ComenteazăNici măcar acum nu mi-am revenit, când vă scriu. De ce pun pe hârtie ceea ce am trăit? Fiindcă de prea multe ori suntem orbi și nu vedem că sub chipul blândeții se ascunde un suflet rău, inuman. Vedem numai ceea ce dorim, dar și celălalt își joacă foarte bine rolul și ne păcălește. Ghinionul nostru e că nimerim peste omul nepotrivit, într-un moment potrivit. Așa am pățit eu cu Valentin.
Mă aflam în vacanță, la mare. Totul era minunat. Nisipul fierbinte în care-ți afundai picioarele, valurile, pălăriuțele colorate și ochelarii de soare, bronzul de pe năsucurile copiilor, totul, dar totul te îndemna să trăiești.
Întâlnirea cu Valentin a fost simplă, atât de simplă! Eram pe plajă, la rând la gogoși – vai, ce-mi mai plac! – și un tip a intrat în față, cu tupeu. Nimeni n-a zis nimic, în afara unui tânăr înalt, bronzat, drăguț. L-a pus pe fugă imediat, fără să-i vorbească urât sau să-l amenințe. Tipul s-o fi speriat probabil de alura de sportiv a celui ce-a intervenit, de n-a avut nicio reacție. Pur și simplu a plecat.
— Bravo! m-am trezit eu vorbind de una singură. Păi, ce credea?
Bronzatul mi-a zâmbit.
— Păi, da, ce credea?
— Că suntem niște fraieri.
— Exact! a spus el, lungind prima literă.
Am început să râdem, apoi am făcut cunoștință. După ce am cumpărat gogoși, am descoperit că mergeam amândoi în aceeași direcție.
— Asta trebuie să însemne ceva, a zis el. Suntem vecini de cearceaf. Pot să vin și mai aproape?
Toată ziua am stat la taclale, ceea ce a nemulțumit-o oarecum pe prietena cu care venisem în vacanță. Dar noi doi nu ne mai săturam vorbind. Era și el tot din Timișoara, asta era chiar un semn, după cum zisese și el.
— Tu crezi în destin?
— Dar tu?
— 0 să râzi, dar, deși sunt bărbat și se spune că bărbații nu pun preț pe chestii dintr-astea, am crezut totdeauna în destin. Am crezut că trebuie să ți se întâmple ceea ce ți-e scris în frunte. Vrei să știi ce scrie pe fruntea ta? Am intrat în joc.
— Ce scrie?
— Scrie așa: că o să mergi la mare și acolo o să-ți întâlnești perechea.
— Da? Așa scrie? și mai ce?
— Că o să-l cunoști pe acel bărbat la coadă la gogoși.
Acum flirtam de-a dreptul.
— Ei, nu zău? Chiar așa scrie?
— Da. și dacă nu mă crezi, te invit la discotecă, diseară.
S-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Ia-o și pe prietena ta, ca să nu spună că suntem răi. Cred că pot să-i fac cunoștință cu un amic de-al meu cu care s-ar potrivi.
A fost cea mai frumoasă vacanță a mea. Aveam 21 de ani, eram studentă la Medicină, și m-am îndrăgostit nebunește de Valentin, student și el la aceeași facultate. Cum de nu ne întâlniserăm până atunci? Cine știe, poate că trecuserăm unul pe lângă celălalt, dar ne fusese scris să ne cunoaștem și să ne îndrăgostim unul de altul la mare, la sute de kilometri de casa noastră. Când am ajuns acasă, eram nerăbdătoare să-i povestesc mamei mele cum am cunoscut bărbatul ideal.
— Din câte spui, e un băiat sensibil, atent, drăguț. Trebuie neapărat să mi-l prezinți.
Mama se bucura pentru mine, vedeam asta în ochii ei. Ea nu avusese parte de prea multă fericire, mă crescuse singură, căci rămăsese văduvă în urmă cu șaisprezece ani și nu se recăsătorise. Eu cred că pentru mine nu făcuse acest pas. Oricum, și eu abia așteptam să i-l prezint, căci aveam mare încredere în părerea ei. A venit la noi într-o sâmbătă. După trei ore, când am plecat împreună, la cinema, mama mi-a făcut semn din prag. Era în regulă, tipul îi plăcea.
Totul s-a întâmplat apoi foarte repede. în doar două luni, am ajuns la concluzia că nu mai putem trăi unul fără celălalt, că ne iubim atât de mult încât nu mai suportăm ideea de a fi despărțiți.
— Mă iei de bărbat? m-a întrebat Valentin într-o noapte, când ne întorceam de la o petrecere. A căzut în genunchi și mi-a luat mâinile într-ale sale, implorându-mă să accept.
