ComenteazăParcă ar fi, din nou, o cenzură a presei, care ne recomandă să nu scriem despre literatură, de exemplu. Că plictiseşte sau că muşcă. O ignor. Nu prea mai citesc poezii pentru că foarte rar mă mai “pierd în noaptea unei lumi ce nu mai este”. Dar, dacă mi se întâmplă şi îmi şi place, mă simt obligat să vă fac părtaşi. Mai ales când cartea respectivă are o poveste. Marius Stoian, ziarist, om de afaceri şi consultant politic, îşi publică poeziile după douăzeci de ani. Primul lui volum, “8215” (suma cuvintelor din carte), soseşte neatins din revistele literare dinainte de 89. Este cult, rafinat şi se “întâmplă” în tramvaiul 41, la Budapesta şi la Chişinău, se ambiţionează să desluşească activitatea creierului uman după ce ar fi deconectat de la funcţiile lui fiziologice.
“E ca şi cum ai picta în goana unei maşini, surprinzând clipe de peisaj, linie lângă linie, culoare lângă culoare” şi rezultatul devine o lume complicată, sumbră. Pe care un cititor fără lecturi o poate plasa în curtea spitalului de nebuni: “câini născuţi din fum de cârpă arsă miros atent bucăţi de zgură”, “fluturii din insectar zboară cu acele-n spate”, “acrobaţii au picioarele tăiate”, “remuşcarea seamănă cu braţele unui orb”. Prin atâta wireless, sex şi ciordeală săracă, mai merită atenţie asemenea versuri şi un om care îşi ia în serios poemele, ţinute 20 de ani în sertar? Parcă da.
P.S. Mulţumesc, Horia, mulţumesc, Marius.