioșie, ale orașelor mici, acele locuri din care adolescenții visează să plece, în care ratarea îmbracă niște forme spectaculoase uneori și unde bătrânii chiar sunt viețuitoarele unor lumi dispărute. 

„Extraconjugal” nu e un roman autobiografic, însă cuprinde tablouri și încadraturi biografice ca toate celelalte. Orașul de acolo este Fetești, unde am locuit o vreme, dar unde nu am copilărit.

– Chiar dacă nu ești bucureștean, Bucureștiul este destul de prezent în cărțile tale. Care e relația ta cu acest oraș?
– Am de multă vreme „la sertar” o proză despre cum se sparg țevile sub București, definitiv, iremediabil, și tot rahatul iese pe străzi, umple orașul cu totul, se întrerupe curentul, se oprește apa, e noapte, locuitori și președinte sunt captivi în acest București care pute a rahat. 

Ce să-ți zic, cam asta e relația mea cu Bucureștiul. Bucureștiul, ca România cu totul, este acest preș sub care se bagă mereu gunoiul. Nu știu pentru cât timp și cum. Undeva, intim, am încă speranța unui imens scandal, ceva purificator, cu dat foc la guvern și la casa de nebuni.

– Ultima ta carte apărută zilele acestea la Polirom – „Repetiție pentru o lume mai bună” – anunță un subiect dureros și complicat: criza vârstei de mijloc. E o criză mai specifică?
– E o criză într-o altă criză într-o altă criză, ca o Matrioșka de crize. Cred că suntem generația multelor sfârșituri de lume: politic, ecologic, moral, civilizațional. Este cred romanul unui faliment generalizat. E o istorie de familie, e Bucureștiul de azi și lumea de azi. În centru, personajul Paul, la 55 de ani, să-i spun locul de întâlnire al tuturor sfârșiturilor. Un personaj ca o mare intersecție.

Sper tare să fie o carte citită și discutată. Iar semnele sunt foarte bune până acum, în cele trei săptămâni care s-au scurs de la apariție.

– De fapt, dincolo de „teaser” care ar fi povestea din spatele acestei cărți?
– Paul, de care spuneam, își aduce acasă de la azil tatăl aflat pe moarte. Azilul însuși moare, lăsând locul unui proiect imobiliar. În aceste ultime zile petrecute acasă alături de tată și de două asistente, aflăm întreaga poveste a familiei Negrescu și a lumii care se destramă odată cu ea.

Urmărește-ne pe Google News