Tudor Ganea, unul dintre scriitorii pe val, dezvăluie rețeta succesului: „Ultimele mele cărți sunt scrise 90% în pauzele de masă de la job”

La doar 38 de ani, Tudor Ganea a ajuns la al cincilea roman și un număr important de premii. A debutat în 2016 cu romanul „Cazemata”, apărut la Editura Polirom, pentru care a primit, printre altele, premiul „Tînărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei Observator cultural și a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). A doilea său roman, „Miere”, a fost distins cu premiul „Tînărul prozator al anului 2017”, iar în 2018 a publicat romanul „Porci”, nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019. Un an mai târziu apărea romanul „8”.

În cea mai recentă carte a sa, „Cântecul păsării de plajă”, Tudor Ganea revizitează Constanța anilor 90, amestecând realismul cu nostalgia de o manieră unică. E și pretextul interviului de mai jos.

Vasile Ernu: Dragă Tudor Ganea, tot voiam să te întreb. Eu sunt fascinat de arhitectură, de ideea asta de a face case, spații de locuit, spații de muncă, construcții. Alături de medicină, arhitectura mi se pare fascinantă. Ce este pentru tine această meserie? Și cum împaci arhitectura cu scrisul?
Tudor Ganea: Arhitectura este pentru mine unica sursă de venit și fosta mea mare dragoste. Deziluziile generate de felul în care se practică la noi (mult, repede și prost) au transformat-o încet-încet într-o fostă. Continuăm să trăim împreună, ne tolerăm reciproc și cam atât. S-a dus flama. Când din meseria asta este evacuat respectul față de cel ce o practică (respect ce ar trebui să vină de la triada beneficiar-angajator-constructor), când ești rezumat la un simplu desenator ce trebuie să se subordoneze constructorului și cerințelor (de foarte multe ori proaste) ale beneficiarului, atunci se produce declicul. Și nu-ți mai place. Și începe să te enerveze.

Recomandări

Mircea Geoană, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „România este, în continuare, un loc în care șmecherii par să se descurce mai bine”

Așa apare compromisul din căsnicia profesională, un fel de separare domestică: stăm împreună, dar în camere diferite. Spun asta cu părere de rău pentru că, de fapt, îmi place enorm meseria asta, numai că ești ultra-îngrădit de factori exteriori (ce țin de momentul/geografia istorică actuală) pe care eu îi văd ca piedici în buna/corecta ei exercitare în acest moment.

Cu scrisul o împac greu. Strecor scrisul în pauzele de masă în care pun proiectarea pe stop timp de o oră. Ultimele mele două cărți sunt scrise într-un procent de 90% în pauzele de masă de la job.

Tudor Ganea, scriitor

– A propos, tu când apuci să scrii? În ce condiții scrii, ai nevoie de un timp special?
– Cum îți spuneam și mai sus, scriu în pauzele de masă. Nu scriu în weekenduri și nici în vacanțe. Atunci mă odihnesc. Scriu cu căștile în urechi, în open space-uri, cu oameni forfotind bezmetic prin jurul meu și cu un discret miros de pui de Mega gâdilându-mi nările.

Recomandări

Autostrada peste Carpați care ar putea fi scoasă integral la licitație în 2024. Drumul montan de mare viteză, proiectat să fie inaugurat în 5 ani

– Spune-mi, te rog, cum a apărut „Cazemata”, romanul tău de debut? Tu chiar ai vrut să te faci scriitor sau a fost o încercare și după succes nu ai mai avut încotro? Că mie așa mi s-a întâmplat…

– N-am vrut să mă fac scriitor și nici nu cred că știu ce îl face pe unul mai scriitor decât altul și viceversa. Certificarea criticii? Succesul în vânzări? Invitațiile la festivaluri? Cronicile? Editura? Toate astea au și nu au legătură cu eticheta de scriitor. Nu cred că abia odată cu publicarea devii scriitor. Poți fi scriitor și fără să trimiți manuscrisul vreunei edituri. În ceea ce mă privește, eu am scris în secret vreo 15 ani până să-mi fac curaj să public. Da, publicatul are ceva pervers în el. Te împinge apoi de la spate. Prinzi bronzul micului reflector al lumii literare românești și vrei să ți-l păstrezi.

Eu funcționez cel mai bine când nu am reflectorul pe mine. Când îmi închid contul de facebook câte un an și-mi văd de treabă. Când simt nevoia de vitamina D, mi-l reactivez și trimit un nou manuscris editurii. Publicatul dă o oareșcare dependență. Încă nu știu sigur dacă e o dependență bună sau rea.

Tudor Ganea, scriitor:

– Zi-mi, te rog, sincer – e secret, nu spun la nimeni – tu ții cont de ce spun criticii? Așa puțin sau deloc?
– Philip Roth (celebru romancier american, n.red.) spunea că știe doi laureați ai premiului Nobel pentru literatură care nu ar avea nimic împotrivă dacă criticii lor ar fi plimbați prin Times Square în cuști și oamenii ar arunca în ei cu măruntaie de animale.

