ComenteazăPovestea mea începe așa: acum două decenii, pe când aveam 22 de ani și tocmai terminam ASE-ul, eu și Marius formam unul dintre cele mai admirate cupluri din întreaga facultate. Ne cunoscuserăm chiar acolo, în primul an, când ne și îndrăgostiserăm, iar de atunci eram împreună. Prietenii ne tachinau adesea, întrebându-ne când vor dansa la nuntă, însă destinul avea alte planuri în ceea ce ne privește.
— Melania, suntem tineri, cine ne grăbește să ne căsătorim? m-a întrebat iubitul meu auzind propunerea venită din partea mea. Putem să ne mai distrăm câțiva ani și, între timp, ne facem un rost, apoi ne-om căsători. Ce spui?
Ne aflam în pat, goi și epuizați, după ce consumaserăm un amor nebunesc și devastator. Eu nu intenționasem să pun presiune pe Marius. Mă simțeam atât de bine în acele momente încât pur și simplu gândul de a ne uni destinele în fața lui Dumnezeu venise de la sine. în niciun caz nu mă așteptam la un refuz din partea omului iubit, însă vorbele lui m-au trezit din visul frumos și mi-au înfățișat o reali-tate rece și dureroasă.
Cu numai câteva zile înainte, aflasem că sunt însărcinată, însă nu voisem să îi forțez mâna lui Marius, așa că nu îi destăinuisem nimic. îmi doream ca hotărârea de a ne căsători să vină ca urmare a dorinței comune, izvorâte din dragoste, nicidecum să fie rodul unei constrângeri.
— Bine… Bine, Marius! am îngăimat poticnit. Dar suntem împreună de patru ani, nu crezi că ne cunoaștem suficient de bine? Dacă ne iubim, ne putem distra în continuare și totodată ne putem face un rost împreună chiar căsătoriți fiind. Nu văd unde e problema. Dragostea ne va ajuta să depășim orice obstacol, vei vedea că vom fi fericiți, Marius!
Nu-mi dădeam seama că, de la tonul blajin, mă aprinsesem treptat, ajungând să îi țin o scurtă pledoarie în favoarea căsătoriei, dar. de fapt, asta făcusem. Cu pruncul în pântece, îmi vedeam spul-berate visele de a avea familia visată, ceea ce mă făcuse să mă aprind.
— Melania, nu așa se pune problema, mi-a șoptit Marius cu duioșie. Doar știi cât de mult te iubesc. însă nu vreau să mă simt încorsetat în chingile mariajului numai de dragul de a avea la mână o hârtie prin care să fim legați. Nu m-aș mai simți liber, nu aș mai putea respira. Nu știu dacă mă înțelegi…
în clipa aceea, îmi stăteau pe limbă cuvintele prin care să îi dezvălui faptul că eram însărcinată, că rodul iubirii noastre prindea viață în mine. Dar, repet, gândul că astfel l-aș forța pe Marius să se însoare cu mine numai pentru copil m-a înfrânat. Am ales să nu îi spun nimic.
— Ba înțeleg, Marius, i-am răspuns pe un ton de om resemnat, ceea ce, de altfel, și eram. Nu cred că, de când suntem împreună, ți-am îngrădit în vreun fel libertatea, dar, dacă asta îți dorești, să te simți liber, nu ai decât să fii liber. însă eu, în acest moment, îmi doresc cu totul altceva. îmi doresc o familie.
în urma discuției de mai sus, care, repet, avea loc la puțin timp după terminarea facultății, drumurile noastre s-au despărțit. Poate multe alte femei, în locul meu, ar fi încercat să îl păstreze alături pe bărbatul cu care urmau să aibă un copil. Dar eu nu sunt așa. Eu gândesc și simt altfel. Aș fi trăit toată viața întrebându-mă dacă Marius mă iubește cu adevărat ori dacă s-a însurat cu mine din milă sau din obligație. M-aș fi temut că, peste ani, vor apărea reproșurile legate de producerea sarcinii neașteptate. Nu aș fi avut o căsnicie împlinită. Asta nu ar fi fost viață. Nu aș fi fost fericită. Așa încât am ales singurătatea.
Norocul meu a fost acela că părinții mi-au fost mereu aproape, iubindu-mă necondiționat și sprijinindu-mă când mi-a fost greu. Cu ajutorul lor, l-am putut crește pe Mihai și totodată am putut să îmi fac și un rost, cum formulase Marius, asta însemnând că, în câțiva ani, m-am realizat pe partea profesională.
