ComenteazăExistă, în mod sigur, un termen de garanție al liniștii. și al neliniștii, deopotrivă. Mă refer la delimitarea temporală. Adică (și mă refer strict la cazul meu): până pe 20 ale lunii sunt cât de cât bine, după ziua de 20, însă, începe să se instaleze panica. Nu! Nu e vorba că nu mi-ar veni pensia la timp, e vorba despre niște traume mai vechi de care nu am reușit încă să mă vindec. Sau am reușit și am uitat eu să apreciez că în fiecare lucru rău există și un lucru bun?
— Rodi, căprioară, dacă o ții tot așa, te stingi mai repede decât mine…
— Hai, măi Iulian, de parcă nu ai fi tu cel care îți numeri zilele…
— Trebuie să mergi mai departe. Ăsta ne este destinul, ce să-i faci… Suntem simpli călători pe acest Pământ, încerca să mă liniștească soțul meu.
— Mă faci să plâng și mai tare! i-am replicat eu.
— Haide, Rodi, îți amintești când zburam cu avionul și i-am cerut stewardesei „ceva tare”, ca să uit de frica de zbor, și ea nu înțelegea ce-i spuneam? a schimbat el subiectul.
— Doamne, Iulian, cât de nebun ai fost! Ce tupeu ai avut să vorbești așa cu doamna aia… îmi vine și acum să râd cu lacrimi! i-am răspuns, uitând pe loc de drama în care ne aflam amândoi.
Soțul meu era în metastază. Cine a avut vreodată un bolnav în metastază de îngrijit știe mai bine la ce mă refer și înțelege povestea mea. Cine nu a avut o poate citi, și după aceea va aprecia mai bine care sunt lucrurile cărora trebuie să le acordăm cu adevărat importanță. Deși situația lui nu era roz, ci neagră ca noaptea, soțul meu era cel care mă încuraja. Cât s-a putut mișca, a făcut tot ce a putut ca să meargă mai departe, dar, când a căzut la pat, nu a mai putut decât să glumească… Totul a plecat de la un nenorocit de rinichi, de-acolo a plecat oribila maladie. S-a operat, s-a extins, s-a operat iar, după care a dat în metastază. Am suferit enorm pierderea lui, pentru că am avut o viață tare bună împreună. Ziua în care nu l-am mai auzit deloc, în care nu am mai râs deoarece nu mai aveam pe cine să aud glumind, a fost 25 mai. Frumoasa lună mai…
— Dacă te însori în mai, cică îți merge rău! i-am zis vărului meu, când mi-a dat vestea cea mare.
— Astea sunt povești, Rodica! Acum, dacă Iulian s-a stins în mai, nu înseamnă că toate relele se petrec în această zi sau în această lună…
— Crezi că pot uita, după doar o lună de la despărțirea de el?!
— Nu spune nimeni că e ușor, dar povestea ta nu trebuie să fie povestea tuturor…
— De ce ai înțeles asta?
— Ce altceva vrei să înțeleg când invit pe cineva la nunta mea care se întâmplă să fie în mai și primesc răspunsul ăsta: „Dacă te însori în mai, îți merge rău”.
— îmi pare rău că ai înțeles asta, Doru! Dar așa se spune în popor…
— De nu s-ar mai spune… Cum îi merge cuiva rău, cum se mai inventează o vorbă… a continuat vărul meu, iritat de întreaga situație și de făgașul pe care o luase discuția noastră.
Poate avea dreptate, timpul urma să-i arate adevărul. Doru s-a însurat, eu am mers la nunta lui, nimic rău nu s-a petrecut, ani buni la rând, în viața lui. și nici în a mea… Deci vărul meu avea argumente să mă contrazică. Nu pot uita însă vorbele sale: „Povestea mea nu e povestea tuturor”. Așa e. Povestea mea era numai a mea și a avut chiar și o parte a doua.
După 3 ani de văduvie, l-am cunoscut pe Mircea. Divorțat și fără copii. Norocul meu! Spun asta pentru că nu mi-am dorit foarte tare copii, adică nu a fost un scop în viață, așa cum își propun multe femei. Asta sunt eu. Atât timp cât toate colegele, amicele și prietenele mele se plângeau non-stop de viața lor, că nu le mai ajung banii pentru copii, că toți cer și că nu le oferă respectul pe care și-l doresc, am zis că nu prea am ce pierde. Mircea, însă, nu credea asta.
