Pețitorul meu era… omul de zăpadă

Cum am pășit în grădina copilăriei mele, care părea că doarme sub plapuma albă, mi-a zburat un bulgăre de zăpadă pe lângă ureche. „Puști neastâmpărați”, mi-am zis și, imediat, un altul m-a înghiontit în spate, împingându-mă s-o iau mai repede pe aleea deszăpezită. Măi să fie, copii obraznici! M-am întors să-i prind asupra faptei, dar n-am văzut pe nimeni. Chiar atunci, de nicăieri, mi-a fost lansat un al treilea proiectil pufos chiar în piept și mi s-a pulverizat pe canadiană. M-am dezechilibrat puțin și a fost cât pe ce să pic în fund. Asta m-a determinat să apuc mai zdravăn valiza pe rotile și s-o pornesc în grabă spre casă, înainte să fiu învinsă pe terenul propriu.

Împlineam treizeci de ani și le promisesem părinților mei că vom sărbători împreună la ei acasă, în satul drag mie de lângă Brașov. Abia așteptam să-i văd și să-mi alunge supărarea care se ținuse scai de mine tot drumul. Mașina mă lăsase baltă în ajun, iar acum era pe butuci, într-un service bucureștean. Firma la care lucrez ne anunțase tocmai că ne taie sporul anual de zece la sută ca să „rezistăm cu toții, împreună”, cu alte cuvinte, ca să nu reziste doar unii dintre noi ca angajați acolo. Trenul avusese o întârziere de două ore din pricina vremii tot mai nefavorabile pentru căile ferate autohtone. Destule motive ca să mă simt ca o mâță plouată, ninsă și frecată cu zăpadă, dar nici pe departe atât de grave ca acela că iubitul meu, Bogdan, nu mă însoțea în minivacanța asta de familie. Mă anunțase, tot cu o zi în urmă, că fetiței lui, Giulia, i se făcuse dor de maică-sa, care se mutase în străinătate după divorț și venea în țară zilele astea. O supărare nu vine niciodată singură, nu-i așa? Cunoșteam regula, dar nu mă ajuta cu nimic.

Recomandări

Browserul Google Chrome valorează 20 de miliarde de dolari. Gigantul american ar putea fi forțat de justiție să îl vândă

Ușa casei s-a deschis și Ralf, ciobănescul german, a țâșnit ca o săgeată și mi s-a proptit cu labele-n piept. Am pierdut contactul cu solul și ne-am prăvălit amândoi în zăpadă. Ralf a început să mă frece apăsat pe obraji cu limba lui aspră, dar a intervenit tata și a întrerupt momentul de extaz. și, colac peste pupăză, primele vorbe cu care m-a întâmpinat mama bucuroasă când am ajuns în sfârșit la adăpost și căldură au fost:

— Dar Bogdan și Giulia unde sunt?

— Vă era dor de mine sau de ei? i-am răspuns eu cu țâvnă și m-am prăbușit în primul fotoliu întâlnit în cale.

Chiar așa, oare unde era Bogdan? Parțial, îl înțelegeam. Chiar dacă el nu mai avea nevastă de doi ani jumătate, Giulia avea o mamă pe viață, de care, normal, îi era dor. Pe de altă parte, nu-l înțelegeam. După o căsnicie a cărei unică reușită fusese Giulia, o zvârlugă de fetiță adorabilă, fosta lui nevastă își părăsise familia și plecase în Italia să-și încerce norocul alături de patronul unui restaurant din Trieste.

Când Bogdan mi-a spus că vine Florentina în țară și aia mică vrea s-o vadă, l-aș fi întrebat: „și tu vrei?”, dar firește că n-am făcut-o. Nu cu glas tare. în sufletul meu, îmi doream nespus să fim o familie. Chiar așa mă și simțeam de un an, de când eram împreună. Dar acum aveam mai mult ca oricând sentimentul că umbra Florentinei stăruia între noi și că eu aveam să rămân doar iubita lui Bogdan și prietena mai mare a Giuliei. și dacă el spera ca ea să se întoarcă? Mi-ar fi spus-o vreodată pe șleau? Probabil că nu, ar fi așteptat ca eu să înțeleg singură.

Recomandări

Nicolae Ciucă, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Mă scoate din sărite șmecheria” | EXCLUSIV

— Vai, fata mea, dar ești tare abătută! a remarcat mama, după ce m-a strâns în brațe. Azi e ziua ta, fii veselă! Diseară sărbătorim, ai invitați-surpriză și cadouri!

— Nu prea-mi arde mie de invitați, mamă, am îngăimat și am simțit imediat o lacrimă pe obrazul stâng.

— Aoleu, ce s-a întâmplat, Săndico? m-a întrebat tata, îngrijorat.

— Tocmai, că nu s-a întâmplat… N-a venit Bogdan…

— Ei, precis a avut un motiv foarte întemeiat! m-a consolat el. Dar sunt sigur că ți-a dat un cadou! E un băiat cu suflet de aur și te iubește.

— Da, mi-a dat ceva, am zis și mi-am amintit imediat că îmi dăduse o cutie albă legată cu fundă albastră și-mi spusese să n-o deschid decât când ajung la ai mei. O aruncasem în bagaj și uitasem cu totul de ea.

