ComenteazăCăsnicia mea cu renumitul om de afaceri M.N. a fost un eșec la fel de mare ca dragostea pe care i-o purtasem inițial. Eu nu l-am luat pentru averea lui, ci pentru că mi se părea tandru, sensibil la cei patruzeci și patru de ani pe care îi avea când ne-am cununat (eu aveam douăzeci și cinci). Viața noastră conjugală n-a funcționat decât la început, apoi acest mariaj s-a transformat într-o lagună rece, destinată naufragiului.
Șapte ani am trăit cu el. Iar când am ajuns amândoi la concluzia târzie și inexorabilă că nu ne mai putem suporta unul pe altul, am hotărât să ne despărțim. Eu mai aveam încă tinerețe și nu voiam să se irosească lângă un om pe care nu-l mai iubeam, care nu mă mai iubea și care nu-și dorea copii, ba chiar detesta copiii, după cum am observat într-un târziu. Mie mi se părea foarte important în viață să devin mamă și mai era încă vreme pentru așa ceva. Simțeam că am și această menire.
Niciunul dintre noi nu s-a înfățișat la procesul de divorț. Amândoi am fost reprezentați de avocați. Radu Panait, avocatul meu, cu care m-am întâlnit în repetate rânduri, părea să se fi atașat de această cauză. Mi-a susținut admirabil interesele. Am perceput apoi, cu simțul acela special pe care îl posedă toate femeile, că se îndrăgostise de mine. Avea treizeci și cinci de ani și era celibatar.
Divorțul a fost finalizat în favoarea mea, dar cu deplinul acord al fostu-lui meu soț, a cărui grijă nu era să mă deposedeze de toate bunurile pe care le stăpâniserăm împreună. Zgârcenia sau avariția nu l-au caracterizat niciodată. Mi-a lăsat superba vilă de la Predeal, unde locuiserăm în ultimul timp. și un automobil aproape nou. și niște acțiuni la una dintre firmele sale – în care fusesem și rămăsesem implicată și eu. Vorbim aici de dividende considerabile.
Mai erau de pus la punct, după divorț, alte câteva formalități, legate de două terenuri, dar eu și fostul meu soț (care este un om foarte ocupat) stăbiliserăm să nu ne grăbim. Avea să se rezolve pe cale amiabilă.
într-o zi, l-am invitat acasă pe avocatul Radu Panait, sub pretextul de a-i încredința problema terenurilor. Era meseria lui, nu? Radu fusese de multe ori pe la mine și totuși, cred eu, încă se mai simțea copleșit sau intimidat de opulența casei. El locuia la bloc, în Sinaia, lângă gară.
Era o splendidă seară de iunie. Frumosul meu avocat – da, e foarte chipeș – adusese și două sticle de șampanie (își permitea acest gest de intimitate, căci deveniserăm prieteni). Viața conține și seri care… promit.
L-am lăsat prin casă în voia lui, iar eu, îmbrăcată ca pentru o ocazie deosebită, în rochie de seară, mă plimbam prin casă în voia mea. Când ajungeam, ca din întâmplare, suficient de aproape unul de altul, schimbam fraze despre terenurile din vestul județului Prahova, cele două, la care voiam să devin coproprietar.
Noaptea părea să se fi pogorât mai repede ca de obicei. La un moment dat, eu am ieșit pe terasa la care accesul se făcea dintr-o cameră spațioasă. îl simțeam pe Radu în spatele meu și bănuiam ce gândește: că spatele meu e la fel de frumos ca întotdeauna, mai ales acum, parcă mai alb pe fundalul rochiei de seară.
Priveam stelele și cornul de lună suspendat deasupra stațiunii. Ușile către terasă erau larg deschise și cred că Radu simțea venind de afară, din jardinierele mele, miro-sul de iasomie și leandru.
— Ai sunat precipitată! mi-a amintit el.
Deci… da, era chiar în spatele meu.
— Da, am sunat. și ai reacționat cu amabilitate.
— Mă rog…
— Trebuie să te întreb ceva, dragul meu. îmi vei răspunde sincer?
— Dacă pot, bineînțeles.
Asta a sunat nostim.
— Vrei să spui că în anumite împrejurări m-ai minți?
— Nu cred că te-aș minți.
Radu… Tu mă iubești?
M-am întors spre el și am văzut că s-a fâstâcit. însă, revenindu-și repede, m-a uimit cu fermitatea răspunsului:
— Da. Te iubesc! De când te-am văzut prima oară.
— și de ce nu mi-ai spus-o până acum?
— Erai încă măritată. și după aceea erai proaspăt divorțată. Plus că mi-a fost frică să nu te superi.
— Nu știi nimic despre femei, nu-i așa?
— Nu mă pot lăuda cu o experiență prea bogată.
— De ce ajung femeile să fie nevoite să facă ele primul pas? Poate și pe al doilea?
— Care ar fi al doilea? Să facem dragoste?
— Păi asta-i de neevitat, după ce bem șampania și punem muzică, dar nu-i un pas adevărat.
— Nu mă fierbe…
— Cere-mă de nevastă, dobitocule!
I-a căzut fața, dar i-a căzut înspre o mochetă plină cu modele florale. Florile sunt de bine.
— Adică… s-a pierdut el, încercând să mai îngaime ceva.
— Da, adică!
Și m-a cerut în căsătorie pe cel mai jalnic ton, adică pe tonul unui bărbat asediat, șocat, însă, desigur, fericit. Era vizibilă natura plăcută a surprizei. A fost noaptea dragostei, greu de descris în cuvinte. și ziua ce a urmat a fost întocmai ca noaptea… Plus încă o noapte și încă o zi. și apoi ne-am cununat într-un regim de urgență pe care numai un avocat îl poate obține. în două săptămâni eram căsătoriți. La șase luni de la divorțul meu.
Și-a dat cu chirie apartamentul din Sinaia și a venit aici, la mine, la noi de acum, bucurându-se de adevăratul confort cu recunoștința unui om dintr-o bucată. I-am dat tot ce-i puteam da. în primăvara anului trecut, a venit și cadoul cel mai de preț pe care i-l puteam face: i-am dăruit un copil, o fetiță frumoasă care l-a propulsat în al zecelea cer, căci își dorea foarte mult să devină tată. Cred că are vocație.
Aceasta, dragii mei, deși într-o formă atât de lapidară, a fost o poveste adevărată (ce continuă zi de zi), o poveste despre noroc și despre bucuria de a trăi după ce ai cunoscut eșecul și dezamăgirea.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.