Am pariat că o cuceresc, dar m-a cucerit ea pe mine

Eram îndrăgostit de Anemona până peste cap și nu-mi venea să cred că tocmai mie mi se întâmpla asta. De obicei, sunt un tip destul de rezervat, chiar rece aș spune, și nu mă las condus de sentimente. Nu sunt dintre aceia care cred că dragostea e cel mai important lucru. Poate că este, dar pentru perioade scurte, imprecise, nu îndeajuns de bine definite în timp și spațiu. Acum e, acum nu mai e. S-a dus și rămâi de pe urma ei cu amintiri care, în general, dor. Consider că sunt destule lucruri mai importante decât dragostea pe lumea asta. Cel puțin, așa consideram. Vorbesc la prezent, deși toate aceste rațiuni aparțineau timpului de dinainte de a o cunoaște și iubi pe Anemona.

De fapt, o cunoșteam dinainte de a se întâmpla lucrurile despre care vreau să vă povestesc. Nu e corect spus „o cunoșteam”. O știam. Ne învârteam în aceeași lume, în aceleași cercuri. Mai multe știau despre ea prietenii mei.

— Bună de tot, gagica asta! comentase Cornel, unul dintre amici, într-o seară când ne aflam la club și Anemona trecuse pe lângă grupul nostru.

Mi-am aruncat privirea în direcția ei. Aveai la ce te uita. Forme de nota zece, chip angelic, un mers de regină. Parcă plutea.

— De unde știi? am întrebat. Ai gustat-o?

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea. Alegeri prezidențiale: Candidatul cel mai bine pregătit și cel mai slab pregătit

— Aș fi vrut eu… E rezervată. E logodnica unuia pe care l-am văzut o dată, de două ori, dar care stă mai mult plecat prin străinătățuri, la școli. E băiat studios, nu glumă! Are tac’su ambiții mari cu el! mi-a explicat Cornel, spunându-mi numele acelui fiu și al respectivului tată, un individ de care mai auzisem, un obișnuit al cercurilor de afaceri.

— El acolo, ea aici… Tipa are destul loc de întors. Nu s-or fi terminat bărbații odată cu itinerantul ei logodnic! mi-am arătat eu neîncrederea.

— Nu se încurcă fata. Au mai fost tentative, așa că știu. N-a ieșit nimic și nu e bine! Mă uit la ea și parcă mă doare sufletul. Asta e păcat să doarmă singură!

— Fugi, mă, de-aici, că n-o fi atât de fraieră! l-am contrazis eu. Nu-mi spune mie că n-o avea un tip secret, de care nu știe nimeni! Ce, trebuie musai să-l scoată în lume? E obligatoriu să-l aducă aici? Mă rog, că are, că n-are, nu-i problema mea. N-am eu timp de pierdut cu chestii de-astea, că ți-aș arăta de unde până unde ține marea fidelitate.

— Așa a zis și vulpea, că-s acri strugurii, dacă tot nu ajungea la ei, a râs Cornel.

Cuvintele lui m-au îndârjit.

— Punem pariu?

— Punem, că tot n-am mai câștigat de mult.

Recomandări

Toate taxele care ar putea crește în 2025. Scumpiri pe bandă, din cauza pomenilor guvernamentale

Așa a început toată povestea. Nu eram sigur că voi câștiga pariul și nici nu pusesem la bătaie vreo miză uriașă – cel care pierdea urma să-l cinstească pe celălalt vreme de o săptămână -, dar ideea competiției îmi alunga plictiseala, mă mobiliza.

Nu mi-a fost greu să mă apropii de Anemona. Așa cum v-am spus, ne știam. Aveam destule cunoștințe printre cei din grupul ei. Pe de altă parte, fără să bănuiesc, nimerisem într-un moment cum nu se poate mai favorabil. Relația dintre Anemona și logodnicul ei scârțâia rău de tot. Tipul luase hotărârea să-și mai prelungească șederea prin străinătate cu încă doi ani, și asta fără s-o consulte, iar ea se simțea trădată, înșelată în așteptări de decizia lui.

— Vine acasă doar o dată pe lună. Ce naiba e asta? Ce să fac, să stau ca domnițele de altădată și să tricotez până se va decide el să se-ntoarcă definitiv? m-a întrebat ea, după câteva zile de la începutul „acțiunii”, când deja între mine și ea se stabiliseră niște legături.

Reușisem să-i intru destul de ușor în grații. Izbutisem să fac în așa fel încât să mă considere mai mult decât o simplă cunoștință. Procedasem cu tact, nu dădusem buzna. Mă arătasem interesat de tot ce spunea, dovedind preocupări și idei comune cu ea, fusesem mai mult decât cald, înțelegător, dornic s-o ascult și s-o ajut. Intrasem ușor în rolul de prieten, ea începuse să mi se destăinuie, dar acum îmi era frică să nu mă cantonez prea mult în acest rol și să pierd ocazia de a fi distribuit ca amorez. N-a fost așa. Mi-am dat seama destul de curând că Anemona mă privea ca pe o alternativă la relația ei cu Radu.

