INTERVIU. Unul dintre oamenii-cheie din spatele pavilionului României de la Bienala de artă de la Veneția: „E un rezultat peste așteptările noastre”

Născut în 1982 la Satu Mare, Cosmin Costinaș este scriitor, critic de artă și curator. Este singurul român plasat de publicația ArtReview în topul „Power 100 – Cei mai influenți oameni din lumea artei contemporane”. 

Și-a construit renumele în afara granițelor. Mai bine de un deceniu a condus „Para Site”, un centru independent de arte vizuale din Hong Kong. Între 2005 – 2007 a fost editorul Documenta 12 Magazines (Kassel, Germania), iar între 2018 – 2022 a fost directorul artistic al Kathmandu Triennale (Nepal), potrivit publicației Propagarta.

Mai puțin prezent în România, în acest an a fost, alături de Viktor Neumann, curatorul pavilionului țării noastre la Bienala de la Veneția, unde a fost prezentat proiectul artistei Adina Pintilie  „Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului”. 

„E un rezultat peste așteptările și speranțele noastre”, spune Cosmin Costinaș. Ce înseamnă Bienala de la Veneția, cum a început colaborarea cu Adina Pintilie și cum a decurs proiectul, dar și problemele întâlnite, într-un dialog cu Vasile Ernu.

„Expoziția internațională cu cea mai îndelungată istorie”

Vasile Ernu: Dragă Cosmin, felicitări ție și Adinei Pintilie pentru reușita Pavilionului românesc de la Bienala de la Veneția. Mai întâi, aș vrea să explici publicului românesc mai puțin cunoscător de artă contemporană: ce reprezintă Bienala de la Veneția și de ce este importantă prezența artiștilor români și de pretutindeni acolo?
Cosmin Costinaș: Bienala de la Veneția este expoziția internațională recurentă cu cea mai îndelungată istorie, de peste un secol, fiind inspirația majorității celorlalte evenimente de acest tip, unele folosind chiar varianta italiană a cuvântului bienală în titlu. 

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Dacă aceste alte bienale au început să apară deja în anii ‘50 (São Paulo), ‘70 (Sydney), ‘80 (Havana – ca un loc de întâlnire a lumii nealiniate), ele s-au extins cu rapiditate în ultimii 30 de ani ai globalizării în multe alte locuri. Istoria Bienalei de la Veneția a reflectat într-o mare măsură evoluțiile, conversațiile și conflictele din istoria artei ultimului secol, dar și din societate în general. 

Această istorie a conferit bienalei un prestigiu care, desigur, poate să fie foarte important pentru artiștii participanți. Dar în același timp e important să înțelegem că în lumea globală (dar și din ce în ce mai fracturată) în care trăim, în care atât celelalte bienale, cât și rețele de schimb cultural care funcționează în afara fastului unui asemenea eveniment, un singur festival nu înseamnă atât de mult cât însemna cu câteva decenii înainte, iar acesta e bineînțeles un lucru pozitiv și face lumea artei mai interesantă și mai diversă. 

– Spune-mi, te rog, cum te-ai întâlnit cu Adina Pintilie? O urmăresc de ceva vreme și cred că Adina Pintilie este o combinație perfectă de sensibilitate și inteligență cum rar e dat unui artist. Cum ați început colaborarea?
– Am fost și eu un admirator al Adinei Pintilie înainte de a o cunoaște. Cred că în multe feluri ea are intuiția și gândirea totală a unei regizoare care își inventează și dirijează universul artistic (desigur, în relație cu realitatea), și a fost cea care a ales să lucreze cu Viktor Neumann (cocuratorul pavilionului) și cu mine, la fel ca și cu întreaga echipă a pavilionului.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

„Curatorul trebuie să știe să-și spele bine podeaua”

– Ca să fie clar pentru cititor: care este de fapt funcția curatorului într-o astfel de expoziție?
– Un curator trebuie să facă foarte multe lucruri, în special într-un astfel de context parainstituțional și cu un timp de lucru extrem de redus – pentru că pavilionul României trebuie organizat de echipa câștigătoare, fără suportul instituțional al unui muzeu sau al unei echipe permanente, care să țină toate aspectele practice în picioare, în doar câteva luni. 

