ComenteazăNiciodată nu știi ce te așteaptă după colț. Am trăit asta pe propria piele. Eram singur și trist, când deodată mi-a bătut fericirea la ușă. I-am deschis, a intrat și am sperat să nu mai plece. Dar, când mă așteptam mai puțin, s-a dus… în doar trei ani, am ajuns de la agonie la extaz, iar de acolo înapoi la agonie. Sper, totuși, ca roata vieții să se mai învârtească o dată.
Povestea mea începe trist și se termină și mai trist. Dar, cu toate acestea, nu aș putea spune că este o poveste completamente tristă. Sunt și multe lucruri vesele în ea. Am avut și multe momente bune. Căci să iubești și să fii iubit e un lucru minunat. Ori eu exact prin asta am trecut. Problema a fost că nu a durat atât cât aș și vrut eu, ci mult mai puțin. și asta numai din cauza blestematei nunți la care am fost invitat și unde aveam să îmi pierd iubita. Până să ajung la nunta cu pricina însă, să vă relatez despre înmormântare.
Se întâmpla în urmă cu circa trei ani, chiar în seara în care aniversam împlinirea a 30 de primăveri. Mă aflam acasă, împreună cu câțiva prieteni, petreceam frumos, când tatăl meu meu primește un telefon de la un număr necunoscut. Răspunde, vorbește și deodată se schimbă la față. După care închide și mă anunță pe un ton sobru, de om serios și supărat:
— Marian, îmi pare rău că îți stric sărbătoarea, dar am o veste proastă. A murit coana Zinca!
— Of, Doamne! îmi pare atât de rău! am sărit eu cât colo, ca orice om cutremurat de primirea unei vești funeste. Dar cine este coana Zinca?
— Cum cine? E mătușa mea, mi-a explicat tata, nedumerit de faptul că nu o cunoșteam pe răposată. Avea 95 de ani.
— Da? Probabil că o fi fost bolnavă, m-am prefăcut eu interesat, de dragul lui, deși nu îmi păsa de coana Zinca, pe care, de altfel, nu o văzusem niciodată. Păcat de ea, că, dacă nu murea, poate mai trăia…
— N-a fost bolnavă, mi-a replicat tata, trecând cu eleganță peste gluma mea macabră, dimpotrivă, era sănătoasă tun, dar a vrut să se urce în pod, să alunge porumbeii care îi mâncau grăunțele orătăniilor, și a căzut cu scara.
Mi-am exprimat încă o dată regretul pentru cele întâmplate, după care am umplut paharele invitaților și am închinat în cinstea defunctei:
— Mâna asta, pentru coana Zinca! Dumnezeu s-o ierte si s-o aibă în pază acolo, în ceruri!
Auzind vorbele mele, tata, care era foarte atașat de bătrâna căzută cu scara, s-a luminat la față și mi-a spus ceva care m-a dat pe spate:
— Mă bucur că simți așa, și e și nor-mal, câtă vreme a fost rudă bună: sora ei a fost mama mea și bunica ta. Mâine are loc înmormântarea și țin morțiș să mergi și tu.
Ia partea de final, am rămas mut. Nu îmi convenea deloc faptul că mi se făcuse programul fără să fi fost întrebat, aveam alte planuri pentru a doua zi; urma să mă întâlnesc cu un prieten care trebuia să îmi facă cunoștință cu o tipă. Eram singur de ceva vreme și nu reușeam deloc să îmi găsesc pe cineva care să corespundă cerințelor mele. Iar acum, dacă urma să particip la funeralii, trebuia să amân întâlnirea. Am tras o înjurătură în gând, am zâmbit discret și am răspuns cât am putut de calm, deși fierbeam de nervi:
— Bineînțeles că merg, tată, nu aș vrea cu niciun chip să scap prilejul de a-mi lua rămas-bun de la coana Zinca…
Vorbeam ironic, eram nervos. Nu știam ce planuri avea Cel de Sus cu mine, nu știam că la înmormântarea coanei Zinca urma să îmi găsesc ferici-rea. Dar, dacă așa mi-a fost scris, așa s-a întâmplat. Fiți atenți, să vedeți cum a fost!
Mă aflam în biserică, lângă sicriul în care era depus trupul femeii de 95 de ani, pe care o vedeam pentru prima și ultima oară în viața mea. îmi era indiferentă, dar încercam să nu las să se vadă asta, privind-o cu tristețe. Mă așteptasem să văd un trup mărunt, de bătrână stafidită. Când colo, era ditamai corpul, care abia încăpuse în sicriu. Se ținuse bine Zinca… și chiar arăta bine. Naturală. Plus că mirosea frumos. Nici nu ziceai că e moartă, ziceai că doarme.
