Marius Chivu, scriitor, despre readaptarea de la sat la oraș: „După trei ani de prospețime și de zgomote ale naturii, suport cu greu traficul, noxele și agresivitatea stradală”

„Să crezi că meșteșugul scrisului nu se poate învăța e ca și cum ai crede că nici pictatul ori cântatul la pian nu se pot învăța. Sigur, fiecare are talent, chemare, fler, abilități proprii, dar noi ne ocupăm strict de arta scrisului, de structura narativă, de vocile narative, de punerea în fraze, de folosirea cuvintelor”,  a explicat Marius Chivu. 

Vasile Ernu: Cum ai luat hotărârea de a reveni în satul de baștină după o lungă ședere la București?
Marius Chivu: M-am născut și am copilărit la țară, într-un sat de lângă Horezu, unde am fost crescut de bunici până la 7 ani, când am mers la școală la Rm. Vâlcea, și unde apoi am participat la muncile câmpului în toate vacanțele până am plecat la facultate la București. Când am împlinit 40 de ani am restaurat casa bunicilor în chip de muzeu al familiei și totodată ca o casă de vacanță. Un an mai târziu a venit pandemia și am decis să mă mut la țară cu totul, pentru a suporta mai ușor restricțiile, dar și pentru a fi aproape de părinții mei, care locuiesc în satul vecin. Așa se face că am rămas la țară trei ani, într-o casă care-mi oferea tot confortul (apă curentă, centrală termică pe lemne, internet, servicii de curierat etc.), iar acum locuiesc acolo doar vara și parțial iarna. 

Recomandări

Motivele invocate de judecători pentru care Laura Crișan și complicii săi au fost eliberați din arest în dosarul asasinatului cu bombă de la Arad

– Ce te-a impresionat sau cu ce te-ai confruntat cel mai mult în procesul acesta de schimbare? 
– Am avut parte doar de schimbări în bine: dintr-odată aveam pisică și câine, locuiam în mijlocul naturii (casa se află în mijlocul unei grădini de zece hectare, lângă o pădure) și mâncam ce producea tatăl meu, care, la peste 70 de ani, încă cultivă pământul și crește vaci, porci, găini și rațe. Pandemia a fost, pentru mine și ai mei, o perioadă minunată. Am muncit împreună, am mâncat împreună și, într-un fel, am reluat poveștile de unde le lăsaserăm când m-am mutat la București în urmă cu 25 de ani. 

„Am nevoie de oraș pentru cultură, socializare și carieră”

– Orașul cum îl regăsești acum? Cum e în această aventură ba la sat, ba la oraș?
– Am nevoie de oraș pentru cultură, socializare și carieră: concerte, filme, teatru, Dilema, cursuri de scris, podcasturi. Dar nu cred că aș mai putea locuit tot anul numai la oraș. După trei ani de prospețime și de zgomote ale naturii, acum suport cu greu traficul, noxele, vacarmul, agresivitatea stradală, micimea apartamentului, lipsa grădinii. Nu mai spun de prețuri, căci la sat viața este infinit mai ieftină și nu există nici tentația de a ieși în oraș și a plăti 30 de lei pe un pahar de vin. Cât stau la țară reușesc să pun bani deoparte.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea – Alegeri prezidențiale: Ce cred românii despre dezbaterile electorale

– Bun, să revenim la cărți. Ești un fan de proză scurtă, mai ales prin munca extraordinară pe care o faci cu Antologia de proză scurtă KIWI. De unde această pasiune și care e miza acestei serii pe care o faci la Polirom?
– Pasiunea e veche și cred că se datorează basmelor și poveștilor citite în copilărie, apoi povestirilor de aventuri ale lui Jack London, citite în adolescență. Am rămas captivat pentru totdeauna de fiorul pe care proza ți-l oferă pe spații mici, fior cultivat la maturitate citind prozele unor Hemingway, Carver, Cheever, Radu Cosașu, Răzvan Petrescu, Alice Munro, Richard Ford ș.a.