— Da, bleguțule, cum să nu accept?! Credeam că n-ai să mă mai ceri niciodată…
Mama ne-a dat binecuvântarea ei și, trei săptămâni mai târziu, făceam cununia civilă. După petrecere, când ne-am retras în camera mea, pe pat erau numai flori. Iar peste ele, un plic.
— Ce-o fi aici? Vai, Valentin! Atât am putut spune când am văzut că în plic erau două bilete de avion, și nu către oriunde, ci taman spre Paris.
— 0 să ne petrecem luna de miere în orașul îndrăgostiților, nici nu concepeam să mergem în altă parte! 0 să mergem în Place Pigalle, o să vedem Turnul Eiffel…
— 0 să ne iubim… A doua zi, după-amiază, eram în avion. Am fost extrem de emoționată tot drumul, cu gândul la Paris. Surpriza pe care mi-o făcuse n-o puteam descrie în cuvinte. Eram topită de dragoste. Când am ajuns, mi s-a părut că mă găseam într-un oraș de vis.
— Hai, repede, să ne lăsăm bagajele și să hoinărim, e prea frumos ca să închidem vreun ochi în noaptea asta.
Eram atât de surescitată, că n-am observat decât la hotel că Valentin era abătut, trist.
— Nu te simți bine?
— Ba da, ba da, s-a grăbit el să-mi răspundă. Sunt doar puțin obosit, asta-i tot. Dar o să-mi treacă.
După un sfert de oră, am coborât și am luat-o pe jos, spre centru. însă imediat după colțul străzii ne-au ieșit în față trei indivizi care s-au postat în fața noastră.
— Ea e? a întrebat unul dintre ei în română, arătând spre mine.
Se uita la Valentin, care nu zicea nimic.
— Mă! Te-ntreb, ea e ori nu?
— Da, a răspuns încet Valentin.
— Ce să fie? Ce-i asta? Cine sunteți? Valentin, de ce nu zici nimic?
Mi se făcuse frică. Nu știam de ce, dar așa simțeam, că era o situație periculoasă. și comportamentul lui Valentin era ciudat, de parcă i-ar fi cunoscut pe acești indivizi care erau conaționali de-ai noștri.
— Gata, așa ne-a fost înțelegerea, ne dai fata și te cari! a intervenit un altul, care tăcuse până atunci. și ține cont că tot mai ai bani să ne dai! Imediat după aceea, i-a făcut semn lui Valentin să plece.
— Valentin, nu mă lăsa aici! am strigat eu, dar o palmă mare, grea, mi-a astupat gura. Când m-am trezit, eram într-o cameră străină. Era clar că nu mă aflam la hotelul nostru. în fața mea se afla individul care mă preluase de la Valentin.
— Cred că ai înțeles cum stă treaba pe aici. Dacă ești cuminte, o să-ți rămână și ție o parte din bani. Dacă ai de gând să cooperezi, peste o vreme o să și poți ieși la plimbare. Partea asta ține întotdeauna la femei. Paris, plimbări romantice, toate astea sunt prostii de adormit copiii, fetițo. Ce credeai, că o să te săruți sub clar de lună cu imbecilul de Valentin?
îl priveam năucită.
— Da, fato, ești a șasea care cade în plasa lui. Pe tine te-a luat și de nevastă, ce i-o fi trebuit… Că tot la produs te aducea, ca și pe celelalte. Dar, mă rog, asta e treaba lui. A promis că aduce o bucățică bună, ne-a adus-o. Acum, hai, pregătește-te, că ai treabă, trebuie să ne recuperăm cumva banii pe care ni-i datorează Valentin, crezi că te-a adus pe ochi frumoși?
După asemenea cuvinte, nu mi-a fost deloc greu să pricep că intrasem pe mâna unor proxeneți. știam ce însemna asta, ce însemna nesupunerea, doar citeam ziarele, mă uitam la televizor. Fusesem victima unor nemernici. Am început să plâng. Dar nu plângeam atât de mila mea, fiindcă eram în situația asta fără scăpare, ci plângeam de ciudă că fusesem atât de naivă, că mă îndrăgostisem de un infractor! îmi puse-sem sufletul în palma lui, îi încredințasem viața, și el mă vânduse ca pe-o marfă.
— Hai, gata cu miorlăiala, ai auzit? La treabă! Că doar nu vrei s-o mai și încasezi!
