Lucian Blaga poezii – versuri emoționante scrise de celebrul poet filosof

Lucian Blaga – poezii pline de farmec și iubire

Lucian Blaga s-a remarcat printr-o activitate intelectuală extrem de variată, iar operele sale au fost încadrate atât în curentul modernist, cât și în cel expresionist. Mai jos am făcut o selecție a celor mai frumoase poezii scrise de Lucian Blaga.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

Lucian Blaga poezii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Pământul

Recomandări

Klaus Iohannis i-a răspuns Elenei Lasconi, care i-a cerut să demisioneze pe 21 decembrie: „Cum să plec!?”

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neindurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – indoielnic şi supus –
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.

Mugurii

Un vânt de seară
aprins sărută cerul la apus
şi-i scoate ruji de sânge pe obraji.
Trântit în iarbă rup cu dinţii-
gândind aiurea-mugurii
unui vlastar primavăratic.

Îmi zic: „Din muguri
amari înfloresc potire grele de nectar”
şi cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi

Frumoase mâni

Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
aşa îmi veţi ţinea odată
şi urna cu cenuşa mea.

Visez:
frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie – polenul.

Şi plâng:
veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

Melancolie

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.

Recomandări

Cheltuieli de miliarde în anul electoral 2024. Cât ne mai costă scrutinul prezidențial repetat

Dorul

Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: „Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea – veşnicii.

Vreau să joc!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine –
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
„Sunt rob în temniţă!”

Poezii de dragoste de Lucian Blaga

Izvorul nopţii

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Recomandări

Primul partid care anunță că îl susține pe Nicușor Dan la alegerile prezidențiale din 2025: „Tot suportul necesar, fără a-i cere nimic în schimb”

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Iubire

Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

Catrenele fetei frumoase

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum „într-o mie şi una de nopti”
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Catrenele dragostei

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre –
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea –
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

Cântec în doi

Şi vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brinduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu stim, dar suntem doi.

Oglinda din adânc

Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.

Glas în paradis

Vino să şedem subt pom.
Deasupra-i încă veac ceresc.
În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ţi-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.

Ce grai în sânge am închis?
Vino să şedem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu şarpele se joacă-n doi.
Tu eşti om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osânda de a sta-n lumină!

Amurg de toamnă

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Lucian Blaga cele mai frumoase poezii

Belșug

-Negule, ciresule,
Gandul tau te-mprejmuie.

Jinduiesc la taine coapte
Guri sosite-n miez de noapte.

Om si pasari, duhuri, fluturi,
Nu asteapta sa te scuturi.

Prea esti plin de rod si vraja,
Vine furul, pune-ti straja!

-Las’ sa vie, sa culeaga
Vara mea ramane-ntreaga.

Stelele deasupra mea
Nimeni nu mi le-a fura!

Amintire

Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

Cântec pentru anul 2000

Vulturul ce roteşte sus
va fi atunci de mult apus.

Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi şi atunci.

Mai aminţi-mă-vă un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?

Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-aşa:

Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

A fost cândva pământul străveziu

A fost cândva pământul nostru straveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.

Glas în paradis

Vino să şedem subt pom.
Deasupra-i încă veac ceresc.
În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ţi-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.

Ce grai în sânge am închis?
Vino să şedem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu şarpele se joacă-n doi.
Tu eşti om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osânda de a sta-n lumină!

Psalm – poezii de Lucian Blaga

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

Vreau să joc!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine –
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
„Sunt rob în temniţă! „

Lucian Blaga poezii scurte

Timp fără patrie

Timp fără patrie: rîu fără ape,
seceta-n albie și subt pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vîrste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe crește.
Timp fără patrie: țarini neintoarse,
zboruri defuncte și suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-a torței,
boltă neprietenă, clopot al sorții.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tinjind după raiuri și ceară.

Ţară

Pe dealuri se-naltă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până în cer.
Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas –
peste câmp şi oier.

Fluturând în vesminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.

Vară

La orizont-departe-fulgere fără glas
zvâcnesc din când în cand
ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.

Dogoare.

Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cantec de lăcuste.

În soare spicele îşi âin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.

Somn

Noapte întreagă. Dăntuiesc stele în iarbă.
Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile,
gornicul nu mai vorbeşte.
Buhe şure s-aşază ca urne pe brazi.
În întunericul fără de martori
se liniştesc păsări, sânge, ţară
şi aventuri în cari veşnic recazi.
Dăinuie un suflet în adieri,
fără azi,
fără ieri.
Cu zvonuri surde prin arbori
se ridică veacuri fierbinţi.
În somn sângele meu ca un val
se trage din mine
înapoi în părinţi.

Întrebări către o stea

Stea care subt carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?

Eşti steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?

Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?

De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?

Eva

Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume
cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.

Lucian Blaga poezii – Trei feţe

Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Ce aude unicornul

Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

Urmărește-ne pe Google News