Apoi am scris eu însumi și am tradus proză scurtă, am editat antologii de povestiri, am cofondat revista „Iocan”, am coorganizat festivalul SHORTS împreună cu Cărturești, iar în vara lui 2020 am început să organizez la țară niște tabere de scris pe durata verii, în urma cărora s-a născut antologia de proză scurtă KIWI. Antologia a ajuns deja la a patra ediție (apare la începutul fiecărei veri la Editura Polirom) și pune laolaltă autori români, deopotrivă debutanți și consacrați, alături de autori străini faimoși. Este o formulă unică în lume: în nicio altă antologie de proză de ficțiune nu vei mai găsi un autor local, aflat la debutul absolut, lângă un maestru internațional al genului scurt. A fost un pariu și mă bucur că, după doar patru ani, a prins conturul la care am visat.

Recomandări

Ce s-a ales de afaceristul Jenică Ioniță, fost partener cu Dragoș Băsescu și omul oligarhului rus Oleg Deripaska în România. Execută 14 ani de pușcărie în China

Dar miza adevărată vine din faptul că prozele autorilor români aflați la început de drum sunt lucrate împreună cu mine, în chip de editor, vreme de jumătate de an. Nu există, din păcate, în România editori care să lucreze pe texte împreună cu autorii o perioadă atât de îndelungată. Nimeni nu-și permite asemenea lux.

Experiment: o lună călătorind pe munte, fără rezervări, fără telefon mobil, doar cu o hartă de hârtie

– Ai publicat jurnalele de călătorie Trei săptămâni în Himalaya (2012), Trei săptămâni în Anzi (2016) și Trei săptămâni în Atlas (2023), toate la Humanitas. De unde această pasiune? Când a apărut ea?
– Parțial tot prozelor de aventuri ale lui Jack London, dar și romanelor lui Jules Verne datorez această pasiune. Însă întâmplarea a jucat un rol major, căci am scris „Trei săptămâni în Himalaya” de nevoie. Cartea s-a vândut foarte bine și abia atunci mi-am dat seama că aș putea continua să combin cele două plăceri, a călătoritului și a scrisului. Mi-am găsit încă de la început o voce și un stil anume și am dezvoltat o formulă de carte de călătorie de care sunt foarte mândru: o lună călătorind, pe munți, prin sate, dar și prin orașe, fără agenție, fără rezervări, fără telefon mobil, însoțit de o hartă de hârtie și fără să mă fi informat prea mult înainte, evitând pe cât posibil traseele turistice. 

Cititorilor li se pare un fel extrem de a călători, dar numai așa, lăsând spațiu de manevră neprevăzutului, fiind la mâna hazardului și a norocului, cu resursele de curiozitate și uimire intacte, poți avea parte de povești care merită scrise. 

– Zi-mi, te rog, cum alegi destinația? 
– Am un tovarăș de călătorie constant, Marius Rădoi, și alegem alternativ, schimbând însă continentul de fiecare dată. Dar ne decidem asupra destinației doar cu o lună înainte de plecare pentru a nu ne răzgândi, pentru a nu lăsa timp să apară situații neprevăzute, care să ne facă să amânăm, și pentru a nu avea timp prea mult să ne documentăm. Cum spuneam, preferăm să ne aruncăm cu capul înainte, să facem ocoluri, să improvizăm, să ne lăsăm îndrumați de oamenii locului.

