ComenteazăAm cunoscut dragostea acum patru ani, după ce am intrat la facultate. Destul de târziu, aș putea spune, având în vedere că mai toate prietenele mele erau deja experte la acest capitol. și tot atunci mi-am început și viața sexuală, căutând să mă bucur de fiecare clipă petrecută alături de prietenul meu, nepăsându-mi de
nimic altceva decât de mângâierile lui tandre, de sărutările lui pătimașe, de fierbințeala trupurilor noastre înlănțuite. Voiam să trăiesc totul la intensitate maximă, să aflu cât mai multe secrete în amor, de parcă îmi doream să compensez toți anii pe care îi „pierdusem” învățând.
Totuși, a sosit și clipa în care să-mi spun: „Gata, ajunge, până aici!”. Voiam să-mi regăsesc libertatea, să respir, să trăiesc. Să merg pe stradă, să mă bucur că întâlnesc oameni care vorbesc, care strigă de fericire… Fiindcă, în ultima vreme, cred că devenisem o mașină de sex. Nu mai respiram decât pentru a-i satisface plăcerile lui Costin. Dimineața sex, la prânz sex, seara sex, noaptea sex, cam așa aș putea descrie relația noastră. Mă săturasem până peste cap de jocul ăsta stupid, mi se făcea pielea ca de găină când Costin se apropia de mine și începea să mă mângâie…
Am încercat să stau de vorbă cu el, să-l fac să înțeleagă că doi oameni, chiar dacă se iubesc mult, mai au nevoie și de altceva în viață. M-a privit cu ochii holbați, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară, apoi mi-a zâmbit și mi-a spus ușor:
— Iubițel, nu vorbești serios, așa-i? Alte cupluri se despart tocmai din cauza asta, iar tu zici că te-ai săturat? Nu pot să cred, nu mă mai iubești!
Firește, discuțiile acestea aveau în-totdeauna același final: el mă cuprindea cu brațele, mă lua pe sus și mă așeza ușor pe pat…
Nu știam ce să mai fac, eram disperată. Cum aveam urgent nevoie de un sfat, m-am hotărât să-i destăinuiesc totul prietenei mele, totodată colegă de facultate. Ne-am întâlnit la o cafenea, douăzeci de minute mai târziu.
— Spune-mi dacă sunt nebună sau nu! i-am zis după ce am epuizat subiectul. Nu mai pot, Oana, sunt terminată! Cred că am să-l părăsesc…
— Cu siguranță ești dusă rău! Cum să dai cu piciorul unui asemenea noroc? Costin, din câte spui tu, e o comoară la casa… femeii!
— O fi pentru altele… Nu zic, și mie îmi place să fac dragoste, dar nu chiar din cinci în cinci minute. și nu atunci când eu n-am chef… Doi oameni trebuie să comunice, să aibă vise comune, să facă planuri de viitor, dar eu și Costin nu mai avem timp de așa ceva. Tu știi că de-abia mă mai lasă să merg la cursuri?
— Unde n-ar da și peste mine un asemenea bărbat! Păi, tu știi că eu și Mihai facem dragoste doar în weekend, și atunci numai sâmbăta, când chipurile el nu mai e așa de stresat?
— și ce e rău în asta? a fost rândul meu să mă mir.
— Cum ce e rău? O femeie are ne-voie de iubire, de sex! Eu, de pildă, mi-aș dori să mă tăvălesc prin pat seară de seară! Dar cu cine?! Cu Mihai, cel care, de câte ori încerc să-i trezesc vreo dorință, mă respinge, cu blândețe, e drept, mă ia ușurel în brațe și-mi zice că mai bine stăm la povești?
— Da ce, ai vrea să se năpustească asupra ta toată ziua, bună ziua? Așa cum face Costin?
— Fată, cred că tu nu ești o ființă normală! Mie mi-ar plăcea să fiu luată prin surprindere… și de câte două, trei ori pe zi! Cred că exagerezi cu supărarea asta…
Dacă ar fi fost ea în locul meu, cu siguranță că acum și-ar fi înghițit vorbele și laudele! Sunt convinsă sută în sută că n-ar fi putut să-i rabde toanele de mascul feroce și neliniștit! Că nu-i ușor să stai la dispoziția unuia douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, după cum are el chef! Ca mine… Cum ironia îmi ardea limba, am zis:
— Dragă, dacă-ți place chiar așa de tare sexul, hai să facem schimb! După o săptămână o să vii să mă implori să te scot din belea, că ești… ferfeniță!
