”Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi/ Zăvor voi pune minții, simțirei mele lacăt,/ Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt/ Prin ușile gândirei, cămara tristei inimi.” spunea Eminescu în rândurile sale. Ca un răspuns al mesajului său, confirmând că o singură clipă a fost de ajuns ca ei să aibă acea revelație, Veronica Micle mărturisește, tot în versuri: „Și-acum măntreb eu: simțirea adâncă/ Cum de se naște pentrun portret?/ Căci nu văzusem ochii tăi încă/ Știam atăta că ești poet!”

Mihai Eminescu, supranumit „luceafărul culturii românești”, vedea lumina zilei într-o zi friguroasă de iarnă, la data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Era ce-al de-al șaptelea copil al familiei. Într-un alt colț de țară se afla sufletul său pereche, Veronica Micle, născuta la 22 aprilie 1850, la Năsăud și dotată, de asemenea, cu talent literar.

S-au întâlnit în anul 1872 la Viena

El, un tânăr cu față ascuțită și ochi pătrunzători, ea un „înger blond” cu ochi albaștri, o femeie de o frumusețe deosebită. El i-a cuprins mâna fină și i-a sărutat-o cu buzele lui cărnoase. Când privirile lor s-au întâlnit, a scăpărat o lumină ce le-a înrobit sufletele pe veci.

Dacă se aflau împreună în aceeași încăpere întraga atmosferă îngheța. Dragostea lor era ca o vrajă. Un singur obstacol se opintea în calea fericirii: Veronica Micle era căsătorită și avea doi copii. Un aranjament între mama ei și Ștefan Micle, profesorul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a adus-o în casa acestuia ca soție, independent de voința fetei. Avea numai 14 ani când au făcut nunta.

În ciuda piedicilor morale, Mihai și Veronica au început o relație în capitala austro-ungară. Devenit amantul ei, Eminescu o plimba pe aceasta prin parcuri și muzee, pe bulevarde și prin împrejurimile minunate ale Vienei. Frumoasa și distinsa doamnă, cu o vasta cultură, aflată la brațul tânărului domn, atrăgea atenția tuturor trecătorilor.

Iubirea dintre ei a fost spectaculoasă, plină de neprevăzut, cu despărțiri și împăcări repetate, cu episoade pasionale și gelozie, cu trădare și durere sfâșietoare. În cazul Veronicăi, nu s-a pus niciodată problema divorțului. Au continuat să fie amanți timp de 17 ani, până la moartea lui Ștefan Micle.

După debutul relației lor, Eminescu începe să scrie poezii inspirate de muza lui. Se naște mitul „îngerului blond”, Veronica fiind pentru Mihai „floarea albastră”, „floare albă de cireș”, „liana”, „copilul cu păr bălai”.

Eminescu era însă frustrat din cauza statutului său de amant, gelozia îl sfâșia și suferea datorită acestei iubiri neîmplinite

Despărțiți de un soț și o lume întreagă, cei doi amorezați își descriau durerea în versuri și își exprimau sfâșietor sentimentele. Poeziile lor par a fi scrise unul pentru altul, iubire pentru iubire, lacrimă pentru lacrimă, suspin pentru suspin…

Până și fanteziile lor erau conturate în același mod și două inimi vibrau la unison prin cuvintele profunde, pline de sens. Au circulat zvonuri despre aventurile Veronicăi cu alți bărbați, zvonuri ce l-au mistuit pe Mihai: „Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,/ Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,/ Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui/ Și risipești privirea-ți – când eu pentr-un cuvânt/ Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.”

Aflase că iubita sa flirta destul de des cu ofițerii din Parcul Copou, din Iași. Din acea clipă s-a simțit dezamăgit și trădat de femeia cu chip de înger.

S-a vorbit și despre escapadele repetate ale lui Eminescu. Iubirea celor doi se împletea cu momente de ură, ca apoi să se întâlnească într-un alt punct comun și să continue să-i macine pe amândoi. Nu aveau liniște atunci când se aflau departe. Își scriau scrisori pline de vorbe dulci: „Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin. Scrie cu degetele pe cari le sărut” o îndemna Mihai.

După moartea lui Ștefan Micle, în 1879, Veronica a devenit oficial iubita lui Eminescu

Au locuit câteva luni împreună într-un imobil din București, de pe strada Buzești, la numărul 5. Ea încerca să-l convingă să se căsătorească, dar opoziția junimiștilor i-a împiedicat.

În 1883 medicii de la sanatoriul doctorului Șuțu l-au diagnosticat pe Mihai Eminescu cu „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis la Viena și în Italia pentru tratament. Peste un an s-a întors în țară, unde a urmat o perioadă de recuperare și tratament. Era din nou despărțit de Veronica, despre aceasta zvonindu-se că nu i-ar fi păsat de boala lui, fiind ocupată cu un ofițer. Tot în acea vreme a avut o aventură cu Ion Luca Caragiale.

Ea continua să-i scrie, dar el răspundea tot mai rar. Din 1887, Eminescu, tot mai bolnav, a ajuns în grija surorii sale. Episoadele depresive și maniacale se intercalau, golindu-l sufletește și slăbindu-l.

În 1888 Veronica reușește să-l convingă să se întoarcă în București, pentru a fi mai bine îngrijit și tratat. Au mai avut parte de un scurt episod de iubire. Apoi boala l-a răpus. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu s-a stins din viață în clinica doctorului Șuțu.

Iubita, muza și îngerul lui, nu a putut suporta durerea. Odată cu dispariția lui Mihai, sensul vieții ei s-a pierdut în neant. Tot ce o ținea în picioare fusese iubirea lui. Fără el era lipsită de scop, dărâmată. Din doliu a intrat într-o puternică depresie. Și-a premeditat sinuciderea, la fix 50 de zile de la moartea lui, la mânăstirea Văratec. S-a stins și ea din viață la data de 4 august 1889. Avea 39 de ani.

Soarta le-a fost pecetluită de o povară pe care au dus-o cu ei până la mormânt: dragostea. Iubirea le-a fost așternut și zbor către o altă lume.

Vezi cele mai frumoase poezii de Mihai Eminescu!

În februarie, Luna Iubirii, Libertatea îți prezintă o serie de iubiri celebre românești

Urmărește-ne pe Google News