Iubirea noastră s-a născut pe cărări de munte

Mă numesc Ileana Voica, am 55 de ani și sunt o femeie pasionată de mișcarea în aer liber, dar mai ales de drumeții montane. Evenimentele pe care am să vi le relatez au avut loc în urmă cu 30 de ani, adică în 1986, tocmai într-una din excursiile montane pe care am făcut-o în tinerețe, și anume cea din masivul Făgăraș. ținta mea a fost atunci atingerea celui mai înalt vârf din țară, Moldoveanu. Pe lângă bucuria izbândei, am avut însă și un alt motiv de fericire: l-am cunoscut pe Adrian, cel care avea să-mi devină soț.

Povestirea mea debutează la locul care azi se numește Complexul Turistic Capra, dar care pe vremuri nu era altceva decât o simplă cabană montană, situată la poalele munților Făgăraș, la altitudinea de 1585 m, cabană unde, în general, grupurile de turiști își stabilesc cartierul general și din care pornesc în cucerirea piscurilor. Ceea ce, evident, intenționam să facem și noi, adică eu și Mihnea, prietenul meu, care mă însoțea în acea vacanță.

Mihnea era un băiat bun, dar, din păcate, destul de apatic pentru firea mea activă, înclinată către mișcare. Dacă eu eram permanent încărcată de energie și dornică de acțiune, pe el cu greu îl scoteai din rutina cotidiană și îl dezlipeai de fotoliu. Nu agream deloc pasivitatea lui și de multe ori mă întrebam dacă fac bine rămânând împreună cu el, dacă n-ar fi mai indicat să îmi găsesc pe altcineva, cu aceeași sete de viață ca a mea. Dar, cum totuși Mihnea se dovedea blând, atent și serios, și cum în viața mea nu exista acel altcineva, am continuat să stau alături de el, deși nu eram foarte mulțumită.

Recomandări

Cazul Ferma Dacilor. Un an de la focul devastator care a omorât opt oameni. Laboratorul de expertize criminalistice a identificat cauzele incendiului

Lucrul acesta, de altfel, avea să îi fie fatal blândului Mihnea, căci atunci când am găsit o persoană care se mula pe profilul meu, l-am părăsit fără foarte multe regrete. Totul s-a petrecut chiar acolo, în sejurul de la cabana Capra. Atunci l-am cunoscut pe Adrian, de care, în două zile de ascensiune, m-am îndrăgostit iremediabil și care, la rândul său, deși era însoțit de prietena sa, s-a amorezat nebunește de mine. Cum a fost posibil una ca asta? Pur și simplu, așa a fost scris. Nu se putea altfel. Eram făcuți unul pentru altul.

Mi-am dat seama de asta încă din prima zi în care l-am văzut, atunci când o serie de turiști din cei cazați la cabană au pus la punct planul de atac al vârfului Moldoveanu. Urma să pornim în dru-meție la șase dimineața și să ne întoarcem a doua zi, după-amiază, ceea ce însemna că vom fi fost pe drum peste 30 de ore. 0 perspectivă deloc încântătoare pentru oamenii neobișnuiți cu efortul pe munte, nu însă și pentru Adrian, care și-a asumat rolul de conducător al grupului și a decretat:

— Nu vreau să aud niciun fel de cârteală! Cine nu se simte în stare să facă asta să nu vină! Am fost clar, da? Ne adunăm mâine, la ora șase. Nu așteptăm niciun minut peste ora stabilită, să fie clar!

Recomandări

Edith Alibec, despre ce înseamnă să fii actriță independentă: „M-am apucat să fac proiectul și am început să bat la uși”

Auzind asta, Mihnea mi-a dat un ghiont discret:

— Tu auzi ce spune inconștientul ăsta? Cică la șase să fim gata de plecare. Păi, la ora aia, e somnul cel mai dulce… Nu mai zic că e un frig de îngheață pietrele… Eu parcă nu m-aș băga în așa ceva!

— Cum să nu te bagi, blândule? i-am replicat, revoltată de reticențele sale. și eu ce fac, urc de una singură pe munți? Dacă nu faci cățărări pe culmi, atunci de ce ai venit? Puteai sta liniștit la Giurgiu, în fotoliul tău, cum îți place…

Simțindu-se atins la coarda sensibilă, Mihnea a acceptat în cele din urmă să mă însoțească în aventura montană către cel mai înalt vârf al țării, deși se vedea clar că nu-i convenea deloc și că abia aștepta să revină la bază. și nu era singurul. La fel ca el, nemulțumită de programul de urcare draconic stabilit de Adrian, a fost și Gina, prietena sa, o ființă scundă și dolofană, al cărui fizic contrasta flagrant cu cel al lui, care era înalt și bine făcut.