Curatorul acompaniază proiectul în toate detaliile sale, de la cele practice la cele artistice și intelectuale. Pentru un cititor mai puțin familiarizat cu domeniul, am putea folosi analogiile interpreților, dirijorilor, sau regizorilor care lucrează cu o operă de artă deja existentă. 

Însă diferența fundamentală e că un curator trebuie să lucreze orizontal cu artistul, cu lucrarea, să negocieze constant încadrarea și comunicarea lucrării respective, în alte relații de putere cu lucrarea, iar acest lucru poate să facă profesia curatorială mai relevantă timpului nostru, în care aceste aspecte sunt esențiale. Pe de altă parte, într-o astfel de expoziție, curatorul trebuie să știe să-și spele bine podeaua.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

– Poți să ne spui puțin ideea centrală, conceptul expoziției pe care l-ați prezentat în Pavilionul României? Care este povestea expoziției? Ce e cu acest titlu: Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului?
– Proiectul e în primul rând interesat de felul în care peisajele noastre psihologice interioare, măsura în care știm să ne acceptăm pe noi înșine, cu toate traumele, fricile, comorile și dorințele noastre, afectează felul în care ne raportăm la cei imediat din jurul nostru și, apoi, la felul în care aceste microrelații construiesc societatea largă în care trăim. 

Despre felul în care acceptarea și îmbrățișarea felurilor noastre unice de a fi sunt cărămizile unei societăți capabile să își accepte toți membrii așa cum sunt, în toată diversitatea umanității. E un proiect despre individ și intimitate, dar în același timp un proiect politic despre lumea pe care trebuie să o construim.  

O situație „complet neobișnuită și absurdă”

– De fapt, cum se derulează un astfel de proiect?
– Aici cred că e important de menționat situația complet neobișnuită și absurdă în care se desfășoară pavilionul României de la Veneția. Pe de o parte, România are o poziție privilegiată, având un pavilion în zona centrală a bienalei. Pe de altă parte, este una dintre ultimele țări care își desemnează proiectul câștigător, la sfârșitul lui ianuarie în anul în care are loc bienala (cu deschiderea în acest an la mijlocul lui aprilie). 

Banii de la Ministerul Culturii încep să intre în conturi cu câteva zile înaintea deschiderii. Ceea ce înseamnă că artiștii care realizează proiectul trebuie să inventeze surse de finanțare sau de împrumut în acele luni în care proiectul trebuie realizat, transportat la Veneția, împreună cu publicații, cu activitate de comunicare internațională, angajarea zecilor de custozi care vor ține expoziția deschisă pentru șapte luni etc. 

Este un sistem aproape ridicol și nedrept, care privilegiază proiectele care au fie foarte multe resurse, fie o capacitate de improvizație care nu ar trebui să fie un criteriu câștigător. E cu atât mai trist cu cât ar fi nevoie de relativ puțin pentru a schimba situația Pavilionului României dramatic: organizarea concursului cu cel puțin un an înaintea deschiderii bienalei. E aproape un miracol că atât de multe echipe în ultimii ani au reușit să realizeze proiecte remarcabile în aceste condiții. 

– Poți să ne spui cum a derulat colaborarea?
– Am început să lucrăm la începutul toamnei anului trecut la realizarea aplicației pentru competiția națională, la nenumăratele aspecte practice și, mult mai interesant, la realizarea viziunii Adinei în formatul unei expoziții de artă vizuală. 

De mai bine de un deceniu, Adina lucrează cu o comunitate de protagoniști, explorând împreună subiecte legate de intimitate, comunicare și construirea de legături sociale transparente și empatice, care au fost deja prezentate, în formă cinematografică, în filmului Touch Me Not. 

