ComenteazăAcum, când vă scriu, eu, Doina și cei doi copii ai noștri (Matei are 20 de ani, iar Ana, 18) suntem o familie fericită, împlinită chiar, dacă ar fi să judecăm după standardele cam joase ale ultimului deceniu. Adică, în afară de faptul că ne iubim la fel de mult ca-n prima zi, am izbutit să ne chivernisim și noi, să nu tremurăm de frica zilei de mâine. Ne mai pălește din când în când câte o teamă de ziua de poimâine, ca pe orice român, dar am trecut cu bine, cred eu, de momentele cele mai grele.
Dumnezeu mi-e martor, nu ne-a fost deloc ușor, mai ales la început. Iar toate nefericirile de la părinți ni s-au tras. Mai exact, de la ai mei, căci despre ai Doinei nu pot spune nicio vorbă urâtă, n-aș avea de ce. Iar din familia mea, capul răutăților a fost tata…
Taică-meu are o singură obsesie în viața asta, dar e una zdravăn implantată în creierul său: toate necazurile, zice el, i s-au tras de la… moldoveni. Prin locurile mele natale exista chiar o tradiție în a pune pe umerii și așa cam gârboviți ai moldovenilor toate cata-clismele locale, iar tata se încadra perfect în ea, așa a fost el dintotdeauna, mai tradiționalist… Adevărul e că, prin anii 70, odată cu industrializarea masivă a județului Brașov, a fost strămutată masiv forță de muncă din Moldova. Când au început să se-nșire trenurile din care coborau moldoveni „parșivi și leneși” (cuvintele îi aparțin tatei), când șoselele s-au umplut de camioane din care coborau ei, muncitorii necalificați din Botoșani sau Podu Iloaiei, taică-meu a avut, zice el, revelația catastrofei care urma să-l ducă la șomaj și lustruitul scaunelor din crâșmă.
Ai mei s-au născut și încă viețuiesc în Râșnov, dar tata, un strungar foarte bun, lucra în Brașov. învățase meserie de la un maistru ungur școlit chiar la Budapesta și mai toți colegii săi erau foști ucenici ai acestuia. Toți se aveau între ei ca frații, le împărțeau și pe alea bune, și pe alea rele, trudeau cot la cot în uzină, apoi trăgeau un rachiu și se suiau în cursa care-i ducea acasă. „Acasă” însemna pentru ei cam același lucru: copii de țărani înstăriți, păstraseră tradițiile și gustul pentru chiverniseală; fiecare creștea câte o vacă, două, un porc și o mulțime de păsări nu lipseau din curțile lor lungi, ferecate de porți uriașe, din lemn masiv. Opt ore făceau parte din clasa muncitoare, apoi redeveneau ce-au fost dintotdeauna, țărani harnici și mândri de munca lor. Când au venit primele „valuri” (tot tatei îi aparține cuvântul) de moldoveni, nou-veniții s-au trezit priviți cu suspiciune de localnici. Cazați în cămine mizere de la marginea Brașovului, disprețuiți și chiar jigniți de aerele celor care se simțeau ardeleni, n-au întârziat să reacționeze uneori la fel de agresiv ca aceia care-i arătau cu degetul. și așa a început să clocotească ura în sufletul unora ca tata. Eu nu-i împărtășeam porni-rile, poate mai ales fiindcă am plecat devreme de acasă, am dat la Politehnică, în București, și am intrat din prima. După armată, unde cel mai bun prieten mi-a fost un băiat din Iași, am început cursurile și viața de student căminist. De la ai mei aveam vești aproape săptămânal, prin scrisori: „Dragul meu, îmi scria tata, moldovenii ăștia or să ne aducă la sapă de lemn! Fură, murdăresc orașul și se înmulțesc ca iepurii!”. Prin anul doi de facultate, tonul a devenit și mai agresiv, mai ales că tata fusese mutat la sculărie din pricina unui muncitor moldovean care-i luase locul. Din acea perioadă s-a apucat de băutură, și de aici până la șomerie n-a mai fost decât un pas. S-a întors la creșterea ani-malelor și nu pot spune că i-a mers rău, dar pentru el a fost o adevărată catastrofă.
Mie îmi mergea de minune. Am învățat bine, n-am știut ce-i aia restanță și, după absolvire, am prins un post la… Bacău. „Vai de capul tău, Sorine, a venit imediat scriso-rica de la tata, ce te vei face acolo, printre ăia?! Ei s-au mutat la noi și pe noi ne mută la ei! Jale mare!”
La Bacău am cunoscut-o pe Doina. Făcuse un liceu economic și lucra la Contabilitate chiar în fabrica la care eram eu inginer. Frumoasă fată! Ochi verzi, păr șaten cu nuanțe arămii-roșcate, un trup făcut pentru dragoste… și ce fire deosebită! Blândă, modestă, echilibrată…
Mie mi-au plăcut toți moldovenii pe care i-am cunoscut, așa că nu m-a mirat căldura cu care m-a primit familia ei. Tatăl ei, Vasile Cojocaru, era muncitor constructor și om mai blând ca el n-am mai văzut pe lume. Nici nu scosesem vreo vorbă despre căsătorie când omul m-a invitat la ei acasă, m-a omenit și, după trei păhărele de țuică, mi-a zis că, atâta timp cât stau în Bacău, să mă simt la el ca la mine acasă.
