ComenteazăCuprins:
Ce este și cum arată măcăleandrul
Măcăleandrul, specie a cărei denumire e Erithacus rubecula, este o pasăre insectivoră din familia Muscicapidae. Erithacus provine din grecescul „erithakos”, o referire generică la o pasăre mică. Rubecula provine din latinescul „rubeus” – care înseamnă mărăciniș – și sufixul „cola”, locuitor.
Este o pasăre insectivoră, cunoscută pentru cântecul vesel, una dintre cele mai obișnuite pasări cântătoare. Penajul pe partea dorsală este de culoare cenușie-măslinie, iar pe partea ventrală alb-gri. Părțile laterale ale capului, fruntea, gâtul și partea superioară a pieptului au un colorit roșu-galben. De aceea este numit și gușă roșie.
La pasările tinere de măcăleandru acest colorit roșu-galben este înlocuit cu maro. Pasărea adultă are o lungime de 14 cm, deschiderea aripilor de 6-7 cm, iar greutatea poate să varieze între 11-22 g.
La începutul toamnei, măcăleandru își schimba culoare penajului, astfel că la sfârșitul lui octombrie, când penajul nou este complet, pasările își încep călătoria spre adăposturile de iarna, în regiunile de câmpie. Călătorește noaptea la mare înălțime, strigând tare și se odihnește ziua în păduri și tufișuri.
- Descoperă cele mai cunoscute și interesante specii de păsări din România
Unde trăiește pasărea măcăleandru
Specia preferă zonele împădurite, grădinile, parcurile sau lizierele, în general zonele cu alternanță de desișuri cu terenuri deschise. Este întâlnită în România tot timpul anului. Vara trăiește în pădurile de munte, iar iarna coboară în regiunile de câmpie, în parcuri și grădini. Unele specii migrează iarna spre Africa de Nord și Asia de Sud-Vest.
Ce mănâncă măcăleandrul
Instectele și viermii din pădurile noastre formează o hrană excelentă pentru aceasta pasăre. Toamna însă consumă și boabe și fructe. Obișnuiește să stea în așteptare pe crengi, aproape de sol, iar când zărește prada, zboară asupra ea și o prinde, apoi revine și se ghemuiește din nou.
Curiozități despre măcăleandru
Aproape două treimi din măcălendrii mor înainte să împlinească vârsta de un an, omorâți de răpitori sau pentru că sunt incapabili să se îngrijească.
Zece la suta din măcălendrii adulți își pierd viața în timpul apărării teritoriilor. Măcăleandrii trăiesc în relații strânse cu omul, mai ales în Marea Britanie și Europa Centrală.
Este o specie teritorială și monogamă. În timpul ritualului nupțial masculul hrănește femela. Cuibul este amplasat în locuri variate, precum scorburi, rădăcina copacilor, fisuri din pereți. Este construit de către femelă din resturi vegetale, iarbă sau mușchi și este căptușit cu păr de animale și rădăcini subțiri.
Diferența dintre o femelă și un mascul este greu de observat. De obicei, masculul este doar puțin mai mare și mai greu, dar în sezonul de reproducere, o femelă care poartă ouă poate cântări mai mult decât perechea sa.
Mărimea teritoriului unui măcăleandru este legată de calitatea habitatului său. Pădurile din zonele înalte le sunt mai puțin favorabile, astfel încât pot fi întâlnite 10 perechi pe kilometrul pătrat. Pădurile de câmpie sunt mai atractive pentru măcălendri şi pot găzdui până la 300 de perechi în aceeași arie.
Deoarece majoritatea măcălendrilor nu migrează, aceștia devin mai puțin vizibili în timpul verii. Atunci când hrana este mai ușor de procurat, în sezonul cald, măcălendrii caută mâncare în pădure, fără să fie văzuți în zonele populate.
Măcălendri sunt păsări foarte teritoriale și vor ataca alți măcălendri care se află pe teritoriul lor. O dispută începe cu masculii care cântă unul la altul, încercând să obțină un loc mai înalt pentru a-și etala pieptul cât mai eficient. Acest lucru pune de obicei capăt disputei, după ce unul dintre combatanţi renunţă. Totuşi, nu de puţine ori se ajunge la luptă, care poate duce până la rănirea sau moartea unuia dintre măcălendrii aflaţi în dispută.
