Poezii de George Topârceanu – cele mai frumoase versuri

George Topârceanu – biografie

George Topîrceanu a fost un important poet, prozator, dramaturg și publicist român, considerat unul dintre cei mai reprezentativi autori ai literaturii române. S-a născut la 30 martie 1886 la București, la Azilul Elena Doamna.

Cea mai frumoasă perioadă a copilăriei o va petrece la Schitul Văleni de la Nămăieşti, împreună cu bunica sa devenită călugăriţă, maica Tina. Între anii 1898 – 1901 – Topârceanu studiază la liceul Matei Basarab din Bucureşti, apoi, va trece la liceul-internat Sfântul Sava. În această perioadă realizează primele încercări poetice, fiind influenţat de Eminescu, Duiliu Zamfirescu şi Byron.

• În 1905, debutează în revista populară „Duminica”, sub semnătura G.Top.
• În 1906, va absolvi liceul şi se înscrie la Facultatea de Litere, fără a o absolvi, din raţiuni materiale. În anii 1906 – 1907, colaborează la publicaţiile „Revista ilustrată”, „Revista noastră” şi „Tribuna” din Arad.
• În 1909, publică poezii în „Sămănătorul”, „Ramuri” şi „Neamul românesc literar”, apoi în „Viaţa literară şi artistică”, condusă de George Coşbuc.
• În 1909 – 1910, publică în „Viaţa românească din Iaşi, în aceşti ani orientându-se şi către genul parodiei, prezent în „Răspunsul micilor funcţionari”, „Odă sobei mele”, „Noapte de mai”, „Balada chiriaşului grăbit”. Tot de acum datează şi remaracbila prietenie care îl va lega de Garabet Ibrăileanu.
• Anul 1911 aduce începutul unei prietenii strânse cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi tot acum o va cunoaşte pe Alexandra Gavrilescu, numele real al scriitoarei Otilia Cazimir.
• În 1912, va edita împreună cu M. Sevastos, revista „Teatrul”, în februarie se căsătoreşte cu Victoria Iuga, iar în aprilie se naşte unicul său fiu, Gheorghe.
• În 1913, în perioada Războiului balcanic, participă la campania din Bulgaria, pe care o va consemna în „Jurnalul din campania din Bulgaria”, păstrat în manuscris de către buna sa prietenă, Otilia Cazimir.
• În anul 1914, participă alături de alţi scriitori ieşeni la mai multe întâlniri literare.
• În 1916, publică volumele „Balade triste” şi „Parodii originale”.

Recomandări

Criminalul mai sadic decât Rîmaru. După ce omora, lua bani de la părinţii fetelor ucise, îi suna şi se întâlnea cu ei, „pentru a nu-i face să sufere”

Prizonier în război

Tot în 1916, este încorporat şi trimis pe front, în luptele de la Turtucaia, unde va fi luat prizonier, este trimis în lagăr, apoi se îmbolnăveşte, fiind internat la Sofia. Avea 30 de ani şi îşi făcuse demult debutul scriitoricesc. Experienţa nefastă prin care autorul “Baladelor vesele şi triste” a trecut este povestită în volumul „Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”, unde zugrăveşte situaţia precară a soldatului român.

George Topârceanu a stat un an şi jumătate prizonier la bulgari, iar mărturiile sale despre episodul acesta cutremurătoare. El a povestit că suferit de foame, de frig şi a fost pus la munci istovitoare, iar setea şi-o potolea „din şanţ”. De altfel, George Topârceanu s-a îmbolnăvit în lagăr şi a fost transferat la spitalul din Sofia unde erau trataţi prizonierii Antantei, arată rador.ro

În 1918, după prizonierat, se va întoarce în ţară, mai întâi la Bucureşti, unde împreună cu Eugen Todie, scrie textul de revistă teatrală „A fost un vis”, apoi va ajunge la Iaşi.

S-a stins într-o noapte de mai

Pe lângă numeroasele sale opere literare și traduceri, Topârceanu va deveni în următorii ani un pasionat colecţionar de arme şi un inventator în domeniul stereoscopiei şi al fotografiei.