într-adevăr, văzându-i împreună pe cei doi, nu te puteai abține a te întreba ce anume îi lega, căci păreau la fel de opuși ca luna și soarele, și nu numai ca fizic, ci și ca fire: el era vesel, jovial și băga încontinuu poante, în vreme ce ea era tot timpul îmbufnată și nimeni nu-i putea intra în voie. Răspunsul la această întrebare aveam să-l aflu ulterior, chiar de la Adrian: bondoaca făcea niște tocănițe și ciorbe grozave, era mare specialistă în gătit. Cu asta îl cucerise. Haideți însă să revenim la urcuș!

Recomandări

Ultimul mesaj al pilotului avionului prăbușit în Kazahstan indică un posibil atac. Principalii suspecți

După câteva ore de mers la pas întins, am ajuns pe creastă, acolo unde numai caprele negre și vulturii se avântă. Grupul, format din zece inși, niciunul dintre ei alpinist autentic, cu toții doar montaniarzi amatori, dădea vădite semne de oboseală, motiv pentru care Adrian a propus să facem un popas. Locul ales a fost în apropierea unui lac glaciar, cu apă rece ca gheața și limpede ca cristalul. Singurii cărora nu le-a plăcut lacul au fost Mihnea al meu și Gina a lui Adrian, care au fost de părere că e prea mult de coborât în vale, până la el, așa încât au rămas sus, pe culme.

—Așa ceva nu-i de mine! Eu nu cobor! a anunțat Mihnea. Prefer să mă întind aici, pe iarbă, până reveniți voi.

— și eu rămân aici! l-a completat Gina, bucuroasă să își putea odihni șuncile până când ceilalți vor fi coborât la lac și vor fi urcat înapoi. Poate reușesc să ațipesc puțin.

în ceea ce mă privește, deși inițial am fost tentată să mă iau de blândul meu prieten, ca să-l conving să coboare, în cele din urmă am realizat că e mai bine să nu o facă. Situația creată îmi oferea prilejul de a mă apropia de Adrian, așa că am renunțat la intenția de a-l convinge pe Mihnea să vină cu noi și, după ce ne-am mai tras cu toții sufletul, m-am adresat conducătorului de grup cu o observație aparent naivă, în realitate voit malițioasă:

— Adrian, observ că prietena ta nu se omoară cu cățăratul pe munți. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu ea, e cumva beteagă?

— Nu, e sănătoasă, dar așa e Gina, mai greu de urnit, mi-a replicat Adrian, făcând un semn de nepăsare, din care se înțelegea că îl incomoda faptul că cineva îl împungea cu privire la amica sa durdulie.

— Are și o masă mare de urnit, am continuat să pun gaz pe foc eu, care, trebuie să vă spun, am afișat dintotdeauna o suplețe de invidiat.

— Deh, nu toată lumea are o talie subțire ca a ta, Ileana, nu a scăpat el ocazia de a-mi plasa un compliment, zâmbindu-mi complice.

— Mulțumesc, Adrian, dar nici cu tine nu mi-e deloc rușine, i-am întors complimentul. Arăți bine de tot, sunt convinsă că știi asta!

— Mulțumesc și eu, Ileana! a zâmbit el, după care a schimbat subiectul. Din câte îmi dau seama, nici Mihnea nu e genul care percutează la fix. Cine îl vede cât de greu se deplasează și cum spumegă la efort precum un cal cravașat pe ultima sută de metri ar zice mai degrabă că este genul de bărbat sedentar.

— Dar chiar așa e, ai ghicit! i-am confirmat. Dacă n-aș fi fost eu, el nu s-ar fi cățărat niciodată pe munți.

— și la mine e la fel. Abia am târât-o pe Gina din casă, mi s-a destăinuit, la rândul său, aruncându-mi o altă privire încărcată de semnificații.

Am mers apoi la lacul glaciar, unde ne-am răcorit bine, după care am revenit pe creastă și ne-am continuat drumeția. Peste câteva ceasuri, deși oboseala începuse să-și spună cuvântul, grupul condus cu siguranță de Adrian avea să ajungă la Viștea Mare, vârful situat în proximitatea țintei noastre finale, Moldoveanu. De aici urma să înceapă asaltul final, care consta în parcurgerea a circa două sute de metri pe creastă, cu mențiunea că în stânga și în drepta îngustei poteci se înfățișa, în toată splendoarea, amenințătoarea prăpastie. Hăul, abisul.

Văzând cum stă treaba, ce bucată de drum primejdioasă ne așteaptă, molaticul meu însoțitor nici nu a vrut să conceapă a merge mai departe.

— Ileana, până aici mi-a fost! a anunțat el, întinzându-se în iarbă. Mai departe nu merg nici mort!

— Cum așa, Mihnea? m-am rățoit la el. Ce fel de bărbat ești? Nu e păcat să fii atât de aproape de vârful cel mai înalt din țară și totuși să nu pui piciorul pe el?

— Nu mă interesează să pun piciorul pe niciun vârf! s-a răstit el, la rândul său, la mine, evident iritat. Lasă-mă în pace!

