ComenteazăSe întâmplă, de multe ori, să nu punem preț pe lucruri care par nimicuri, aparent lipsite de importanță. în cazul meu, mă refer strict la o banală foaie de hârtie, semnată de patru oameni. Dar pentru că această banală foaie de hârtie nu a avut pe ea un semn de autorizație, o ștampilă ceva, nu toată lumea a luat-o în considerare. Sună complicat ce v-am spus până acum? Posibil. Pentru a înțelege mai bine în ce fel mi-a întors pe dos viața această fițuică, am să vă spun povestea mea. A unui tip care poate trece ușor neobservat pe stradă, care a fost luat la mișto de pri-eteni, dar care, grație unei întâlniri neașteptate, le-a dat o palmă zdravănă celor care au făcut pe lupii moraliști cu el.
Am primit moștenire de la unchiul meu o casă și o bucată zdravănă de pământ la țară. Pentru că eu nu am locuit acolo și nici vizite prea dese nu i-am făcut, nu prea știam cum sunt vecinii. Nu mi-am imaginat că ar putea fi altfel decât par și că sosirea mea acolo avea să le dea de gândit. Când m-am dus să „inspectez” locul, am avut o mică surpriză.
— Sunteți noul proprietar, așa-i?
— Cam așa-i… Chiar voiam să vorbesc cu cineva. Dumneavoastră cine sunteți?
— Păi sunt vecinul! Locuim gard în gard! Puteți să îmi spuneți Mircea!
— Mircea? încântat! Păi și pe mine tot Mircea mă cheamă…
Ca să vezi coincidență! Aveam același nume… Părea de treabă omul, nimic suspicios. și descurcăreț pe deasupra. Ca și când ar fi intuit ce voiam să-i propun -căutam o persoană apropiată care să aibă grijă de loc cât stăteam eu în oraș, urmând să vin doar weekendurile acolo și doar vara – s-a băgat imediat pe sub pielea mea.
— Eu am grijă de loc, nu-i bai! mi-a zis el.
— Să-mi faceți și o ofertă, atunci… am continuat eu.
— Mă gândeam așa… Ce ar fi să mă împrumutați cu o sumă de bani?
— Nu e mai bine să vă plătesc lunar?
— Mai bine așa… Iar dobânda, cum ar veni, o trecem în contul acestei afaceri. Adică nu mă mai plătiți! mi-a propus el.
— Și pentru cât timp să fie împrumutul?
— Pentru un an, să zicem!
— Bine, domnule Mircea! Așa să fie! am încheiat eu.
Am căzut de acord ca să fie totul bine. M-am prins că omul nu avea de gând să se încurce cu băncile, însă nu am lăsat lucrurile așa, în bătaia sorții. Am scos o foaie de hârtie, am trecut suma, perioada de împrumut și am rugat și doi oameni de pe stradă să ne fie martori. Respectivul Mircea s-a uitat cam ciudat la mine, de parcă i-aș fi pus la îndoială încrederea. Eu mă simțeam mai sigur cu hârtia la mână, chiar dacă suma nu era uriașă. Aveam un presentiment ca vecinul meu profitase oarecum de mine. Bun! Să trecem. Timp de un an, lucrurile au mers minunat, nu dispăruse nimic din casă, plus că eram în siguranță când mergeam acolo la sfârșit de săptămână.
După un an, l-am abordat pe domnul Mircea și i-am amintit de împrumutul pe care i-l dădusem.
— Nu am de unde să vi-i dau!
— Cum nu aveți? Așa a fost înțelegerea….
— Vă referiți la hârtia aceea?
— Exact la ea mă refer! Aștept să-mi dați banii! i-am spus eu autoritar.
Nu se aștepta să pun piciorul în prag. Diplomat și cu bun-simț de felul meu, probabil că mă luase ca pe unul cu bani de la oraș, care primise o moștenire în provincie și care o vedea ca pe un soi de ursuleț de pluș.
— V-am zis că nu am de unde!
— Atunci ne vedem în tribunal! l-am amenințat eu.
— Glumiți! Cine o să vă ia în considerare hârtia aceea?
— Asta rămâne de văzut, domnule! i-am tăiat-o eu scurt.
