Comentează— Astăzi întârzii, nu mă aștepta la cină… După ce termin la tribunal, mă văd în oraș cu câțiva clienți importanți.
Era replica aproape zilnică a soțului meu, avocat de profesie, ca mine. începusem să mă satur de veșnicele sale întârzieri. Nu mai avea ochi pentru mine, nu îmi mai acorda atenție, ca să nu mai vorbesc de tandrețuri și intimitate care lipseau cu desăvârșire din relația noastră.
— în regulă, dragule! Nici tu să nu mă aștepți în weekend! Voi fi plecată la Mangalia cu fetele!
— O.K. Când te întorci?
— Duminică, după prânz… Căsnicia noastră se transformase într-un paravan în spatele căruia fiecare își ascundea amantul. Eu, care înainte condamnam infidelitatea, am ajuns să mă bucur pe furiș de orele petrecute cu iubitul meu, un procuror pe care îl cunoscusem cu 3 luni în urmă.
Bănuiam că Emil, bărbatul meu, avea o aventură de mai bine de 2 ani. Deși îmi dorisem foarte mult un copil și eram dispusă să îmi sacrific cariera, el refuza categoric să își asume rolul de tată. După atâția ani de așteptare, m-am refugiat în brațele lui Iulian.
Acesta din urmă era cu vreo doi ani mai mic decât mine, dar diferența era insignifiantă față de ce îmi oferea. Cât timp eram împreună, eu eram centrul universului său. Mă dezmierda cu atenții și dulciuri, mă mângâia, îmi oferea suportul care îmi lipsise atâta timp.
— Catrina, tu știi cât de mult te iubesc!
— și eu te iubesc! Mai mult decât crezi…
— Atunci, de ce nu divorțezi de Emil?
Stai legată de el, prinsă într-o căsnicie care nu va funcționa niciodată. în plus, mă faci să mă simt gelos, iubito!
— Hai, lasă-mă! Iulian este gelos! Nu-mi vine să cred una ca asta!
— Iulian este foarte gelos! Dacă nu vrei să fii a mea de bună voie, mă simt nevoit să te constrâng…
— și cum o să faci asta?
— Vei vedea! Iulian m-a sărutat pătimaș.
Nici nu știu când am ajuns în pat. Prinsă în vâltoarea momentului, nu am mai observat dacă folosește sau nu prezervativul. Iulian uitase de el.
La vreo 3 săptămâni de la momentul respectiv, am început să mă simt rău. Eram nevoită de multe ori să părăsesc sala în mijlocul unui proces ca să merg la baie și să vărs. Văzând că acea stare de rău continuă, am început să mă îngrijorez. Mi-am dat seama că exista o mică șansă să fiu însărcinată, numai că nu știam al cui era copilul. Mă culcasem și cu Emil în luna aceea, de vreo două ori.
Mi-am luat inima în dinți, am mers la farmacie și am cumpărat 3 teste de sarcină, de la firme diferite. Toate 3 au arătat același lucru: eram însărcinată.
Le-am înșirat pe măsuța de cafea din living. Nici prin cap nu îmi trecea să îl includ pe Iulian în treaba asta cu copilul. Îl iubeam, dar țineam la fațada căsniciei mele. Credeam că venise momentul să îmi salvez mariajul. Aveam de gând să îmi părăsesc amantul dacă și soțul meu și-ar fi părăsit amanta la aflarea veștii că urma să devină tătic.
Emil a văzut testele pe masă și a venit la mine, în dormitor:
— Catrina, ce e cu astea pe masă?
— Ai văzut ce sunt astea, Emil?
— Par a fi teste de sarcină…
— și sunt pozitive! Emil, vom fi părinți!
— Nu, nu se poate. Catrina, ți-am spus că, în acest moment al vieții mele, nu vreau copii… Nu sunt pregătit pentru povara asta…
— Emil, un copil este un dar, o bucurie… E cadoul meu pentru tine, copilul nostru!
—Atunci, păstrează-ți cadoul, Catrina! Nu am timp acum să-l scot din ambalaj!
și-a luat sacoul și a părăsit casa nervos. Așadar, Emil dorea să avem război. „Război vom avea!” mi-am spus în gând. „Să vedem care pe care, Emil!”
Casa în care locuiam o primisem în dar de la părinții lui. Ai mei se ocupaseră de mobilă și decorațiuni. Nu aveam de gând să plec de acolo fără jumătate din bunuri. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe Alina, o bună prietenă, tot avocată. Ea m-a sfătuit să aștept până la nașterea copilului ca să putem obține și o pensie alimentară consistentă.