Nu vreau, nu pot să-mi amintesc de acea perioadă în care a trebuit să satisfac poftele tuturor clienților pe care mi-i aduceau. Despre asta nu vreau să vorbesc. Fiindcă, de câte ori îmi amintesc, retrăiesc acele clipe. și mai e ceva: oricât de fidel le-aș reda, tot nu pot arăta decât un sfert din ce-am trăit. Nu se poate spune în cuvinte coșmarul pe care l-am trăit. A doua zi după ce am fost vândută, am vrut să mă sinucid. știți ce m-a oprit? Chipul mamei mele, care-mi revenea obsedant în minte. L-a pierdut pe tata, n-o puteam lipsi și de mine. și mai era ceva: Valentin trebuia să plătească pentru ceea ce făcuse. Pentru ce ne-a făcut mie și celorlalte femei pe care le-a înșelat, mințit, batjocorit, vândut ca pe niște sclave.
în fiecare noapte, în puținele clipe când eram singură, mă rugam lui Dumnezeu să facă o minune și să scap de-acolo. După trei luni, într-o noapte, Dumnezeu m-a ascultat. Poliția a făcut o razie și i-a arestat pe toți cei care erau în bordel. După o zi, eram îmbarcată în avion, cu destinația România. Iar la aeroport se afla mama.
— Camelia, fata mea! a zis ea plângând și îmbrățișându-mă. Am crezut că ai murit, așa mi-a spus Valentin, mi-a dat telefon a treia zi după ce-ați plecat și mi-a spus că ai dispărut, că ai fost răpită. A anunțat poliția, după care s-a întors în țară. Ultima oară am vorbit cu el acum două zile, mi-a spus că sunt speranțe să fii găsită, să nu disper, că va fi bine până la urmă, că va pleca iarăși la Paris, ca să te caute. Ce nemernic!
N-am mai vorbit despre el niciodată de atunci. A fost o înțelegere tacită. Niciuna dintre noi n-a mai pomenit un cuvânt despre el. Ca și cum n-ar fi existat, ca și cum perioada aceea n-a existat. Așadar, nu i-am spus că am fost la poliție când l-au prins pe Valentin. I-am cerut maiorului care ancheta cazul să mă lase cinci minute singură cu el. S-a albit la față când m-a văzut intrând. A dat să se ridice de pe scaun.
— Nu-i nevoie să te ridici în fața unei sclave. Poți să stai jos! Am venit fiindcă nu-mi dă pace o întrebare: de ce a trebuit să fiu eu?
— De ce tu? a repetat el.
— Da. De ce m-ai ales pe mine, de ce nu m-ai lăsat în pace? Sunt atâtea tipe în țara asta care ar fi mers de bunăvoie. De ce a trebuit să-mi strici viața?
— Nu știu. Așa s-a nimerit. știi că e un proverb cu ce ți-e scris… N-am avut nimic personal cu tine. Chiar mă îndrăgostisem de tine, dacă mă crezi. Mi-a fost foarte greu să fac ceea ce am făcut, dar aveam o înțelegere cu tipii ăia.
— Ce înțelegere?
— Le eram dator niște bani, mulți de tot… Dacă nu-mi respectam promisiunea, condiția pusă de ei, de a le aduce tipe, mă omorau.
— Nu, zău?
— Da, nu-i de glumă cu mafioții ăia, n-ai de unde să știi…
— Dar tu știi prin ce am trecut eu? Prin ce trec eu și acum?
N-am mai așteptat niciun răspuns. Am ieșit din încăpere fără să mă uit înapoi.
— Camelia, stai, nu pleca…
Asta a fost ultima oară când l-am văzut. Am înțeles, de la maiorul care l-a anchetat, că a murit o zi mai târziu, pe când era în arest. Se luase la încăierare cu alți trei infractori, și unul dintre aceștia îl înjunghiase.
Pentru a-mi spune asta, maiorul s-a deplasat până la mine acasă. Mi-a zis că știe că e o perioadă grea pentru mine, că mi-e greu să-mi amintesc de ea, dar că a venit să-mi spună că acel coșmar pe care l-am trăit s-a terminat: îi vor prinde pe făptași, e o chestiune de zile. Apoi, brusc, m-a întrebat:
— Mai târziu, când vei fi mai liniștită, accepți invitația mea la un film? Sau doar la o plimbare? Nu trebuie să-mi răspunzi imediat, o să mai vorbim.
Nu i-am răspuns nimic și am rămas cu cartea lui de vizită în mână. Mi-a plăcut tipul, părea deștept, bun. Dar nu sunt încă pregătită să am o nouă relație. Am pus însă bine cartea lui de vizită, pentru că știu că, odată și odată, mă voi vindeca de coșmarul trăit.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.