Cât privește dragostea, experiența traumatizantă trăită avea să aibă un impact dur și șocant asupra mea, peste noapte devenind frigidă. Mai exact, nu mi-am mai dorit niciodată atingerea unui bărbat și, prin urmare, nici nu m-a mai atins vreunul. Asta, până în urmă cu câteva luni, când s-au întâmplat câteva lucruri interesante pe care este musai să vi le povestesc.
Așadar, în ciuda faptului că eram o femeie tânără și frumoasă, după despărțirea de Marius nu am vrut să mai am de-a face cu bărbați. Mama și tata, al căror unic copil am fost, sufereau văzându-mă mereu singură și mă tot îndemnau să îmi găsesc pe cineva, însă mie îmi era bine, nu îmi doream un partener și nici o viață intimă.
Astfel stăteau lucrurile după un deceniu de la ruptura de bărbatul iubit, atunci când am primit un telefon de la Irina, fosta șefă de grupă din facultate. Aceasta fusese – și rămăsese – una dintre cele mai bune prietene ale mele, ținusem legătura cu ea peste ani și, prin urmare, nu m-a mirat prea tare că m-a sunat. M-a surprins însă motivul pentru care o făcuse: Irina mă invita la reuniunea de 10 ani de la absolvire.
— Melania, trebuie să vii! Vor fi acolo aproape toți foștii noștri colegi! m-a încurajat prietena mea, care, desigur, era la curent cu faza urâtă pe care mi-o făcuse Marius după terminarea facultății.
— și ce dacă? am răspuns oarecum apatică. Nu mi-e dor de nimeni! știi bine că, în afară de tine, nu am rămas în contact cu niciun fost coleg, așa că de ce aș merge acum să îi întâlnesc, când nu mă interesează ce mai fac?
— îți spun eu de ce: fiindcă la reuniune va fi prezent și Marius, tatăl copilului tău. A confirmat deja. Nu-mi spune că nu îți dorești să îl vezi, să afli ce mai face și așa mai departe.
— Irina, au trecut zece ani! De ce crezi că deodată m-ar interesa ce mai face omul care mi-a dat viața peste cap?
— Fiindcă… îl mai iubești! Recunoaște, Melania! Altfel, ți-ai fi găsit de mult pe cineva, nu te-ai fi autocondamnat atâția ani la o viață în abstinență, plină de frustrări.
— Ești nebună, Irina! Spui numai prostii! am încheiat, devenind de-a dreptul furioasă. Te rog să mă lași în pace și să nu mai insiști, că nu vin la nicio reuniune!
și nu m-am dus! De ce să mă fi dus? Chiar nu îmi doream să îi revăd pe foștii colegi, și cu atât mai mult pe Marius. După ce îmi făcuse ce îmi făcuse, ce rost ar fi avut să discut cu el? Să îi fi dezvăluit că este tatăl unui băiat de 10 ani, care mă întrebase adeseori, încă de pe vremea când mergea la grădiniță, de ce alți copii au ambii părinți, în timp ce el are numai mamă? în fond, fusese decizia mea să nu îi mărturisesc că va avea un copil cu mine, copil pentru care, în paranteză fie spus, inventasem o adevărată poveste, spunându-i că tatăl său plecase peste mări și țări în căutarea unei comori.
— Mama, când se întoarce tata cu comoara? mă întreba Mihai din când în când.
— Când o s-o găsească! îi răspundeam eu cât puteam de convingător. Dacă nu s-a întors până acum, înseamnă că încă nu a găsit-o.
Abia peste câțiva ani, mai exact în ziua când a împlinit 14 ani, i-am destăinuit băiatului meu ce se întâmplase în realitate. El nu a fost prea surprins, spunându-mi că intuise de mult faptul că tatăl său nu plecase după nicio comoară și că nu îl va cunoaște niciodată. Nu a mai pomenit, de atunci, nimic despre tatăl lui, dar se vedea de la o zi la alta că este încercat de tot felul de frământări legate de el. și au mai trecut niște ani…
— Mihai, să știi că, dacă totuși îți dorești, îți poți cunoaște tatăl, i-am spus într-o bună zi. Numai că nu știu ce reacție va avea atunci când va afla că are un copil așa de mare, de care nu a știut nimic aproape douăzeci de ani.
— Da, mamă, mi-ar plăcea să îl întâlnesc pe tatăl meu! s-a entuziasmat el. Sunt curios cum arată, ce fel de om este…
Cum de îmi venise ideea ca Mihai să își cunoască tatăl? Simplu! Cu câteva zile în urmă, Irina mă invitase la reuniunea de 20 de ani de la absolvirea facultății, la care își anunțase participarea și Marius. Aflasem de la prietena mea, care era la curent cu viețile multora dintre foștii co-legi, că Marius fusese însurat, dar divorțase în urmă cu câțiva ani, că nu avea copii și că, potrivit părerii ei, arăta foarte bine, transformându-se „dintr-un adolescent simpatic într-un bărbat cu adevărat fascinant”.