Recomandări

Laura Crișan, fiica afaceristului ucis în atentatul cu bombă de la Arad, pusă în libertate, alături de ceilalți doi suspecți

— Am vorbit cu el și i-am spus că poate să facă ce vrea.

— În fond, mai sunt și eu pe aici, am sărit, nevrând să scap ocazia.

O spusesem pe ton de glumă, râzând, ca să nu creadă că mă năpustesc. În cazul unui eventual refuz, puteam salva situația spunând că n-a fost decât o glumă. Anemona însă nu se gândea să mă refuze.

Mi-a zâmbit, apoi, brusc, s-a întins și m-a sărutat, fără să-i pese că mai era lume în jur și că lumea aceea o știa cuplată cu Radu.

— Ești puțin și aici, și aici, a zis ea, arătându-și pieptul și fruntea, ca să înțeleg că am început să pătrund în inima și în mintea ei.

Gestul acela m-a înfiorat. O senzație plăcută și ciudată în același timp punea stăpânire pe mine. Credeam că sunt deștept, că joc perfect teatru, dar nu-mi dădeam seama că, încet-încet, capcana pe care i-o întindeam Anemonei începea să mă prindă și pe mine.

Când ne-am dat prima oară întâlnire -doar noi doi, nu în compania cunoștințelor și prietenilor -, am așteptat-o ca un veritabil îndrăgostit. Undeva în creierul meu se agita o idee alarmantă: „Ce fac? Mă las prins în mreje ca un adolescent? Ce sunt eu? Fraier? Doar nu m-am înamorat de o tipă ca atâtea altele! O fi ea frumoasă, o fi destul de destupată la minte, dar ca ea mai sunt atâtea!” Încercam să mă calmez, repetându-mi că sunt doar protagonistul unui joc, al unui pariu, dar nu făceam decât să mă mint singur.

Lupta cu dragostea a reprezentat doar o fază de tranziție. N-a durat mult. Rezistența mea a cedat și m-am declarat îndrăgostit.

Plecaserăm amândoi la Predeal și petrecuserăm un sfârșit de săptămână minunat. Anemona fusese grozavă. Era deopotrivă feciorelnică și dezmățată, era ba tânăra ingenuă cu chip angelic și ochi senini, ba zeița pătimașă și perversă a dragostei. Găsisem, într-o singură femeie, amestecul ideal de regină, fecioară și dezmățată.

Deslușeam în firea ei dimineața pură și noaptea misterioasă. Anemona era femeia la care visasem dintotdeauna. Acum știam. Era pentru prima oară când iubeam cu asemenea intensitate și, sincer să fiu, nu mi se părea un lucru atât de rău.

A urmat o perioadă nebună. Trei luni în care am uitat de toți și de toate. E adevărat, mai existau momente când mă îngrijoram, gândindu-mă că nu voi fi omul care să aibă, la infinit, doar o singură relație, dar acestea erau scurte și din ce în ce mai rare. Cornel, amicul cu care făcusem pariul, m-a privit cu jale într-o seară când se întâmplase ca Anemona să fie ocupată, iar eu ieșisem din nou cu gașca mea veche:

— Te-am pierdut, Dane! Te-ai dus și tu, bietul de tine. A fost de ajuns să punem un pariu și ai căzut în prăpastie. știu că sunt vinovat, știu că ar trebui să-mi torn cenușă în cap că te-am împins în râpă, dar îmi închipuiam că ești mai tare.

— Care-i problema ta, Cornel? Eu am câștigat pariul și, pe deasupra, am câștigat și o femeie de nota zece. De ce ai remușcări? îți pare rău că nu ești tu în locul meu? Nu știi ce spuneai de vulpe și de strugurii cei acri? Ei bine, te anunț că vulpea se înfruptă din plin din dulceața strugurilor.

— Ai luat femeia de la gura omului. Gestul tău e incalificabil! Nu ți-e așa, un pic, rușine obrazului?

După cum v-am spus, amicii mei nu știau că hazardul mă ajutase, făcând în așa fel încât începutul „acțiunii” mele să se suprapună peste momentul de impas prin care trecea relația Anemonei cu Radu, fostul logodnic. Nici nu aveam de gând să-i informez. Mi-ar fi redus nimbul de cuceritor. Dar, oare, chiar eram atât de cuceritor?

