Pisica noastră a dat de gol amantlâcul soțului meu

— Unde ai stat până la ora asta?

— ți-am zis să nu mă mai freci într-una! Nu te poți abține?

— Da’ ce ți se pare așa ciudat să vorbești cu nevastă-ta?

— Nu mi se pare ciudat deloc să vorbesc cu nevastă-mea… Ciudat mi se pare să îi dau raportul…

— Zi-i cum vrei! Pe mine să nu mă lași așteptându-te, că nu-s maică-ta!

— Iar te iei de mama?

— Mă iau, da, că numai ea zicea că femeia trebuie să tacă din gură și să înghită tot. Uite unde-a ajuns…

— Unde? a sărit cu gura soțul meu, Florin.

— La azil! E singură și… nebună!

— Femeie, sari calul!

— îl sar, și ce?

— și ce?! Așteaptă atunci să-ți mai dau ocazia…

Florin s-a ținut de cuvânt. A plecat de-acasă și nu s-a mai întors. Da, eram posesivă, geloasă, invidioasă. Dar toate astea pentru că îl iubeam. L-am regretat mult pe primul meu companion de viață. însă nu voiam să am în niciun caz destinul soacrei mele! și ea fusese părăsită de soț, a luat-o razna după aceea și au internat-o copiii la un azil. Eu nu mă vedeam așa. Mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva la mine, însă, credeți-mă pe cuvânt, când mă cuprindea gelozia, vedeam negru în fața ochilor, nu mai știam ce zic, nu îmi mai dădeam seama că jignesc pe cineva. Turbam! Ei bine, aici trebuia să lucrez.

Recomandări

Browserul Google Chrome valorează 20 de miliarde de dolari. Gigantul american ar putea fi forțat de justiție să îl vândă

Cu a doua căsătorie a fost mai simplu, să zicem. într-o primă fază, nu îmi controlam vorbele prea bine, deh, iubire cu năbădăi, dar după aceea, încetul cu încetul, am revenit pe calea cea bună. Ne-am luat un apartament și, în cinci ani, soțul meu a venit cu o idee sucită:

— Jeni, ce-ai zice să vindem tot și să ne mutăm la țară?

— Creață idee mai ai, Ducu! Te-ai gândit mult?

— Ascultă-mă doar!

— Hai, zi! i-am răspuns eu, ușor mai îngăduitoare, căci lucram intens la felul meu de-a fi care, iată, îl făcuse pe primul meu soț să fugă de mine.

— Vindem și îți cumpăr și ție mașină. Acolo, la țară, nu mai e nevoie decât de câteva renovări, casa e solidă în rest…

— Bine, măi Ducu, dar n-am mai condus de-o viață!

— Nu contează, mai plătim niște lecții. Ce zici de ideea mea?

— Mi-e teamă că m-am învățat aici, la oraș…

— Lasă, Jeni, că orice învăț are și dezvăț. Dacă avem toate condițiile plus fiecare mașina lui, nu ne rămân decât o mulțime de avantaje, o să vezi…

Le zicea bine Ducu al meu. Le și făcea bine… S-a ocupat el de toate. De tranzacție, de renovări, de tot. A găsit și o mași-nă la un preț bun, am luat niște lecții, eram boieri.

Recomandări

Nicolae Ciucă, interviu integral la 55 de întrebări – powered by Libertatea: „Mă scoate din sărite șmecheria” | EXCLUSIV

Ne-am obișnuit repede în noua locuință. Se afla la o distanță relativ scurtă de oraș, era fosta casă a socrilor mei. Norocul nostru era că Ducu fusese singur la părinți, prin urmare, am scăpat de corvoada moștenirilor, a actelor și-așa mai departe.

începuse să-mi placă atât de tare noua mea viață, încât weekendurile mi le petreceam numai în grădină, mai ales în anotimpurile calde. Fiecare floare avea o denumire pe care i-o pusesem eu, copăceii – la fel. Ducu mai râdea de mine și îmi spunea că mă cred zâna grădinii. Da’ de unde! îmi plăcea pur și simplu. A! Ca să nu mai zic că veneau la noi toate pisicile vecinilor…

— Jeni, nu le mai hrăni, că le-ai învățat cu nărav…

— Lasă, că nu moare nimeni de foame… Ce e o pisică în plus?!

— Una? Am numărat cel puțin cinci…

— Ai greșit numărătoarea…

— Of, of, motan cred că ai fost într-o viață anterioară! îmi zicea, în glumă.