Recomandări

Toate taxele care ar putea crește în 2025. Scumpiri pe bandă, din cauza pomenilor guvernamentale

Anul 1937, îl găseşte într-o stare de sănătate precară, fiindu-i descoperit un cancer hepatic. Ministerul Artelor îi va susţine financiar tratamentul la Viena, unde va fi însoţit de devotata sa prietenă Otilia Cazimir.

George Topîrceanu a murit la 7 mai 1937 în Iași, în casa lui Demostene Botez, alături fiindu-i Otilia Cazimir. Ultimele sale cuvinte i-ar fi fost adresate prietenei sale Otilia Cazimir, căreia i-ar fi spus „Inchide fereatra, ca nu pot muri din cauza miresmei de liliac”

Prin opera sa bogată și de o calitate remarcabilă, George Topîrceanu a contribuit semnificativ la dezvoltarea literaturii române și a rămas unul dintre cei mai iubiți și apreciați scriitori din țară.

Poezii de George Topârceanu

Baladele și rapsodiile lui Topârceanu vin cu o delicată imaginație și cu un inegalabil spirit de observație. Poezia lui Topârceanu, ca și a lui G. Coșbuc, pare să atragă în mod special cititorii tineri și adolescenții, reprezentând o poartă de intrare în lumea poeziei.

Versurile lui, adeseori amuzante, dar având și un oarecare spirit didactic, par să fie adeseori adresate acestor cititori aflați la primii pași în tărâmul lirismului. Poezii precum Balada unui greier mic sau La Paști nu lipsesc din manualele școlare. Chiar și așa, unele dintre poemele lui Topârceanu reprezintă interes și pentru cititorii maturi, prin versuri precum Balada nopții sau Balada popei din Rudeni.

Recomandări

Spitalele regionale: prima cărămidă încă nu s-a pus, dar promisiunile electorale curg. Situația la zi a celor trei unități aflate în proiect

Balada unui greier mic

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…

Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

Noapte de iarnă

Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare –
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, –
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi…

*

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit –
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, –
Pare-nduioşat acum…
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streşini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
„Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece…
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

Câți ca voi

Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
– Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!…

Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
– Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…

Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
– Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!…

Bivolul şi coţofana

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o coţofană
Când în sus şi când în jos.
Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:

Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam aşa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe şi pe mine!

Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,
Se piteşte la pământ
Şi de-odată – zdup! – îi sare
Bivolului în spinare…

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.

Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni
Şi de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?
Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,
Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?…

Leul deghizat

Leul s-a-mbrăcat odată
Într-o piele de măgar,
Să colinde ţara toată
Din hotar până-n hotar,
Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători.

Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng
Ca un biet măgar nătâng,
Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc
Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc.

Staţi, mişeilor! Ajunge, – că vă rup în dinţi acuşi!
(Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.)
Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?…

Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,
Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi.

O, măria-ta! Iertare!
Zise cel mai diplomat, –
Semănai aşa de tare
C-un măgar adevărat!…

Descoperă și cele mai frumoase poezii scurte.

Rapsodii de George Topârceanu

Rapsodii de primăvară

Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi,
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?
II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid,
Să intre-n casă soarele şi vântul.

De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe – şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…

Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.

Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?

Rapsodii de vară

Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?..

Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat.

Le-atârnă ca o barbă..
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil..

II.

Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi..
Dar cine
Le poate socoti?.

Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun..

Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:.

Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti.

Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, -.

Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,.

Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi..

III.

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund.

Şi până la amiază

Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,.

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.

IV.

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare –
Ce face dorul meu?.

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă – ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,.

Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău..

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut..

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V.

Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;.

Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer.

Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,.

Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,.

Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.

Rapsodii de toamnă

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:.

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică..

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină.

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!.

II.

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere.

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului..

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III.

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
„Ce ne facem, fetelor?.. „.

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă

Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură..

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,.

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
„Uf, ce lume, soro dragă! „
Unde să-l mai caute?.

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV.

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!..

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V.

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia..
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile..
Ce e?.. Ce e?.. Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!.. Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,.

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor..

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă..

La noapte se dă ora înapoi. Vezi cum trece România la ora de iarnă 2024!

Urmărește-ne pe Google News