– Zonele prin care ai făcut aceste călătorii nu sunt destinații facile. Sunt curios cum te pregătești și cum are loc o astfel de escapadă?
– Mă pregătesc muncind la țară în propria grădină sau alături de tatăl meu, căci nu fac jogging, nu merg la sală, ceasul nu-mi numără pașii. Când ajungem la baza muntelui pe care vrem să-l urcăm, căutăm un om din sat și-l plătim să ne fie ghid și/sau porter, dacă avem mult bagaj de cărat. În Anzi am închiriat un măgar, spre exemplu. După care urcăm muntele o săptămână sau trei săptămâni, depinde de traseu, având drept obiectiv cel mai înalt vârf: în Annapurna/Himalaya a fost trecătoarea Thorung-La (5.423 m), în Anzi a fost Nevado Mismi (5.587 m), muntele din care izvorăște Amazonul, și Canionul Colca (3.517 m) al doilea ca adâncime din lume, iar în Atlas au fost Toubkal (4.167 m), cel mai înalt vârf din nordul Africii, și duna de nisip Erg Chegaga (648 m), cea mai înaltă din Sahara.

– Umblu și eu mult și observ că anumite le locuri uit, așa că notez permanent. Tu cum ei notițe, cum procedezi în timpul călătoriei?
– Toate jurnalele mele de călătorie sunt scrise de mână, în agendă, la fața locului, la sfârșitul fiecărei zile. Odată întors acasă, transcriu, stilizez și adaug informații acolo unde simt că e nevoie, informații pe care le adun abia după ce m-am întors din călătorie. Fac asta pentru a nu-mi perverti privirea și pentru a-mi înfrunta propriile prejudecăți la fața locului. Consider că într-o călătorie ingenuitatea e mai importantă și mai fructuoasă decât cunoașterea obținută în prealabil.

„A fost cel mai periculos, cel mai nesăbuit și cel mai dificil lucru din viața mea”

– Care a fost cea mai mare aventură, întâmplare care a rămas emblematică pentru călătoriile tale? Poți să ne dai un exemplu?
– Cea mai emblematică este cea din munții Atlas, căci am avut de suferit din cauza propriei noastre „metode”. Am luat ca ghid un om din satul de la poalele vârfului Toubkal și am ales traseul ocolit, dar am ținut să facem traseul mai repede cu două zile. 

Rezultatul a fost că, pe lângă faptul că ghidul nostru nu știa de fapt spaniolă, așa cum ne-a spus când l-am plătit (după o zi de mers pe munte am constatat că nu știa decât vreo zece expresii în spaniolă, iar noi nu știam berberă), a doua zi a trebuit să facem un traseu lung de 14 ore, în care am parcurs 50 de kilometri, urcând de trei ori până la 3.000 de metri altitudine și coborând până la 2.000 de fiecare dată. Iar a patra zi am avut o porțiune de traseu tehnic, adică de cățărare, la care nu ne așteptam și pentru care nu aveam echipament potrivit. 

A fost cel mai periculos, cel mai nesăbuit și cel mai dificil lucru din viața mea. Dar a ieșit un capitol bun în carte.

– Recent ai coordonat o carte care a apărut la Editura Humanitas: Cartea depresiilor. 24 de confesiuni despre tristețe, teamă, disperare și alți demoni. Cum a apărut această idee cu un subiect foarte delicat și mai ales cum ai căutat autorii?
– Ideea unui volum colectiv care să adune confesiunile despre depresie, anxietăți, frici, panici, fobii, adicții ale unor artiști și personalități din artele și showbizul românesc mi-a venit în urma unei întâlniri, în vederea unei colaborări, cu Raluca Bejenariu și Teodora Popescu, cofondatoare ale Romanian Mental Health Film Festival de la Iași. 

Pentru că, într-adevăr, era un subiect delicat m-am îndreptat spre artiști pe care-i cunoșteam personal și care aveau încredere în mine, ca editor. Trebuie să spun că i-am lăsat pe scriitori deoparte, căci voiam artiști care nu se exprimă îndeobște prin cuvinte. Mai întâi i-am sunat și am vorbit cu fiecare la telefon, le-am lăsat timp de gândire și apoi i-am sunat din nou pentru a-mi confirma dacă au ce scrie și dacă și vor s-o facă. Am discutat cu peste 60 de persoane, dintre care au ajuns să scrie mai puțin de jumătate. Unii, din fericire pentru ei, nu au avut experiențe semnificative cu depresia, alții nu au avut curaj ori nu au putut scrie, deși au vrut. Unii s-au răzgândit ori nu mi-au mai răspuns la telefon. 