Măcăleandru – legendă
Bunul Dumnezeu făcuse lumina, isprăvise cerul şi pământul, plantele şi animalele şi acum stătea în rai şi vopsea penele păsărilor şi împodobea făpturile. Din mâinile lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini, trandafiri şi lăcrămioare. Spre seară, veni rândul să facă o păsărică sură.
Ţine minte – grăi Domnul cu bunătate – pe tine te cheamă „măcăleandru” (guşă roşie). Şi punând păsărica în palmă, o lăsă să zboare în lume.
Măcăleandrul zbură voios să vadă pământul cu frumuseţile lui. In oglinda unui pârâiaş ce curgea printre flori, îşi văzu chipul şi băgă de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nicio pană roşie, nici măcar pe guşă.
Atunci se duse înapoi la Dumnezeu şi, zburând în jurul lui, spuse cu sfială:
Doamne, pentru ce sa ma cheme măcăleandru (guşă roşie), când n-am nici o pană roșie? Dumnezeu îi spuse cu blândețe:
Măcăleandru ţi-am pus numele şi aşa trebuie să te cheme! Poţi să-ţi câştigi singură pene roşii pe guşă.
Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-şi facă penele roşii. Văzândo tufă de măceş îşi făcu cuibul între ramurile ghimpoase ale acestuia, sperând că poate vreo petală din florile lui i se va lipi pe guşă şi va rămâne acolo o pată roşie. Dar nu se întâmplă nimic.
A trecut multă vreme şi păsărica a iubit cu foc, sperând că de para dragostei i se vor înroşi penele. A cântat cu foc, sperând că de focul cântecului i se vor înroşi penele. A luptat cu ardoare împotriva altor păsări, crezând că de vitejia ce-i ardea inima i se vor colora penele, dar n-a izbutit. N-a izbutit nici primul măcăleandru şi nici urmaşii lui.
Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-şi avea cuibul într-un măceş pe o colină din faţa oraşului Ierusalim. De-odată se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieşea o mulţime de oameni ce înainta repede spre colina unde era cuibul ei. Erau călăreţi pe cai mândri, oşteni cu suliţe lungi, slujitori cu ciocane şi cuie, preoţi mândri şi judecători cu faţa aspră, femei care plângeau şi tot felul de oameni care strigau. Biata pasăre tremura de groază pe marginea cuibului. Dar uită de primejdia care o pândea pe ea şi pe puii ei, ce puteau fi călcaţi în picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea mulţimea cu cei trei oameni care erau osândiţi.
Ce răi sunt oamenii! – îşi spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în cuie pe aceşti nenorociţi, dar pe capul celui din mijloc au mai pus şi o cunună de spini. Ghimpii i-au înţepat fruntea şi ţâşneşte sângele. Cât e de frumos omul acela şi ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd cum se chinuie.
Dacă aş fi eu tare ca frate-meu vulturul — se gândi ea — i-aş rupe cu ghearele piroanele din palme. Văzând cum curge sângele din fruntea răstignitului care avea o cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă ceva pentru a-i uşura puţin suferinţa. Zbură drept la răstignit şi trase cu ciocul un spin ce i se înfipsese acestuia în frunte. Când spinul ieşi, din fruntea celui ce pătimea sări o picătură de sânge pe pieptul păsării şi se lăţi repede, încât toate penele de pe guşă i se înroşiră.
Atunci răstignitul spuse:
Pentru mila ce porţi în suflet ai dobândit ceea ce neamul tău întreg a căutat să câştige, străduindu-se mereu, fără rezultat până acum.
Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige:
Ţi-e guşa roşie! Penele de pe guşa ta sunt mai roşii decât floarea trandafirului!
E o picătură de sânge din fruntea sărmanului răstignit — răspunse ea — şi are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor.
Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, roşul de pe guşa lui nu s-a mai şters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea roşie şi pe penele de pe guşa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcăleandrul guşa roşie.
Sursa legendei – apostolia.eu