Am decis așadar să merg la întâlnirea cu foștii colegi, dar nu singură, ci însoțită de băiatul meu, care, e momentul să vă mărturisesc, seamănă izbitor cu tatăl său, la fel cum seamănă Michael Douglas cu Kirk Douglas. Aș fi putut jura că Marius va observa asemănarea uluitoare dintre el și băiatul meu, astfel că eram tare curioasă cum va reacționa.
Ei bine, la acea reuniune aveau să se întâmple câteva lucruri foarte interesante. Mai întâi, fostul meu iubit, văzându-mă cu Mihai, s-a schimbat brusc la
față, chipul său căpătând o paloare cadaverică. Nici dacă ar fi văzut o fantomă nu ar fi părut mai înspăimântat. Apoi, Mihai, la rândul său, a fost atât de emoționat vă-zându-și tatăl, încât ochii săi s-au umezit instantaneu. și, nu în ultimul rând, discuția dintre mine și Marius a fost extrem de surpinzătoare. Nu mi-aș fi putut închipui la ce avea să se ajungă în urma acesteia.
— Melania, mă bucur tare mult să te văd! m-a salutat Marius într-un târziu, după ce își făcuse curaj. Ce mai faci, cum o mai duci?
— Bună, Marius! Mersi, să spunem că mă descurc binișor, i-am răspuns, simplu. Tu?
— Eu… Vreau să știi că m-am gândit mult la tine după ce ne-am despărțit, Melania! Am realizat ce greșeală am făcut și am vrut să te caut, ca să rămânem împreună, dar… mi-a fost prea rușine.
— Mda… Păcat că nu ai făcut-o! Ai fi aflat atunci că sunt însărcinată, că urma să avem un copil, iar Mihai ar fi crescut alături de ambii părinți.
— L-am văzut pe băiatul tău, care… seamănă atât de bine cu mine! Doamne, cum ai putut să îmi ascunzi așa un secret, Melania? și când ai de gând să mi-l prezinți pe fiul meu?
— Numaidecât. L-am rugat pe Mihai să ne lase puțin singuri, dar va veni imediat și îl vei cunoaște. E un băiat minunat! Nu am vrut însă ca el să fie motivul pentru care ne-am fi căsătorit.
— Of, am fost un nebun! Dacă aș putea da timpul înapoi, nu te-aș mai lăsa să pleci din viața mea, Melania…
în timpul discuției, îl priveam pe Marius, care arăta într-adevăr grozav, și mă întrebam cum ar fi fost viața mea alături de el.
„Cu siguranță, mult mai frumoasă!” mi-am răspuns, în sinea mea. Aș fi trăit altfel, aș fi avut parte de dragoste, nu aș fi fost singură atâția ani. Iar Mihai ar fi avut tată… Ce mai puteam face, însă?
— Dacă aș putea da timpul înapoi, nu ți-aș mai ascunde faptul că vom avea un copil împreună, Marius! m-am trezit mărturisindu-i omului care, spre uluiala mea, reușea, după douăzeci de ani, să trezească în mine un fior nestăpânit.
„Oare e posibil să îl mai iubesc? Oare l-am iubit în tot acest timp, după cum afirmase Irina atunci când mă invitase la reuniunea de 10 ani? Of, ce proastă am fost că nu m-am dus atunci! Cine știe cum ar fi stat lucrurile în prezent?! Dar poate nici acum nu e prea târziu.” Acestea erau numai câteva dintre gândurile care mă invadau cu viteza luminii.
— Melania, crezi că îmi poți da, acum, a doua șansă? și te rog, crede-mă, nu spun asta numai pentru că am aflat de copil. Pur și simplu, din prima clipă când te-am revăzut am realizat ce greșeală am făcut atunci…
Ca să nu măresc suspansul, am să vă dezvălui direct că, în urma acelei întâlnirii și după ce m-am consultat cu fiul meu, am luat decizia de a încerca să îmi refac viața alături de Marius. De atunci, a trecut aproape un an și pot afirma cu toată tăria că sunt mult mai fericită ca înainte, sunt, din nou, o femeie normală, sănătoasă, care iubește și este iubită. Eu și viitorul meu soț, care m-a cerut de soție în genunchi și cu ochii în lacrimi, încercăm, împreună cu băiatul nostru, să recuperăm timpul pierdut și să ne bucurăm cât mai mult de viață.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.