Sarcina noastră a fost să gândim felul în care aceste idei și povești pot să se materializeze folosind toate beneficiile pe care vocabularul unui spațiu expozițional – din multe puncte de vedere mai bogat și generos decât al altor forme artistice – și toate referințele și conversațiile din spațiul artelor vizuale le pot aduce subiectului. 

„În câteva ediții, pavilionul României a fost unul dintre cele mai originale și îndrăznețe”

– Există o continuitate, o tradiție a expozițiilor noastre în cadrul Pavilionului României sau e o autonomie totală? Cum vezi evoluția în timp a Pavilionului României?
– Proiectul din Pavilionul României de la Veneția e decis pentru fiecare ediție de un juriu – fapt lăudabil, care se întâmplă deja de o bună bucată de vreme și care nu e cazul tuturor țărilor, multe având un sistem mai puțin deschis, în care o instituție sau o persoană decide proiectul participant. 

Proiectele participante sunt judecate de fiecare dată separat, nu există necesitatea unei continuități care ar fi de așteptat de pildă în programele muzeelor, în care expozițiile de-a lungul anilor ar trebui să se încadreze într-un program coerent pe care publicul îl poate urmări și discerne. 

Dar Pavilionul României, cel puțin din 1999 încoace, a fost cu precădere unul de foarte bună calitate, reflectând, cred, foarte bine atât conversațiile generale din societatea românească a acestor decenii cât și evoluțiile din scena artistică locală și internațională. În câteva dintre aceste ediții, pavilionul României a fost unul dintre cele mai originale și îndrăznețe din întreaga bienală. 

Pavilioanele naționale? „Relicve ale unor alte vremuri”

– Cum vezi viitorul Bienalei de la Veneția?
– Despre viitorul Bienalei de la Veneția ar fi multe de spus. Ceea ce am amintit înainte de descentralizarea scenei internaționale de artă desigur pune Bienala de la Veneția, precum și alte evenimente majore din Vest, într-o poziție de putere mai relativă decât înainte. 

Față de alte astfel de evenimente, precum documenta de la Kassel, Veneția are probleme și mai mari prin legăturile și dependența mai puternică față de piața de artă, de colecționari și galerii care subvenționează mulți dintre artiștii participați în expoziția centrală, diminuând astfel autonomia intelectuală a actului curatorial. 

Pe lângă asta, formatul pavilioanelor naționale, în epoca noastră transnațională sunt desigur relicve ale unor alte vremuri, cu idealuri pe care le vrem depășite. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, cred că există bastioane ale capitalismului și ale colonialismului mai puternice și mai toxice în lumea internațională a artei decât Bienala de la Veneția. 

– Din ce am citit prin presa occidentală: Pavilionul României s-a bucurat de un real succes. Cum a fost primit de public, dar mai ales de presa de specialitate, de criticii de artă, de care nu scapi ușor?
– Suntem, într-adevăr, foarte onorați și fericiți de răspunsurile din presa internațională, lucrarea Adinei fiind foarte discutată și apreciată în presa de toate categoriile. E un rezultat peste așteptările și speranțele noastre.

– A propos, nu ți-e dor de casă? Să știi că în camera unde dormeai tu acum doarme un copil de 11 ani. Poate e timpul să mai vii pe acasă…
– E ultima cameră în care am dormit înainte de a pleca din România, acum 17 ani. Dar după aproape 11 ani la Hong Kong sunt fericit să mă reîntorc în Europa, la Berlin, mai aproape de casă. 

Am fost în vizită la mama, la Satu Mare, chiar înainte de Veneția, iar pe avionul de acolo am citit Sălbaticii copii dingo, pe care mama mi-o cumpărase. A fost un zbor foarte emoționant, Vasile, citindu-te. Fiecare cu nostalgiile noastre pe de o parte, dar și cu geografia cărții, trecând acum prin tragedia care ne marchează și ne va marca în atât de multe feluri.

Urmărește-ne pe Google News