— Dacă ți i-ai dorit atât de mult, de ce nu i-ai făcut? i-am zis eu în toiul unei discuții pe subiectul amintit.
— Pentru că nu am putut!
— Poftim?!
— Stai ușor, Rodica, ți-ai dat seama că nu sunt impotent… Asta nu are de-a face cu faptul că nu pot procrea. E o problemă în ADN-ul meu…
— înțeleg acum… și de asta te-a lăsat nevasta?
— Da… Când a aflat rezultatul ana-lizelor, a băgat imediat divorț!
— Dar până atunci nu știai?
— Nu… Nu am știut nimic… Atunci am aflat și eu!
— știi, Mircea, parcă e un făcut! Eu cred că ai ajuns să cunoști femeia potrivită! Adică pe mine! știi că e o vorbă: Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se îndeplinească! În cazul meu, pot spune că mi s-a îndeplinit!
— E trist și vesel ce spui! Un copil totuși… e o minune!
— 0 fi! Dar eu cred în alte minuni! i-am răspuns destul de rece.
— Cum ar fi?
— Minunea de a iubi!
— Dar prin minunea de a iubi vine pe lume un copil, Rodica dragă!
— Mircea, e poezie ce spui. Realitatea sună altfel! 0 știu prea bine de la colegele de muncă. în fiecare zi se plâng de copiii lor și de ce năzdrăvănii le fac…
— Stă în firea femeilor să se lamenteze, nu te lăsa impresionată! a încheiat discuția Mircea.
Ne știam din vedere de ceva timp. Am devenit iubiți, cumva, din virtutea obișnuinței. Veneam de la muncă în aceeași mașină – exista un microbuz care ne asigura drumul de acasă la firmă și de la firmă acasă. Așa am ajuns să aflu trecu-tul lui și să ne apropiem unul de altul. în aproape un an de zile, am împărțit cu el și casa, nu doar mașina. S-a mutat la mine, totul era minunat, și nu exagerez cu nimic când fac această afirmație. Mi s-a fixat pe retină perfect ziua în care s-a mutat la mine. în loc să mergem, după muncă, fiecare la casa lui, el a venit la mine. Am zis să luăm masa împreună, dar a rămas definitiv. Până pe 25 mai, cu exactitate. în dimineața zilei de 25 mai, când m-am trezit…
— Trezește-te, leneșule! Mircea, nimic.
— Hai, că miroase a cafea până jos, la vecina! am insistat eu.
Mircea, nimic. Am tras de el. Nemișcat. Tocmai făcuse infarct. Ăsta mi-a fost „norocul”. Voiam să-l aud pe Doru, vărul meu, ce mai putea spune. Dar, vorba lui, povestea mea e a mea și numai a mea. Singurul om care îmi putea da forța de a merge mai departe eram eu. Spaima se instaura încetul cu încetul în mintea mea.
Așa cum v-am spus la început, până pe 20 ale lunii sunt cât de cât bine, după 20, însă, începe să se instaleze frica. Acum înțelegeți la ce m-am referit?
Mai greu a fost când aveam și simptome fizice: pulsul o lua razna, transpiram abundent și simțeam un nod în gât. Doctorii mi-au pus imediat diagnosticul: atac de panică. Putea fi controlat? Dar anulat? Da, putea. Numai și numai cu ajutorul meu! și al iubirii… cum de-am uitat?!
— Să nu te mai aud Rodi cu prostiile tale, bine? mi-a turnat-o vărul meu când l-am sunat ca să-i întorc invitația la nuntă.
— Ce vrei, Doru? știam eu că trebuie să mai aștept ca să se întâmple și ceva de bine?
Nu m-am măritat pe 25 mai, ci mai devreme, dar tot în luna mai. Era un mod de a lupta împotriva temerii mele. Din superstiție, nu vă spun ziua (ăsta e cel mai mic „rău” cu care am rămas după povestea cu Iuli și Mircea!), nici cum îl cheamă pe soțul meu și nici cum ne-am cunoscut. Importantă este esența întâmplării: ziua de 25 a rămas doar o zi din calendar. Nu-i așa că face minuni iubirea?
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.