— Eu știu cum e printre străini… Am muncit o vreme pe un șantier la Făgăraș. Tot români și acolo, dar nicio pâine din gunoaie nu ne-ar fi dat! Tu ești băiat bun, serios, și vreau să nu te simți străin aici. Treci pe la noi zilnic, vino când vrei! Mai stăm de vorbă la un păhărel…
Nu m-am putut împiedica să fac compara-ție între căldura din sufletul acestui om și hăul de răutate din cel al propriului meu tată. Cine știe, mi-am zis, poate chiar s-or fi cunoscut, fiindcă și taică-meu lucrase în Făgăraș cu mulți ani în urmă. „Nici pâine din gunoaie… Doamne, ce mă fac cu tata?!”
Teamă îmi era mai ales fiindcă bănuiam că fără Doina nu voi putea trăi. 0 iubeam cu disperare, numai gândul că nu va fi pe veci a mea îmi crea nopți albe. și, după o curte de câteva luni, m-am încumetat să pun punctul pe „i”:
— Doinița, uite cum stau lucrurile: eu te iubesc la nebunie, Cred că Dumnezeu, nu numai Politehnica, mi-a îndrumat pașii către aici, ca să te pot cunoaște. și nu vreau să te pierd! Vrei să ne căsătorim? Asta, bineînțeles, dacă mă iubești și tu puțin…
— Puțin?! Tu ești orb? De când așteptam eu vorbele astea… Sigur că vreau!
Când a auzit vestea cea mare (eu l-am luat între patru ochi și, cu emoție în glas, i-am cerut mâna fiicei sale), lui Vasile i-au dat lacrimile.
— Mă bucur tare mult, măi băiete, fiindcă nici în vis n-am văzut un soț mai bun pentru fata mea.
Mult mai puțin s-a bucurat tata, când a citit scrisoarea mea. L-am luat mai pe ocolite, i-am vorbit mai mult despre frumusețea și cumințenia Doinei, am menționat și căldura cu care m-au primit părinții ei…
„Păi, normal că te-au primit așa, ca să te îmbrobodească și să te tâmpească! Ca să ți-o bage pe gât pe fata lor! Mama lor de…”. și uite-așa pe vreo patru pagini!
Atunci am înțeles cu adevărat că eram în fața unei mari probleme și că trebuia să fiu sincer cu toată lumea. Așa că m-am dus la Vasile și l-am luat direct:
— Mi-ai zis că pot să-ți vorbesc deschis, ca un fiu unui tată. Am un necaz… Tata.
— Ce-i cu el? E bolnav?
— Se poate spune și așa. E din ăia de care spuneai mata, cu pâinea de la Făgăraș…
Nu s-a supărat pe mine, știa că n-am nicio vină. Dar avea și omul mândria lui și la sfârșitul discuției a zis așa:
— Dacă vreți să vă luați, faceți-o aici, unde sunteți bineveniți și iubiți. Eu acolo, la părinții tăi, nu merg nici măcar pentru nunta fiică-mii.
Așa am vrut să facem, dar maică-mea a sosit cu primul tren, s-a rugat de mine, a implorat-o pe Doina și a tras și de ai ei să venim la nuntă, la Râșnov:
— Soțul meu așa e la început, mai ciufut, dar e om bun. Vă rog, haideți la noi, facem nuntă frumoasă, că avem gospodărie mare. Ne-am simți jigniți să nu veniți!
Până la urmă, au acceptat, că așa-s moldovenii, mai blânzi. Tata a venit și el în gară, să ne aștepte. Cred că băuse ceva înainte, ca să aibă curaj, fiindcă-i sclipeau răutăcios ochii, dar n-a zis nimic.
Nunta a fost, într-adevăr, mare. S-au tăiat păsări, un vițel, iar porcul, de la piftii până la fripturi, trona pe mesele întinse în curte. țuică și vin au fost din belșug, iar unii au profitat din plin…
De față, toate neamurile noastre și familia Cojocaru în plen. Nașii au fost din partea mea, unchiul Titi și mătușă-mea Geta. Scandalul a început pe la unsprezece noaptea. Din cât am înțeles eu, tata, după multă țuică, nu s-a abținut și a lansat o porcărie de-a lui, ceva cu interzicerea clonaju-lui la moldoveni, moment în care socrul meu, abțiguit și el, i-a dat cu o sticlă în cap. Mi-e greu să vă explic ce a urmat, a fost un fel de bătălia de la șelimbăr, în care însă Mihai Viteazul era beat și era tata… Am încercat să intervin, dar în busculada respectivă am încasat-o și eu, așa că, dintr-odată împuns de un fel de revelație, am luat-o frumușel pe Doina de mână și am ieșit pe poartă. Ea a plâns puțin, eu i-am sorbit lacrimile, amândoi ne-am plimbat prin noapte ca doi proaspeți miri lipsiți de orice griji și pașii ne-au dus chiar până în pădure. Acolo am petrecut noaptea nunții. Era vară, era cald, dar în umbra copacilor domnea o răcoreală proaspătă, cu miros de frunze curate, spălate de ploaie.
— Ești nebun, mi-a zis Doina, dar te iubesc!
în zori, ne-am suit în tren, la clasa a doua. Tot compartimentul ne-a dat de băut și femeile chicoteau văzând rochia de mireasă a nevestei mele, cu trena împodobită de mușchi de pădure și de câteva frunze de stejar.
De la Brașov am luat un accelerat până la București și trei luni am locuit în garsoniera unui fost coleg de facultate, până când părinții noștri au făcut în sfârșit pace.
Au trecut mulți ani de atunci, dar tatei nu i-a trecut de tot. De câte ori ne vedem, ține să-mi spună:
— Mă băiete, tu ai început să semeni a moldovean!
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.