— Ia deschide-o, să vedem și noi ce-ai primit! m-a îndemnat mama cu aceeași veselie în priviri și s-a dus să răspundă la telefonul care începuse să sune.

Am vrut să-i spun că o deschid mai târziu, că n-am chef acum, dar a insistat și tata, așa că m-am apucat să scotocesc prin valiză. Preocuparea asta m-a împiedicat măcar să izbucnesc de-a dreptul în plâns, iar Ralf a reușit chiar să îmi smulgă un zâmbet, băgându-și boticul curios printre hainele și cosmeticele mele. Am găsit cutia tocmai când mama spunea la telefon: „Fii cu ochii în patru, e aproape gata!”. Cine știe ce surprize îmi pregătiseră dragii mei părinți, în timp ce mie nu-mi ardea de nimic?!

Recomandări

Milionarul Dorel Tamaș, urmărit internațional timp de 13 ani, a scăpat de închisoare prin prescriere. Unde s-ar fi ascuns în acest timp

— Cu cine ai vorbit? am întrebat-o, pe când desfăceam funda albastră de la dar.

— Ăăăă… cu Irina, au lăsat-o vecinii să aibă grijă două ore de copiii lor. I-au scos deja peri albi.

Irina e nepoata mea care sare să ajute pe toată lumea.

— Pare-se că n-a prea avut grijă, pramatiile alea mici m-au bombardat cu bulgări de zăpadă de la poartă până la ușa casei!

Cutia era suspect de ușoară, părea goală. Poate că Bogdan, preocupat de revederea cu fosta sa soție sau poate chiar grăbit să scape de mine, uitase să-i adauge conținutul. I-am scos încet capacul, cu inima cât un purice. Era goală! Ba nu, pe fundul ei era un bilet albastru, pe care iubitul meu se străduise să scrie caligrafic.

Am citit cu glas tare: „Caută pe nasul înghețat al omului înfrigurat”. Ai mei au izbucnit imediat într-o explozie de râsete. Nu știau cum să mă mai înveselească, săracii. Dar pe mine, toată aiureala asta m-a enervat.

— Ce-i asta? am exclamat dezamăgită, lăsând cutia să cadă pe jos, spre deliciul lui Ralf, mare amator de obiecte cu mirosuri noi.

— Caută și vei găsi! mi-a răspuns mama, misterioasă.

— Singurul om înfrigurat cu nas înghețat care-mi vine-n minte e omul de zăpadă din grădină, mi-a venit tata imediat în ajutor.

— Ce om de zăpadă? N-am văzut niciun om de zăpadă! Nu am văzut decât bulgări!

— Fiindcă n-ai fost în grădina din spate, draga mea. Du-te să vezi!

Abia îmi scosesem canadiana de câteva minute. Dar mi-am pus-o la loc, mai mult ca să le fac pe plac alor mei. Am ieșit fără tragere de inimă pe ușa bucătăriei în grădina din spatele casei, cu Ralf după mine. Dădea din coadă ca elicopterul gata să decoleze și alerga în zigzag. Ce era cu veselia asta generală care-i molipsise pe toți, mai puțin pe mine?

L-am văzut. Un om de zăpadă mare, caraghios, făcut din trei bile aproximative. Semăna cu cei din copilăria mea, dar era puțin modernizat. Pe post de nasturi avea patru CD-uri, iar în loc de pălărie purta una din șepcile de vară ale tatei, cu cozorocul la spate. Fularul îmi era și el foarte cunoscut, dar nu-mi aduceam aminte de unde. Ochii îi erau ascunși după ochelari de soare.

Zâmbea șugubăț dintr-un ardei mare capia. Doar nasul era cel clasic: un morcov destul de delicat pentru fața cam lătăreață. „Nasul înghețat al omului înfrigurat”. Era precis înghețat, sclipea ceva pe el în bătaia soarelui care se ivise printre norii cenușii.

M-am apropiat și… am înghețat. Omul de zăpadă purta pe nas un… inel cu diamant ce scânteia în toate culorile curcubeului. Am întins o mână tremurândă și atunci s-au întâmplat aproape simultan trei fenomene: Ralf a început să latre fericit și a luat-o la goană, am fost bombardată cu trei bulgări de zăpadă, iar din spatele omului de zăpadă a țâșnit cineva care m-a luat în brațe.

— Nu-ți primești cadoul până nu-mi răspunzi: vrei să fii soția mea? m-a întrebat iubitul meu.

— Da! am strigat eu, plângând de-a binelea.

Bogdan m-a sărutat și mi-a pus inelul pe deget.

— Acum, ne primești la căldură? încă puțin și înghețam și noi aici. Hei, omulețule, ți-a ajuns cât mi-ai purtat fularul și ochelarii de soare!

Printre lacrimi, i-am văzut pe Giulia și pe Ralf. Se tăvăleau fericiți în zăpadă.

— Te-am nimerit aproape de fiecare dată! mi-a strigat Giulia triumfătoare.

— Ham! Ham! a aprobat-o Ralf.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News