Mi-erau și îmi sunt dragi animalele. și n-am știut că și ele mă iubesc atât de mult… Aș pune cuvântul iubesc în ghilimele, pentru că datorită unei pisici, una dintre acestea care tot îmi treceau pragul, am descoperit un lucru care era cât pe ce să mă despartă de Ducu… Sosise un colet la noi – eu făcusem o comandă în oraș – și soțul meu trebuia să plătească. Nu era o sumă mare, dar banii se aflau în portofelul lui, iar portofelul… ia-l de unde nu-i!

Recomandări

Decizia UEFA: România a câștigat cu 3-0 la masa verde meciul cu Kosovo, în care oaspeții au ieșit de pe teren

— Jeni, vezi în haina mea!

— Nu e! îi strigam eu lui Ducu din casă.

— Vezi lângă televizor sau pe masa cu ziare… Pe-acolo trebuie să fie…

— Nu e nici aici! i-am răspuns.

Era de negăsit! Ce să facem, ce să facem? Curierul era nedumerit, probabil că se gândea că nu vrem să-i plătim. Brusc, mi-a venit o idee.

— Mă duc să împrumut ca să plătim omul și după aceea vedem noi cum rezolvăm! i-am zis lui Ducu.

Așa am și procedat. După ce am rezolvat, m-am întors la operațiunea „portofelul”. Unde dispăruse? L-am căutat toată ziua aceea, până seara târziu. Bărbatul meu parcă turbase de supărare. N-ar fi suferit atât nici dacă i-ai fi smuls o mână sau mai știu eu ce… Mai avea puțin și vorbea singur…

— Asta e! Ce vrei să facem acum? Să îți iei zilele? încercam eu să-l încurajez.

— Tu nu înțelegi că aveam acolo cardurile, permisul, tot, tot?

— Le declarăm furate și mergem mai departe!

— și cu ce merg eu… mâine dimineață în oraș? bâiguia el.

— Te duc eu, cu mașina mea… i-am răspuns.

N-aveai ce să faci cu el și pace! A continuat căutările toată noaptea. într-un final, l-am simțit venind în pat. Am dat să-l îmbrățișez, dar a întors imediat fundul la mine. Somnul ne-a învins însă pe amândoi și m-am trezit dimineață, eu mai devreme, ca de obicei, iar el mai târziu. și tot ca de obicei m-am dus în grădină, pentru că asta făcea parte din ritualul meu – să mă duc în zorii zilei în grădina mea, mai ales dacă afară era cald și frumos. Să-mi văd florile și copacii. Altfel, ziua putea fi considerată incompletă.

— Vino-ncoa! am început să strig deodată. Vino-ncoa! N-auzi? am reluat și mai tare.

Mă uitam și mă miram. Mă uitam iar și mă miram din nou. Credeam că am nevoie de ochelari, dar nu. în grădină, Suzy. Cine era Suzy? O pisică pufoasă și gri, una dintre multele care mă vizitau. Era chiar sub mărul de la intrarea în grădină și ținea ceva în gură. Ceva ce mi-am dat seama imediat ce este: porto-felul lui Ducu!

M-am apropiat încet de ea, mi-era teamă să nu fugă cu el în gură și să nu-l mai găsesc în vecii vecilor! Surpriză, însă. Suzy venea înspre mine. încet, tacticos, așa cum știa ea mai bine. 0 fi înnebunit pisica? în niciun caz! Era o dovadă a faptului că se învățase cu mine, mă recunoștea, poate, ca pe un fel de stăpân.

I-am luat ușor portofelul din gură, după care am mângâiat-o pe spate și i-am dat ceva de mâncare. și nu știu ce mi-a venit în zorii acelei zile să fac un fapt necugetat…

M-am uitat în portofel! Când am descoperit biletul acela cu un mesaj de dragoste de la o duduie care se semna Lili, îmi venea s-o iau la palme pe Suzy. L-am rupt în zeci de bucățele, l-am aruncat și m-am dus cu portofelul la soțul meu. I-am povestit tot, mai puțin detaliul cu biletul…

Acum ajunsesem să pun în practică ceea ce învățasem cândva: anumite lucruri este bine să rămână nerostite. Credeți-mă! Nu am avut nimic de pierdut! Nu mai eram dispusă să rămân singură pentru a doua oară. Ar fi fost deja prea mult…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News