în lunile următoare, Emil nu prea a mai venit pe acasă. Eu am început să mă afișez tot mai des cu Iulian, care aflase că eram însărcinată. Deși insistase că este copilul lui, nu am vrut să accept. îmi doream cu adevărat ca acel copil să fie al lui Emil, ca să îl pot ataca cu el.
După naștere, a venit momentul eliberării certificatului de naștere. Emil nu a vrut să recunoască copilul, deși eram căsătoriți. Iulian insista că e copilul său și voia să fie trecut în certificat. Eu nu am acceptat. Interesul meu material de la Emil era prea mare.
Am intentat divorțul, având-o pe Alina avocată. Emil a dorit să facă testul ADN pentru că i se părea că băiatul nu semăna deloc cu el. E adevărat că cel mic este Iulian în miniatură, dar continuam să vreau banii care mi se cuveneau de la Emil.
Nemaiavând răbdare să aștepte rezultatul, Emil a plătit 3000 de euro pentru urgentarea situației. Rezultatul a fost, desigur, negativ. Copilul nu era al lui. Am continuat procesul de divorț: eu ceream jumătate din casă, el dorea toată casa, motivând că era cumpărată de părinții săi.
în una din zile, întorcându-mă de la tribunal, am fost nevoită să îl rog pe Emil să mă ia cu mașina lui până acasă, căci a mea avea pană. Lăsasem copilul cu bona și era ora de alăptare. încă locuiam la domiciliul conjugal, refuzând solicitările lui Iulian de a mă muta în apartamentul său de pe Magheru.
Emil conducea într-un stil violent. Frâna brusc și pornea apăsând accelerația până la podea.
— Ce faci? Vrei să te răzbuni pe mine?
— Nici prin cap nu mi-a trecut să mă răzbun! Sunt mulțumit că plodul ăla nu e al meu!
— Cum poți să vorbești așa despre copilul meu? știi ceva: și eu sunt fericită că nu e al tău! Nu meriți să ai un copil! Nu ești capabil să fii tată! Ești un ratat, Emil!
Nu m-am gândit ce repercusiuni avea faptul că ne certam în timp ce Emil era la volan. într-o secundă, a pierdut controlul mașinii, a intrat pe contrasens și ne-am ciocnit violent cu o Skoda ce venea din față. Partea stângă a fost făcută praf. în momentul impactului, am închis ochii. Când i-am deschis, l-am văzut pe Emil plin de sânge. Eu păream a fi în regulă, în afară de câteva julituri pe brațe. Se deschisese airbag-ul, așa că eram țintuită în scaun. Am fost înconjurați rapid de oameni. Nu știu cât am stat acolo, probabil numai câteva minute, care păreau o veșnicie. Am auzit sirenele ambulanțelor apropiindu-se de noi. Ne-au scos repede de sub fiarele contorsionate. Pe Emil l-au așezat pe o targă și au fugit cu el la spital. Nu se mișca. Eu am refuzat să merg la spital. în afara șocului, mă simțeam bine. Tot ce îmi doream era să ajung cât mai repede lângă copil. Am început să mă simt vinovată când am aflat că Emil se afla în stare gravă. Nu se știa dacă va mai putea merge vreodată. Am realizat atunci că banii nu au nicio valoare dacă ne pierdem sănătatea.
Am strâns toate lucrușoarele copilului, am împachetat biberoanele, sterilizatorul, leagănul și am chemat un taxi. M-am înființat la ușa lui Iulian cu cel mic în brațe. Când ne-a văzut, i-au dat lacrimile:
— Iubito, bine ați venit acasă! Ce se întâmplă cu tine? Ai o vânătaie pe obraz! Dacă Emil a făcut asta îl…
— Emil e în stare gravă la terapie intensivă. Am avut un accident azi, când ne întorceam de la tribunal. M-am hotă-rât să renunț la tot. Rămânem lângă tine, Iulian!
A doua zi, m-am dus la spital ca să îi comunic soțului meu decizia: doream să renunț la tot, numai să se termine cât mai repede procesul. Numai că și Emil își schimbase planurile:
— Catrina, eu nu am nevoie de nimic, doar de sănătate. îți dau tot ce vrei, dar hai să facem pace!
Nu am putut să îmi mențin decizia de a renunța la avere când am auzit că era dispus să cedeze. Am împărțit totul pe jumătate. Din fericire, după câteva luni de recuperare, a început să meargă din nou. Ne mai întâlnim uneori pe holurile tribunalului. Fiecare dintre noi s-a recăsătorit cu amantul.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.