Am depus jerba la căpătâiul ei, i-am adus un ultim omagiu, sărutându-i mâna, după care m-am depărtat câțiva pași, așteptând să înceapă slujba. Abia atunci am observat că mătușa tatălui meu nu era singura moartă din biserică; mai era un răposat acolo. în partea cealaltă a bisericii se afla un sicriu în care era depus trupul unui bărbat cu nasul lung, atât de lung încât nu m-am putut abține să mă întreb dacă o să se poată închide capacul fără să îi turtească nasul. și tocmai când încercam să îmi ascund zâmbetul iscat de acest gând șugubăț, am văzut-o pe ea: Sabina!
În acel moment, Sabina era pentru mine o necunoscută: o femeie în doliu, care stătea la căpătâiul sicriului unde își dormea somnul de veci năsosul de care vă ziceam. Dar nu orice fel de femeie, ci una absolut… mortală, dacă pot spune așa. Am privit-o cu atenție preț de câteva minute și nu am putut să nu remarc amestecul letal de farmec și distincție pe care le afișa cu o naturalețe aparte. Nu numai că era virtuoasă, dar era modestă, și mi-a plăcut asta.
De fapt, dacă e s-o spun pe cea dreaptă, mi-a plăcut totul la ea, din prima clipă în care am vă-zut-o: chipul palid, ochii încercănați, pă-rul strâns la spate, fizicul suplu și armo-nios. Avea în jur de 27 de ani, după părerea mea, ceea ce era perfect, pentru că, așa cum v-am spus, împlinisem 30.
Privind-o cu admirație maximă, am realizat că, până la urmă, vestea morții coanei Zinca nu a fost una atât de proastă precum îmi păruse, pentru că, mergând s-o conduc pe ultimul drum, am avut parte de o întâlnire absolut neașteptată, minunată: întâlnirea cu dragostea.
într-adevăr, deși poate părea greu de crezut, atunci, acolo, în biserica în care zăceau doi morți, în atmosfera tristă și apăsătoare, printre bocetele rudelor răposaților, m-am îndrăgostit de Sabina. M-am îndrăgostit fulgerător și nebunește, atât de nebunește încât singurul gând care-mi trecea prin cap în timp ce ascultam glasul preotului – de câteva minute începuse slujba – era cum să fac să intru în vorbă cu ea. Eram la biserică, nu în parc sau în vreun club, ca să mă pot duce și să o abordez sub un pretext oarecare. Așa că tot ce puteam face era să aștept să se termine ceremonia și să încerc să intru în vorbă cu ea la ieșirea din biserică. Ceea ce am și făcut.
Din păcate însă, oricât m-am străduit, nu am reușit să mă apropii de ea, deși de câteva ori avusesem impresia că mă remarcase la rândul ei și că observase că o privesc cu „acea privire” anume. Mai mult, ca frustrarea să fie și mai mare, peste vreo oră s-a terminat slujba și am fost nevoit să plec, împreună cu convoiul funebru care însoțea coșciugul în care odihnea coana Zinca, spre cimitirul în care aceasta urma să își doarmă somnul de veci.
Sabina, cum aveam să aflu ulterior că se numea tipa care îmi furase inima, a rămas în biserică, lângă mortul cu nasul mare; nu am putut să mă apropii nicicum de ea. Cel puțin, nu atunci, nu acolo. Dar eu, când mi se pune pata pe ceva sau cineva, sunt foarte insistent, nu mă las până nu obțin ce vreau. și acum o voiam pe Sabina.
Cum am procedat? A doua zi, m-am întors la biserică și am vorbit cu măicuța care vindea lumânări la pangar. I-am explicat că trebuie să aflu cum se numeau și unde au fost îngropați morții a căror slujba se săvârșise în biserică cu o zi înainte, și ea mi-a spus. De acolo, am mers direct la administratorul cimitirului în care zăcea năsosul și i-am turnat niște baliverne, cum că sunt o rudă din străinătate a răposatului, că ratasem înmormântarea, dar trebuie să merg să prezint condoleanțe familiei. și așa am aflat adresa la care locuise defunctul.
Ajuns la destinație, am bătut la ușă și, pe când așteptam să mi se deschidă, am simțit cum inima mi-o ia la trap. Era un sentiment dureros, dar plăcut în același timp, care în popor se numește dragoste. M-a încântat ideea, era un semn clar că într-adevăr simțisem ceva față de tipa ochită în biserică, nu era doar un moft de moment. Iar când m-am trezit cu ea în fața mea și am văzut privirea din ochii săi, am avut confirmarea a ceea ce bănuisem în biserică: și ea mă plăcea.