— Ești rea și nu știu de ce…
— Păi, dacă nu încerci să mă înțelegi… Oana, e un chin! Acum facem sex, acum vrea iar…
— Ai încercat să vorbești cu el? m-a întrebat ea, redevenind serioasă.
— Da, zice că lui i se pare normal să facem dragoste încontinuu, zice că el mă dorește tot timpul, că nu vede nimic rău în asta. Dar eu nu mai pot, a devenit o obsesie pentru mine, nici măcar nu-mi mai face plăcere…
Oana a luat o mutră compătimitoare, însă sfatul ei a rămas undeva în aer.
— Adela, eu cred că o să se plictisească la un moment dat, așa că n-are sens să te stresezi atât. Ar fi păcat să strici totul, tu și Costin vă potriviți foarte bine…
M-a pupat zgomotos pe obraji, apoi a dispărut de lângă mine, spunându-mi că o așteaptă prietenul ei, ca să meargă la cumpărături. Eu am pornit spre casă, îngrozită la gândul că iubitul meu, cum mă va vedea, va sări pe mine… El aproape că renunțase la facultate (se ducea din joi în Paști) ca să fim tot timpul împreună și, de multe ori, mă convingea să nu mai merg nici eu la cursuri.
Locuiam în mansarda unui amic de-al nostru, student la Arhitectură. Acesta se mutase la prietena lui și ne lăsase să stăm acolo fără să-i plătim chirie, ceea ce ne convenea de minune, fiindcă eram cam strâmtorați cu banii, amândoi fiind întreținuți de părinți. La început, nu ieșeam din casă cu zilele, nu simțeam nevoia să întâlnim oameni, trăindu-ne din plin dragostea. Eram atât de îndrăgostită, încât mi se părea că, dacă stau de vorbă cu cineva, în loc să dau repede fuga acasă, la Costin, acel cineva îmi fură din viață, din timpul meu, și îl priveam ca pe un dușman.
„Uite, îmi ziceam, Costin e acasă, mă așteaptă, mă dorește, iar eu sunt la cursul ăsta idiot, cu profesorul ăsta boșorog care abia-și mai târâie picioarele până aici ca să ne spună niște inepții.”. Nu de puține ori m-am ridicat din bancă în mijlocul unui curs și am ieșit din sală în fugă, pentru a nu mă mai opri până acasă…
— ți-a fost dor de mine, nu-i așa? îl auzeam pe Costin.
— Mult de tot…
Buzele noastre se uneau și ne lăsam în voia dorințelor. Ne simțeam bine unul cu altul, nu aveam nevoie de nimeni. Ajunseserăm să ne izolăm de prietenii noștri, care ne căutam disperați la telefon, dar Costin le spunea de fiecare dată:
— Nu vrem să ieșim, stăm acasă. Pur și simplu, nu avem chef de plimbare. Da, bine, mai vorbim…
După ce punea receptorul în furcă se întorcea spre mine, zâmbind. Cunoșteam zâmbetul acela. În clipa următoare, se năpustea asupra mea, prefăcându-se că mă mănâncă.
Cam un an, totul a fost perfect. Vreau să spun că mi-a convenit de mi-nune acest mod de viață. Îmi imaginam deseori că locuim pe o insulă pustie, unde suntem numai noi doi, că așa o să trăim până la adânci bătrâneți, că n-o să avem nevoie de nimeni și de nimic. M-am înșelat, însă. Omul e o ființă socială, orice ar face. La un moment dat, simte nevoia să fie viu și altfel, nu numai prin simțuri. E ceea ce s-a întâmplat cu mine…
Era într-o sâmbătă. Eu și Costin stăteam în pat, lungiți, obosiți de atâta iubit. Simțeam așa, o dulce toropeală în tot corpul, când m-am pomenit spunând ceva care contrasta cu starea în care mă aflam:
— Aș vrea să mă plimb pe stradă… Costin s-a ridicat în capul oaselor și m-a privit ciudat.
— Ce-ți veni?
— Nu știu, pur și simplu vreau să ies din casă, să simt aerul biciuindu-mi fața.
Chiar voiam asta, dar Costin probabil și-a zis că glumesc, căci m-a îmbrățișat din nou și m-a tras sub pătură. Atunci a fost prima dată când am simțit că nu mai vreau să fac dragoste… L-am respins ușurel, dar el a crezut că mă joc și a insistat.
— Costin, eu vorbesc serios, zău! Hai să mergem în parc, să ne plimbăm!
S-a bosumflat, mormăind că e o pretenție absurdă.