Trebuie să menționez că volumul are un scop caritabil: veniturile realizate din vânzări sunt donate Asociației Addictless din Suceava (https://addictlessong.ro) care oferă, prin ședințe de psihoterapie gratuite, susținere și sprijin copiilor ai căror părinți se luptă cu o dependență (de alcool, droguri, jocuri de noroc).

– Dacă ar trebui să aleg trei texte din acest volum, care ar fi cele mai reprezentative?
– N-aș face astfel de nominalizări (n-aș putea alege între diversele cauze ale depresiei: cancer, accidente grave, infertilitate, Colectiv etc.), în schimb le-aș menționa numele tuturor celor care au ales să facă confesiuni, cu curaj și generozitate, pe acest subiect delicat: muzicienii Dan Byron, Mihai Dobre (Șuie Paparude) și Luiza Zan, artiștii vizual Nicolae Comănescu, Suzana Dan, Lia Perjovschi și Roman Tolici, actorii Aida Economu, Iulia Lumânare, Mela Mihai, Cosmin „Micutzu” Nedelcu, Katia Pascariu și István Téglás, jurnaliștii Dana Deac, Alexandra Furnea și Cătălin Ștefănescu, coregrafii Andrea Gavriliu și Răzvan Mazilu, producătoarele/regizoarele de film Oana Giurgiu, Iulia Rugină și Ada Solomon, biologul Alexandru N. Stermin, antreprenorii Ștefan Teișanu și Andreea Raicu. 

„Munca, ambiția, instinctul pot suplini talentul”

– Împreună cu prietenul nostru comun Florin Iaru, faci cursuri de scriere creativă. Așa ceva se poate învăța? Pentru că în ultimii ani au debutat foarte mulți autori/autoare care au trecut pe la voi. Care e secretul?
– Peste 30 de autori dintre cei debutanți în ultimii 10 ani la Editurile Polirom, Humanitas, Nemira, Litera și Casa de pariuri literare au trecut pe la atelierul de scris ținut de Florin Iaru și de mine. Unii dintre aceștia au ajuns deja la a patra, a cincea, chiar a șasea carte. 

Să crezi că meșteșugul scrisului nu se poate învăța e ca și cum ai crede că nici pictatul ori cântatul la pian nu se pot învăța. Sigur, fiecare are talent, chemare, fler, abilități proprii, dar noi ne ocupăm strict de arta scrisului, de structura narativă, de vocile narative, de punerea în fraze, de folosirea cuvintelor. Cei mai mulți scriitori aspiranți care vin la noi nu cunosc multe dintre aceste aspecte pentru că nu au studii filologice și nici lecturi suficiente. Astfel că noi le dăm o bibliografie, citim și analizăm texte clasice împreună și doar o parte din curs ne ocupăm de scrisul în sine prin exerciții în urma cărora le arătăm mai ales ce nu trebuie făcut. 

Rezumând, mai întâi îi învățăm cum să citească pentru a înțelege cum trebuie scris. Iar când le dăm feedback pe propriile texte le arătăm stângăciile, greșelile, erorile de exprimare, fraze, construcție și, în general, le atragem atenția deopotrivă asupra slăbiciunilor și punctelor forte pentru a-și putea evalua și singuri capacitățile creatoare.

Celor care cred că talentul e suficient pentru a ajunge scriitor le spun că cei care au ajuns să publice, să fie premiați și chiar traduși nu au fost neapărat și cei mai talentați de la cursurile noastre. Munca, ambiția, instinctul pot suplini talentul. Or, noi, Florin și cu mine, îi învățăm cum să gândească și cum să muncească în vederea scrisului.

Foto: Irina Gache

Urmărește-ne pe Google News