Istoria „armelor” feminine

Rujul, o istorie întortocheată

Greu de spus cine a inventat rujul! Iniţial, obiceiul de a colora buzele era strâns legat de poziţia socială. Frumoasele bogate din Mesopotamia îşi decorau buzele cu pulbere din pietre preţioase. Vechii egipteni foloseau şi ei un amestec de iod şi carmin, obţinut din gândacii coşenile, pentru buze. Dar primul ruj din istorie este atribuit medicului arab Abu al-Qasim al-Zahrawi (Abulcasis), fondatorul chirurgiei moderne. El a inventat, în secolul al IX-lea, o cremă colorantă şi parfumată pentru buze pe care o presa în forme cilindrice. Abia în secolul al XVI-lea rujul devine popular în Europa, după ce este adoptat de Elisabeta I a Angliei. Regina folosea, însă, o combinaţie „mortală”: ceară de albine şi sulfit roşu de mercur. Ulterior, rujul a fost îmbunătăţit şi s-a răspândit în întreaga Europă. Femeile l-au îndrăgit şi au început să îl folosească des, dar tot bărbaţii au fost cei care au continuat povestea. Maurice Levy a creat, în 1915, primul cilindru din metal cu o manetă care ridica rujul. În 1923, americanul James Bruce Mason a patentat tubul cu răsucire. Abia în 1960, o femeie a contribuit la povestea rujului cu o invenţie imbatabilă. Hazel Bishop a fabricat rujul rezistent la sărut şi a dat startul unei competiţii acerbe între producătorii de cosmetice pentru a scoate pe piaţă rujuri din ce în ce mai sofisticate.

Recomandări

Mircea Geoană, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „România este, în continuare, un loc în care șmecherii par să se descurce mai bine”

Tocurile, podoabe lucrate cu meşteşug

Tocurile şi-au pierdut rolul practic şi s-au transformat în podoabe la începutul secolului al XVI-lea. Iniţial, aveau forma unor platforme caraghioase, cu scopul de a înălţa purtătorul cu un cap deasupra tuturor. Concepute în Turcia, şopinele (chopines fr.), cum au fost botezate, au cucerit aristocraţia veneţiană şi apoi curţile regale din Franţa şi Spania. Prima împărăteasă care le-a purtat a fost Caterina de Medici, din dorinţa de a părea mai înaltă la nunta ei cu ducele de Orleans, în 1533. Şopinele au devenit mai târziu un accesoriu obligatoriu pentru ţinutele luxoase. Sculptate din lemn sau plută, erau pictate, îmbrăcate în catifea sau mătase şi ornate cu broderii rafinate. Cele mai înalte atingeau 50 de centimetri, adevărate „catalige” pentru care purtătorii aveau nevoie de însoţitori, să nu se prăbuşească. Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a pus capăt freneziei platformelor. Napoleon a interzis încălţămintea înaltă, ca toate clasele sociale să fie egale. Bărbaţii au renunţat cel mai uşor la tocuri din considerente practice, astfel că, de la începutul secolului al XIX-lea, ele au rămas preferatele femeilor.

Recomandări

Autostrada peste Carpați care ar putea fi scoasă integral la licitație în 2024. Drumul montan de mare viteză, proiectat să fie inaugurat în 5 ani

MASCARA, „ARMA” OCHILOR MISTERIOŞI

Faraonii egipteni ieşeau în public doar fardaţi, să domine mulţimea cu frumuseţea lor strălucitoare. Ei au fost primii care au folosit cremă neagră în jurul ochilor şi pe gene, ca să se ferească de vrăji. Crema cu rol protector, căreia îi spuneau kohl, era folosită deopotrivă de femei şi de bărbaţi. Uitată de-a lungul veacurilor, pudra neagră pentru gene avea să revină în atenţie în Epoca Victoriană. Pe atunci, femeile o preparau acasă din praf de cărbune. Mascara, aşa cum o ştim azi, a fost inventată la începutul secolului al XIX-lea de francezul Eugen Rimmel. În aceeaşi perioadă, peste Ocean, chimistul american T. L. Williams a îmbunătăţit amestecul de cărbune cu care sora lui îşi vopsea genele şi a inventat mascara Maybelline. Cele două invenţii aveau totuşi o mulţime de defecte. În afară de faptul că se desprindeau uşor de pe gene, conţineau substanţe toxice. Abia în 1957, Helena Rubinstein a scos pe piaţă prima mascara cremoasă la tub, împreună cu o periuţă.

MINI VERSUS MAXI

Tocurile înalte se asortează cel mai bine la o fustă scurtă, nu-i aşa? Este una dintre cele mai îndrăgite piese vestimentare moderne, dar se pare că exista şi acum 4.000 de ani. Statuete din Epoca Bronzului şi fresce din Antichitate înfăţişează dansatoare cu fuste scurte, dar vremurile le-au uitat, ba chiar le-au interzis cu desăvârşire. Rochiile lungi, care acopereau neapărat genunchii, au dominat moda feminină până prin 1960. Mişcarea feministă de după război scurtează tivul şi fusta mini cucereşte adolescentele din Occident. Din anii ’80, costumul sobru cu fustă scurtă devine o adevărată uniformă pentru noua femeie de afaceri.
Material preluat din revista Libertatea pentru Femei

Urmărește-ne pe Google News