Ceea ce mă iritase groaznic era tupeul lui, siguranța lui în fața mea, încrederea în exces pe care o avea în el. Orice numai să nu fiu luat de fraier! Detestam acest lucru. M-am întors frumușel la birou și am început să mă informez. Așa am ajuns să o con-tactez pe o fostă colegă de liceu. Aflasem că făcuse Dreptul, prin urmare avea cunoștințele necesare să mă ajute.
— Ai hârtia aceea? m-a întrebat Ada, fosta mea colegă.
— Am tot, sigur! i-am răspuns eu.
— Hai să ne întâlnim și discutăm…
Când ne-am întâlnit, șoc! Ada trecuse printr-o transformare radicală. îmi venea s-o întreb dacă a făcut vreo operație estetică, pentru că de-abia am recunoscut-o. Bine că m-am abținut, aș fi jignit-o enorm. Mi-a spus că pot câștiga lejer procesul atâta vreme cât existau cei doi martori.
— 0 a doua întâlnire la cafea cu tine crezi că aș mai putea câștiga? am încercat să deturnez discuția.
— Depinde care este miza, mi-a replicat ea cu maximă diplomație.
Am invitat-o cu mine să petrecem un weekend la căsuța mea din provincie, aflată destul de aproape de Capitală. Arăta binișor, între timp mai investisem în ea, locul era superb, vecinii mai puțin. A fost prilejul potrivit să vorbim și cu cei doi martori. Mircea, vecinul meu, făcuse o mini-anchetă pe stradă – nu-i venea a crede că îl voi da în judecată. înainte de proces, am încercat, spre binele lui, s-o dăm la pace.
— Mai aveți timp să-mi restituiți banii, i-am zis pe un ton pașnic.
— Chiar sunteți optimist! Credeți că mă face pe mine o hârtie?
— Am să vă spun ce v-am mai spus: rămâne să vedem!
și a început distracția! Pe de o parte, cu judecata, pe de altă parte cu… Ada. Avocată fiind, m-a ajutat necondiționat. Faptul că aveam deja o relație nu ne-a afectat problema în care eram implicat. Cel mai important a fost că i-a demonstrat acestui Mircea puterea hârtiei pe care el nu dădea doi bani. Atât timp cât era semnată și de acei doi martori, rezolvarea a fost în favoarea mea, evident. După ce am câștigat, Mircea trebuia să-mi dea banii.
— Nu am de unde să vă dau! a încercat el să mă intimideze.
— Cum nu ai de unde? Văd că tocmai ți-ai mărit casa… Nu s-ar spune că ești un sărac…
— Cum să vă dau casa?
— Dacă asta presupune datoria, nu avem încotro! i-am zis eu mai hotărât ca niciodată.
Ada mă încuraja să nu cedez, să lupt mai departe și să nu mă las impresionat de teatrul pe care îl juca. Vă spun cu mâna pe inimă, că doar om sunt, vecinul meu era mai bogat decât lăsa să se vadă. Iar asta m-a deranjat cel mai tare. Că nu și-a putut onora împrumutul luându-mă drept fraierul de la oraș care s-a trezit peste noapte cu o moștenire picată din cer. Nu vreau să-mi imaginez ce viață avusese unchiul meu în asemenea vecinătate…
— Dacă cedezi acum, așa vei face tot timpul!
— și să-i iau casa?
— Nu! Dacă nu are bani, îți dă terenul echivalent cu suma împrumutată, e simplu! mi-a zis Ada.
Simplu a și fost. Mircea a fost nevoit să procedeze exact cum mi-a spus Ada. Eu, moștenitorul norocos, am devenit și mai norocos. Domeniul meu s-a mărit fără să-mi fi propus vreodată asta. Familia, la fel, cu mențiunea că asta mi-am propus.
După ce am rezolvat lucrurile în provincie, am vândut tot ce aveam acolo și mi-am luat un apartament mai mare în București. M-am căsătorit cu Ada și, pentru că aveam nevoie de spațiu – ne-am mutat cu birourile acasă – am zis că e o investiție bună. Iar dacă vrem să ne relaxăm în weekenduri, ne urcăm în mașină și găsim noi ceva pentru două zile. Fără stresul că te vorbesc vecinii, că te invidiază sau că râd de tine. Viața are mai mult farmec pe cont propriu decât atunci când trebuie să o împarți fără să vrei cu niște vecini sufocați de invidie și ură.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.