Recomandări

Live Text | Alegeri SUA 2024. Cursa între Kamala Harris și Donald Trump va fi decisă de șapte state-cheie. S-au deschis secțiile în Georgia, Michigan și Pennsylvania, care ar putea înclina balanța

Sincer, în cazul cronicilor negative, pe moment, nu țin cont absolut deloc! Ești furios! Când îți iei raderea (adică ești desființat de critică, n.red.) se declanșează automat procesul prin care vezi cabale, conspirații, tabere și bârfe – ce te au în vizor pe tine, ca destinatar. În primă fază iei totul personal. Oare ce-o avea cu mine? E prima întrebare, când, de fapt, ar trebui să te întrebi Oare ce are cu cartea asta? Negi critica, justificând-o prin jocurile de culise și ura în numele căreia crezi că a scris-o criticul. Apoi trece o vreme și începi să uiți. Apoi mai trece o vreme și încep să ți se aprindă beculețe: hei, parcă a avut dreptate acolo… cred că ar trebui să țin cont totuși de… etc.

Egoul și indignarea – care sunt materii prime pentru hrana scriitorului – înving în primă fază rațiunea cu care ar trebui să preîntâmpini o critică negativă. Apoi rațiunea începe să-și sape (cu timpul) galerii și iese până la urmă la suprafață.

Tudor Ganea, scriitor:

– În ultima carte, „Cântecul păsării de plajă” (Editura Polirom 2021),  revii cumva la începuturi. Regăsesc puțin „Cazemata” – și ca stil, și ca substanță. Simțeai că nu ai spus tot?
– Rămăsese multă Constanța în creierul meu și trebuia să o pun în text. Raportul dintre autobiografic/ficțiune e covârșitor în cazul „Cântecului”. În „Cazemata” e invers, ficțiune la greu, autobiografic mai puțin. Deși e scris la persoana a treia, „Cântecul” este de departe cel mai autobiografic roman de-al meu. Inițial l-am scris la persoana întâi. Încă mai am de spus multe despre Constanța. Am resuscitat anii 90, urmează anii 2000.

– E un roman destul de violent. Recunosc că eu anii 90 îi văd acum foarte violenți: probabil cei mai violenți ani de după război. Tu, copil fiind, i-ai simțit probabil și mai intens. De ce anii 90 și de ce violenți? Cum e violența aceea de Constanța anilor 90?
– Am mai spus-o: tranziția de la începutul anilor 90 a transformat cartierele într-un adevărat wild west în care legea se făcea nu cu pistolul, ci cu pumnul. Violența de atunci o văd justificată cumva de intervalul eliberării dintr-un regim și intrării în altul. Haosul! Zona liberă, zona nimănui dintre comunism și capitalism. Cursa în care regula era nicio regulă și aveai voie să pui piedici  concurenților. Și asta se răsfrângea și asupra copiilor. Simțeam miasma acelei libertăți pe care nu știam cum să o gestionăm și ne manifestam ca atare.

Iar cum copiii sunt filtre cu ochiuri mari în sită, trecea prin noi cam tot ce se întâmpla în afara noastră și ne trezeam imitând și admirând personaje dubioase, așa cum este tătarul Ainur din „Cântecul”. Modelele erau cei puternici din cartier, cei puternici de pe casetele video (Don The Dragon Wilson, Marc Dacascos, Cynthia Rotrock, etc) și naționala de fotbal. Astfel, programul era simplu: făceam baie în mare, jucam fotbal și, din când în când, ne cafteam.

– Constanța și marea sunt cumva eroii tăi principali în mai multe cărți de-ale tale. De ce?
– Acolo am copilărit. Acolo am trăit douăzeci de ani. Acolo am locuit cea mai îndelungată perioadă de timp. Deși nu sunt născut în Constanța, Constanța este orașul meu. Am locuit primii mei șase ani într-o colonie militară, în mijlocul câmpiei Bărăganului, într-o izolare totală, și am amintiri mult prea vagi de acolo pentru a scrie despre acea perioadă. Apoi a urmat Bacău, Onești și, în final, Constanța. Scriu despre ce știu. Și știu bine marea și Constanța. Le știu foarte bine.

– Așa – Constanța. Mie mi se pare unul dintre cele mai „urbane” orașe ale României. Eu îl pun în primele trei: după București și Chișinău. Probabil și Timișoara e acolo. Nu au aerul acela de târg tipic orașelor românești și nu au elementul ăla dominant rural. Toți prietenii mei din Constanța sunt așa: și-au pierdut total aerul de rural care e din plin mai ales în orașele din Ardeal. Poți să-mi spui de ce?
– Probabil și din cauză că nu există un specific al zonei clar, ci există un specific al zonei dat de o sumă de alte specificuri. Constanța este cel mai cosmopolit oraș de la noi, cred eu. Amestecul de etnii (turci, tătari, români, armeni, etc) risipește aroma unui genius loci sui generis și întemeiază paradoxal un genius loci al diferenței.

În Ardeal unește asemănarea. În Constanța unește diferența. Constănțenii și-au împrumutat unul altuia specificul socio-cultural al etniilor și s-au colonizat unii pe alții într-o horă a diversității. Probabil acolo s-a risipit senzația de rural. Nu primează un obicei anume. Primează toate obiceiurile, iar hibridizarea asta socială poate lăsa impresia, așa cum spui tu, unui aer urban, care s-a rupt de origini.

Tudor Ganea, scriitor:

*„Cântecul păsării de plajă”, de Tudor Ganea, Editura Polirom, 2021, 224 de pagini, 17,97 de lei

Foto: Facebook Tudor Ganea

Rezultate Alegeri SUA – cine va fi noul președinte al Americii!

Urmărește-ne pe Google News