— Mă simt așa bine aici, nu vreau decât să fiu cu tine…
A fost rândul meu să mă supăr, fiindcă nu mă înțelegea, era un egoist. M-am ridicat din pat și m-am îm-brăcat.
— Unde te duci? m-a întrebat el, mirat, văzându-mă că mă îmbrac cu gesturi precipitate.
— Afară, nu ți-am spus?
În acea seară, colindând străzile, am reflectat asupra relației mele cu Costin. Trecuseră doi ani de când ne cunoșteam, de când eram prieteni. Ce amintiri aveam? Nimic în afara patului, în care ne tăvăliserăm mereu ca doi nebuni. Restul era gol… Când m-am întors acasă, am vrut să discut cu el despre asta. Dar adormise, iar în zilele următoare, când am încercat să deschid subiectul, m-a tot tachinat, pentru a sfârși prin a mă ademeni în pat.
Am început să-l resping, să-l conving să mergem la petreceri, să ne plimbăm pur și simplu pe stradă. Dar m-am lovit de fiecare dată de un zid.
— Eu vreau să fiu cu tine, să stau cu tine, să fiu mereu în preajma ta. Nu înțeleg ce s-a întâmplat, de nu mai vrei și tu același lucru!
— M-am săturat de dragoste și numai tu ești vinovat de asta! E suficient să mă privești, că, în secunda următoare, îmi sfâșii hainele cu sălbăticie. Cred că n-ar strica să ne comportăm ca doi oameni maturi…
— Adică nu mă mai iubești? Asta vrei să spui?
— Ești un încuiat! Un încăpățânat! Când nu vrei să înțelegi ceva, îmi reproșezi că nu mai țin la tine… Eu vorbesc de viață, Costin! Suntem amândoi studenți, ar trebui să învă-țăm, ar trebui să ne facem planuri de viitor, să ne spunem ce ne dorim și ce nu!
Costin însă era nedumerit.
— Nu te-nțeleg deloc, Adela. Ce, noi nu facem așa? Când te îmbrățișez, eu simt ce vrei și ce nu…
În timp, gesturile lui tandre îmi făceau scârbă. Fiindcă au început să mi se pară deplasate. Dacă mă aplecam puțin, să iau o firimitură de pe jos, el era deja în spatele meu, dornic să facem dragoste. Dacă mă
duceam la duș, într-un minut se strecura în cadă, lângă mine… Dacă mă apucam de gătit, arunca totul de pe masă și îmi cerea să fiu a lui, acolo…
Începusem să cred că e obsedat, gând care pornise să mă macine, să nu-mi mai dea pace. Iubirea noastră începuse să mă obosească, să mă enerveze. Căci nu sexul e totul. Oamenii mai discută, mai ies din casă, se mai ceartă… Ca urmare, am început să-l resping din ce în ce mai des. Insista, se gudura pe lângă mine, încerca să mă excite, dar nu reușea decât să mă scoată din pepeni. Parcă era o pisică în călduri. Treptat, a început și el să se enerveze.
— Auzi, asta nu mai e viață! mi-a zis într-o zi, când l-am împins cât colo. Una, două, tu mă respingi. Ai pe altul sau ce?
— N-am pe nimeni! i-am răspuns, furioasă. Dar cred că am ajuns la extrema cealaltă. Dacă la început nu mă mai săturam de tine, acum nu mai suport să facem dragoste. Te iubesc, dar cred că ar fi bine să stăm despărțiți o perioadă, să vedem ce se întâmplă. Dacă o fi să fim împreună, bine, dacă nu, la fel, fiecare o să-și vadă de drumul lui…
— Deci nu mă mai iubești, asta e! Până la urmă, a înțeles ce am vrut să spun. A acceptat ideea, deși cu greu. Acum, eu stau la o prietenă, lăsându-l pe el în mansardă. Ne vedem destul de des, vorbim puțin, fleacuri, Costin mă roagă să mă întorc acasă, îmi spune că mă dorește, dar eu, când îi văd ochii sclipindu-i, mai că o iau la fugă.
Poate că ar trebui să nu ne mai vedem deloc o vreme, poate că ar fi mai bine așa. Încă nu știu care este cea mai bună soluție pentru noi, dar nu vreau să fac greșeala de a-l ierta, ca s-o iau de la capăt.
Am sau nu dreptate? Scrieți-mi, vă rog, dacă am greșit cu ceva. Fiindcă eu nu mai știu pe ce lume sunt. Vreau să fiu cu Costin, dar, în același timp, m-am săturat de el…
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.