Pe chipul său se întipărise groaza. Teama de moarte îi dădea curajul de a țipa la mine.

— Bine, dar numai un sfert de ceas ne desparte de vârful Moldoveanu… Nu te poți opri acum, când ești atât de aproape și mai ai atât de puțin, blândule!

— Ei, nu pot! Ba uite că pot să mă opresc foarte bine! Sesizez pericolul în fața mea, așa că prefer să stau pe loc. Nu mai fac niciun pas înainte. Mergeți voi, eu vă aștept aici.

Dezarmată, rămasă fără argumente, m-am resemnat, acceptând eșecul omului pe care îmi venea tot mai greu să îl iubesc și care era, de fapt, iubitul meu. Așa de dezamăgită eram de el. Dar, nu eram singura mâhnită. La rândul lui, Adrian se confrunta cu aceeași problemă. Rubensiana și rubiconda sa parteneră nu voia nici în ruptul capului să meargă mai departe, susținând sus și tare că a parcurge acel ultim tronson de drum foarte îngust este nebunie curată.

în concluzie, grupul a mers mai de-parte, cu excepția Ginei și a lui Mihnea, care au rămas din nou împreună, compătimindu-i pe ceilalți pentru primejdia prin care urmau să treacă. Ce-i drept, poteca de pe creastă era îngustă, însă, cu atenție, putea fi parcursă. Așa se face că, fără vreun incident, am atins, cu mândrie și bucurie, vârful Moldoveanu, de 2544 metri, după care am făcut cale întoarsă spre Viștea Mare. Practic, scopul expediției fusese atins și tot ce rămânea de făcut era să revenim la bază.

între timp însă, începuse să se lase seara, ceea ce însemna că nu aveam de ales și, conform planului inițial, trebuia să înnoptăm la un mic adăpost montan, prevăzut cu paturi rudimentare din scândură, numite priciuri. Nu era posibil să ajungem înapoi la cabana Capra decât în zori, așa încât grupul s-a instalat în adăpost, unde majoritatea excursioniștilor, frânți de oboseală, au adormit rapid.

Cum Gina și Mihnea s-au numărat printre cei care s-au culcat primii, iar eu și Adrian simțeam nevoia să ne descărcăm după figurile pe care ni le făcuseră partenerii noștri, am făcut o mică plimbare împreună, după care ne-am așezat pe o stâncă și am purtat o discuție scurtă, care însă avea să fie hotărâtoare pentru destinele noastre.

— știu ce simți, Ileana! a început Adrian. Rușine și furie!

— Exact așa e, Adrian! am încuviințat, pe un ton scăzut. Nu-mi vine să cred! îl știam moale și bleg pe Mihnea, dar nici chiar așa…

— Ei, lasă, că nici Gina nu a fost mai brează!

— Bine, dar măcar ea e femeie.

— Mda, însă e o femeie zdravănă, nu ai zice că e atât de fricoasă.

— Asta e, Adrian, dar ce putem face? am oftat sugestiv. Noi ni i-am ales…

— Ce putem face? îți spun eu…

în loc să continue ideea, Adrian s-a oprit și a întors capul direct spre mine. Privirile noastre s-au întâlnit, și atunci pe chipul său am citit aceeași dorință ca a mea. Se gândea la ceea ce mă gândeam și eu. Mă voia așa cum îl voiam și eu, nu era niciun dubiu.

— îmi doresc pe cineva ca tine, Ileana! mi-a șoptit deodată, privindu-mă direct în ochi și confirmându-mi astfel că feelingul meu era corect. Te doresc PE TINE!

— Dorința e reciprocă, Adrian, i-am răspuns fără să stau pe gânduri. și eu te doresc PE TINE!

în următoarea clipă, gurile ni s-au împreunat într-un sărut disperat. Ne sărutam cu lăcomie, ne mângâiam cu frenezie, ne strângeam în brațe ca nebunii. Departe de adăpostul în care ceilalți colegi de drumeție dormeau pe priciuri, eu și Adrian am făcut dragoste pe iarbă, ocrotiți de pâlpâitul suav al razelor lunii și fără teamă de vipere. Nu am dormit deloc în aceea noapte, însă a doua zi, în zori, când grupul s-a trezit și am pornit în pas alert spre bază, eu și Adrian eram cei mai proaspeți și mai voioși dintre toți.

Odată ajunși la cabana Capra, eu și Adrian am dat cărțile pe față, iar spre surprinderea noastră, Gina și Mihnea nu au părut prea afectați. Asta poate și fiindcă din schimbul complice de priviri dintre cei doi am înțeles că între ei exista o mare afinitate.

Au trecut 30 de ani de la întâmplarea de mai sus, rememorată cu ocazia excursiei din vara aceasta, din Făgăraș, dar totul este viu în mintea mea. Parcă ieri s-a petrecut totul.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News