0 cucerisem eu sau mă cucerise ea pe mine? Pornisem la drum în urma unui pariu. Capcana pe care credeam că o pregătisem pentru Anemona îmi venise mie de hac. Nu mai eram de mult detașat, nu mai urmam de mult un plan de cucerire. Eu eram cel cucerit și îmi era frică…

— știi, Dan, mi-e greu să-ți spun, pentru că s-ar putea să te superi. M-a sunat iar Radu… mi-a zis într-o bună zi Anemona.

— Ce mai vrea? am întrebat eu, începând să mă înnegurez.

— S-a răzgândit în privința plecării lui în America. Nu mai vrea să piardă doi ani din viață învățând, numai pentru a-i face pe plac pretențiosului său tată. Vrea să se întoarcă în tară și…

— și?

— Ar vrea să-i mai acord o șansă. Ar vrea să șterg cu buretele neînțelegerile dintre noi și să reluăm practic relația de acolo de unde am întrerupt-o.

— De ce ai face-o?

— De ce aș face-o? a repetat ea. Te iubesc, Dane! Pe tine te iubesc, nu pe el. Să ții minte asta, indiferent ce s-ar întâmpla.

— Atunci, ce mai contează telefonul lui? Ce mai contează Radu?

— Legătura mea cu el ajunsese într-un punct destul de avansat. Dacă nu erau acele neînțelegeri, acum am fi fost căsătoriți.

Poate că atunci ar fi fost cel mai bun moment să-i fac o cerere în căsătorie. N-am făcut-o. Chiar dacă eram atât de îndrăgostit de ea și atât de conștient de această dragoste, nu împinsesem atât de departe gândurile de viitor, încât să ajung la eventualitatea căsătoriei. Trăisem din plin clipa, atent la noile senzații pe care le descopeream, și nu mă gândisem la ceea ce ar fi trebuit să urmeze. Mă înspăimânta încă ideea căsătoriei.

— Dar eu…

— știu, Dan. Mă iubești. și eu te iubesc. Te iubesc mult mai mult pe tine decât pe el. De fapt, pe el nici nu știu dacă-l iubesc, dacă l-am iubit sau totul a fost așa, dinainte stabilit. Un fel de „urmează-ți destinul care ți-e scris”.

— Atunci de ce-l urmezi? De ce înclini să-i acorzi o șansă?

— Poate din cauză că, în viață, nu faci întotdeauna ceea ce vrei, ci, mai degrabă, ceea ce trebuie. Ceea ce a fost între noi este prea frumos ca să dureze la infinit.

— Cine spune asta?

— Așa-mi spune mie inima. Așa-mi dictează mintea.

Ciudat. Mintea și inima ei, în care pretindea cândva că am intrat, îi spuneau acum că varianta cea mai bună era Radu, băiatul lui tăticu’.

— Radu mi-a spus că se reîntoarce în țară și îmi cere să ne căsătorim.

— Parcă spuneai că vrea doar să reluați legătura de acolo unde o lăsaserăți, în eventualitatea că tu aveai de gând să ștergi cu buretele dezertarea lui. Eu, eu cu ce rămân?

— îți cer să-mi acorzi o șansă… Un răstimp. Vreau să văd în acest răstimp dacă viața mea alături de Radu poate însemna ceva. Vreau să mă lași să mă întorc, dacă voi constata că am greșit.

— Nu crezi că-mi ceri prea mult? Chiar ai senzația că eu pot aștepta ca tu să-ți clarifici sentimentele?

— Dacă mă iubești…

— Dacă te iubesc? Te iubesc acum. Ce te face să pleci? Ce-ți poate oferi acel Radu, încât să merite să rupem ceea ce este între noi? Bani? Nu banii contează, ai să vezi, ci dragostea. Tu mă iubești? Pretinzi că da. Acum nu poți rămâne cu mine. Când vei putea?

— Poate va veni o seară de toamnă când voi bate la ușa ta…

A trecut de atunci un an. Un an în care m-am străduit din răsputeri s-o uit pe Anemona. Măritata Anemona. N-am uitat-o, însă am iertat-o. Am avut nenumărate aventuri în această perioadă. Am curmat însă șirul lor, dându-mi seama că în fiecare femeie o căutam pe ea.

A venit toamna. Să fie acea toamnă despre care spunea? Aștept o seară ploioasă. O seară în care s-o văd apărând în pragul ușii și să-i spun că nu mă mai joc cu dragostea, că este cel mai important lucru din lume, nu așa cum am crezut eu cândva, înainte de a o cunoaște. Că am pus odată un pariu că o voi cuceri și m-am ars…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Citește mai multe povești de viață aici:

• Ca să scăpăm de fostul soț, a trebuit să plecăm din țară
• O iubire de-o vară a ajuns dragostea unei vieți
• Mama s-a îndrăgostit la 80 de ani, la azilul de bătrâni

La noapte se dă ora înapoi. Vezi cum trece România la ora de iarnă 2024!

Urmărește-ne pe Google News