Fata, din câte am aflat, se numea Sabina, avea 27 de ani și era nepoata năsosului. Mai exact, fiica surorii lui. Locuia cu familia, în partea cealaltă a orașului, dar acum ea și mama ei rămăseseră peste noapte, ca să-i țină de urât soției mortului.
Văzând-o în pragul ușii, la numai doi pași de mine, m-am lăsat pradă im-pulsului de moment, am renunțat la orice precauție și i-am spus cât se poate de franc:
— Bună, eu sunt Marian. Te-am văzut ieri, la biserică, mi-ai plăcut mult și am simțit nevoia să te văd din nou. De aceea am venit. Am greșit? Iartă-mă atunci…
— N-aș putea spune asta. Dimpotrivă, mă bucur să te revăd, pentru că și eu te-am remarcat în biserică, și mă mir că ai reușit să afli adresa și să ajungi aici, mi-a răspuns ea la fel de franc, zâmbind discret. Poftim înăuntru!
Așa a început povestea de dragoste dintre mine și Sabina, o ființă care de aproape era chiar mai dulce decât părea de la distanță: era fermecătoare! în plus, era înzestrată cu un simț al umorului foarte dezvoltat și un spirit evoluat, cu care efectiv mă capacita clipă de clipă. și, peste toate, era deschisă, foarte deschisă; spunea lucrurilor pe nume, nu o lua pe ocolite, o calitate rar întâlnită la o femeie. Am admirat-o din prima clipă, când încă nu o cunoșteam, am admirat-o după ce a devenit iubita mea și o admir și azi, chiar dacă între timp nu mai înseamnă nimic pentru mine.
într-adevăr, deși nimic nu prevestea asta, povestea de dragoste dintre mine și Sabina a luat sfârșit la fel de brusc și de neverosimil precum a început, în urmă cu vreo două-trei luni, la un eveniment în familie. Numai că, paradoxal, dacă începutul s-a petrecut într-un loc sumbru, anume la o înmormântare, sfârșitul a survenit într-unul festiv, mai exact la o nuntă. Acolo, Sabina, pe care, în mod inexplicabil, de o bucată de vreme o simțisem că se răcise de mine, dar care n-a vrut nicio-dată să discutăm despre asta, s-a lăsat cucerită de un crai dansator. Acesta i-a făcut ochi dulci toată noaptea, apoi a scos-o la un dans murdar și și-a plasat genunchiul între genunchii ei. Atunci s-a rupt filmul pentru Sabina mea, atunci a devenit a lui.
— îmi pare rău că trebuie să îți spun asta, Marian, dar știi la fel de bine ca mine că flacăra s-a stins… între noi nu mai e ce a fost! mi-a spus Sabina înainte să iasă pe ușă localului, la brațul dan-satorului.
N-am încercat s-o opresc, știam că nu are rost. I-am făcut semn să dispară din fața mea, și a dispărut, iar eu am rămas singur, dezolat, întrebându-mă ce o fi în mintea unei femei, din moment ce face astfel de gesturi halucinante. Prostie? Nebunie? Nu am găsit răspuns, și nu m-a mirat lucrul acesta, câtă vreme oameni cu cap, savanți și genii ale lumii au încercat, la rândul lor, tot fără succes, același lucru. M-am consolat cu gândul că sunt tânăr, că voi trece peste dezamăgire și, cândva, voi găsi pe altcineva. Vor mai fi ocazii!
și, ca dovadă, chiar aseară îl aud pe tata strigându-mă din sufragerie:
— Marian, te rog, poți să vii puțin? Pun pauză la filmul pe care tocmai îl vizionam, și anume comedia romantică „4 nunți și o înmormântare”, și mă duc la el. îl găsesc cu telefonul în mână, privind în gol și părând distrus. îmi e clar că tocmai primise o veste proastă, dar nu îl întreb nimic. îl las pe el să spună. și spune:
— Marian, te rog să nu-ți faci planuri pentru poimâine, că mergem la înmormântare! A murit Banloc, fratele lui Brumăr!
Primul lucru care îmi vine în minte e să-l întreb: „Care Banloc? Care Brumăr? Nu-i cunosc pe oamenii ăștia! Ce să caut eu acolo?”. Rememorez însă rapid funerariile coanei Zinca, acolo unde îmi găsisem iubirea în urmă cu ceva vreme, așa încât alung gândul, spunându-mi că nu se știe de unde sare iepurele, și răspund cât pot de marcat de moment:
— Of, Doamne! îmi pare atât de rău! Desigur că mergem la Banloc, tată! Dumnezeu să-l ierte și să-l aibă în pază acolo, în ceruri!
Așadar, mâine particip la înmormântare. Dacă se întâmplă să cunosc o persoană specială acolo, revin cât de curând cu altă poveste.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.